Un delir karmic

Deși nu recunoștea, Mărin Stratulat obișnuise cândva să își ia la păruit nevasta și copiii de să-i zvânte. Potrivit sintagmei: „cin’ se scuză se acuză”, le spunea adeseori celor doi fii ai lui: „tăticu nu v-a bătut niciodată”! Dar loviturile cu cordonul de la mașina de spălat, rupt de fesele lor, bătătoarele de covoare mulate cu aceeași iscusință pe șalele lor, îi demonstrau din partea fiilor contrariul. Inspirat de pe la vecini a pus și el cândva în aplicare tradiția să își scoată în stradă odorurile în pieile goale, să râdă de ei toate blocurile, și asta numai din cauză că neastâmpărații nu puneau deloc mâna pe carte și se întorceau acasă cu note rele. Asta se întâmpla pe când aveau 16-17 ani, apoi Mărin Stratulat s-a decis brusc să nu îi mai bată, ca nu cumva să-l ție minte, că cei doi plozi ai lui creșteau și se transformau în găligani, dacă exagera cu parul pe spinările lor aveau în curând să îl răpună, și poate că buna educație pe care le-o implementase asupra lor avea cândva să i se întoarcă pe propriile șale, precum bumerangul.
Și au trecut ceva anișori de când Mărin nu i-a mai pălit deloc, atent fiind ca cei doi fii de 20 și 21 de ani să aibă timp berechet să uite că au fost cândva rupți cu bătaia. Dar ei n-au uitat, și tenurile obrajilor le deveneau arămii când tată-su le mângâia creștetele și îi săruta pe frunte, jurându-li-se cu inima cât un purice că nu i-a bătut în viața vieții lui, și asta așa, mai mult de control. Iar cei doi frați, găligani deja, sportivi de lupte libere, i-ar fi trecut cu vederea trecutul bătăuș, al lor și al mamă-sii, dacă Mărin nu ar fi insistat ca Radu și Remus să își găsească o meserie. Băieții îi tot explicau de vreo câteva luni să îi lase să continue cu sportul, că se vor băga până la urmă în vreun serviciu de pază și protecție, la caguliști, poate chiar și cu răbdare, venită mai ales din partea lui Mărin, ar fi devenit chiar antrenori. Dar Mărin Stratulat era de neînduplecat, nu voia să audă. Îi trimitea în sfinții ma-mii lor, după care li-l tot dădea de exemplu pe Petrică, fiul familiei Hădădescu, care mergea cu hărnicie la muncă, la întreprinderea de scule, și făcea bani frumoși, nu ca ei, să umble pe coclauri și să se bată cu toți nebunii, după care să le mai ceară și taxe de protecție. La început Mărin le-a dat la un termen, apoi a început să îi preseze.
Le-a dat feciorilor un termen de zece zile să își găsească de muncă, și timp de zece zile le tot arăta degetele de la mâini în ordine descrescătoare, să le aducă aminte că termenul acordat bătea mereu în descreștere până la limita stabilită.
Deja trecuseră câteva săptămâni de când Mărin Stratulat năvălea în camera lor, fără să le bată în ușă. Dădea buzna în încăpere să le aducă aminte să se scoale, că dormeau ca trântorii până la amiază. Dădea icterul în el când știa că fiul vecinilor lor — Hădădescu Petrică — se scula cu noaptea-n cap să meargă la treabă și să aducă bani acasă. Prima dată Mărin le zgândărea lugubru clanța de la ușă, pe urmă își introducea prin deschizătura acesteia capul, scrâșnea din dinți, îi scruta cu ură, și le striga din prag: „La re-ve-de-re!”, după care le trântea ușa cu putere, în deșarta speranță că poate i-o scula odată Dumnezeu din somn. Mărin le aplica tehnica cu pricina cam de două ori pe oră, la fiecare treizeci de minute temeinic calculate, începând de la ora șase dimineața, de când se scula Petrică vecinul, ca să le intre bine în cap că la vârsta lor era vremea definitivă să se ducă să dea la sapă, după care se retrăgea grabnic, ajungându-l doar răcnetele celor doi fii din urmă:
– Bă, ia ieși afară. Deja nu mai ești glumeț, chiar deloc!
După ce i se trezeau fiii, Mărin nu îi ademenea la masă. Își gătea doar lui, atent fiind să nu le rămână nimic de îmbucat. De-abia apoi, după ce mânca și și-i vedea ridicați din pat, ieșea afară cu vecinii. Făcea aceste întâlniri doar când avea timp, căci de obicei dormea de după amiază, pentru că noaptea transporta marfă pe camion. Și de două săptămâni tot își blestema zilele, căci tot trebuia să aștepte scularea celor doi fii, și se oftica grozav când constata că pușlamalele se trezeau cu întârziere, ignorându-l cu totul.
Sincer vorbind, nici Mărin Stratulat nu se prea bucura în tihnă de somnul dinaintea plecării la drum. De când le tot trântea ușa celor doi fii o forță karmică îl cuprinse și pe el, o energie anonimă ce îl trezea din somn prin țârâitul strident al telefonului. Și apelurile erau destul de dese, ivite neapărat atunci când dormea mai bine, cam o dată la o jumătate de oră. Nu îi răspundea nimeni când ridica receptorul. Nu putea nici să scoată telefonul din priză, pentru că îl mai contacta uneori soția, din spital, de la serviciu, că muncea și ea săraca pe rupte, era spălătoreasă. Înainte să îl trântească în furcă, fără să-și revină din stăpânirea ochilor împăienjeniți, Mărin trimitea invizibilului de dincolo de fir toți sfinții pe pământ, un cârd întreg…

…Barul era echipat și cu biliard, așa că Remus și Radu poposeau destul de mult timp pe acolo cu colegii lor de la lupte libere. Amicii de club își puneau destul de multe întrebări și îi priveau cu mirare văzându-i cum la fiecare jumătate de oră abandonau jocul și telefonau undeva anume, fără să vorbească vreo ceva în receptor. Și întotdeauna se întorceau râzând din cabina telefonică. Până la urmă frații și-au chemat și prietenii de club să audă fioroasele înjurături ce răzbăteau de dincolo de fir. Le-au explicat apoi că cel bolnav cu nervii era însuși tatăl lor și că își făcuse un lung obicei să îi tot trezească cu trântituri de ușă din somn și să le facă viața amară, că de aia poposeau ei atât de mult la clubul de biliard, poker și păcănele. Amicilor le doldorau umerii de râs, iar situația degenera. Prietenii lor concepură de altfel o altă farsă pentru Mărin Stratulat, care trebuia pusă în aplicare într-un viitor apropiat…

…Mărin Stratulat rânjea demonic atunci când le zgândărea clanța ușii, o deschidea, scrâșnea din dinți, le striga strident: „La re-ve-de-re!!!” și le trântea ușa cu putere, că așa era Mărin, dacă își punea un plan în minte trebuia dus până la capăt cu sfințenie. Însă fiii nu îl mai înjurau cu atâta patos, păstrau un calm piperat cu un oarecare tâlc…

…Prietenii lui Remus și Radu se îngrămădeau precum semințele rodiilor în jurul cabinei de telefon. Chicoteau și le era greu să se abțină, deși cei doi frați îi atenționau din răsputeri să o facă, să nu pericliteze reușita farsei.
– Acum Mărin e garantat în lumea viselor! îi atenționa Radu, cu un zâmbet destul de sadic afișat pe buze.
După cum plănuiră, Iancu trebuia să fie cel ce avea să îl țină de vorbă. Era purtătorul de cuvânt al clubului de lupte libere, era mai isteț și îi mergea bine gura. În difuzor, apelul destinat lui Mărin țiuia cu hotărâre, și deși nu se grăbea să răspundă nimeni prietenii puși pe șotii insistau cu desăvârșire. Chiar când păreau decepționați de atâta așteptare, se distingea și glasul ștrangulat de somn al lui Mărin:
– Alo!…
– Bună ziua, domnul Mărin Stratulat?
– Da, meștere. Care-i treaba?
– Suntem de la postul de radio „Mâna lui Dumnezeu!” Vă anunțăm cu mult entuziasm că sunteți mult prea fericitul câștigător al unui butoi uriaș cu coniac.
Mărin părea deosebit de surprins din moment ce făcuse o pauză destul de mare până să-i răspundă:
– Mă, meștere, e cumva o glumă? Sunteți de la camera ascunsă?!
– Nicidecum. Nu avem camere, v-am mai specificat, suntem de la radio, de la postul „Mâna lui Dumnezeu!”
Iancu își tempera cu greu amicii năstrușnici, care râdeau pe rând, periclitând farsa. Chiar izbucni și el într-un râs scurt, însă și-l stinse repede, sigur fiind că Mărin se cam prindea de gluma nesărată. Continuă repede, să se mai bucure nițel de prezența celui pe care îl deranjase din somn:
– Gândiți-vă, din butoiul ăla beți berechet și dumneavoastră, și toate neamurile dumneavoastră: mătușile, finii, cuscrii, cumnații, mai ales cumnatele… Așa că vă așteptăm să veniți după voucher la redacția noastră, la radio „Mâna lui Dumnezeu”, pe strada Norocul Chior numărul treisprezece!
Râsetele din jurul lui Iancu erau de necontrolat, și Mărin, în ciuda somnului bolnav ce punea robie peste dânsul, înțelese de urgență nesărata farsă, drept urmare și replica suduiturilor dese:
– Băi, meștere, tu-ți dumnezeirea și cristomația ta de măgar, care ești, bă, acolo, de te iei de un om trecut prin toate mușcăturile vieții??? Stai că te aflu eu drăguță, îți pun eu taxă de protecție, și de-abia după aia te bat de te zvânt!
Mai mult nu au mai putut să audă, căci râdeau cu lacrimi. Cu aceleași lacrimi a trântit și Mărin telefonul în furcă, și pentru prima dată l-a și smuls din priză — cu tot cu priză — după care s-a pus înapoi să se culce, fără să-i pese dacă l-ar fi sunat între timp nevastă-sa, că deseară mergea la muncă, nu avea nici timp și nici chef de năzbâtii…

…De vreo câteva zile Mărin Stratulat își privea fiii cu cea mai mare bănuială, însă nu îndrăznea să îi întrebe dacă aveau vreun amestec în farsele oribile. Era prea mândru. Și-a mai redus și din trântitul ușii la fiecare jumătate de oră. Acum zgândărea doar clanța, deschidea ușa și își strecura prin ea capul, scrâșnea din dinți și le striga: „La re-ve-de-re” cam o dată pe oră, și asta doar sub influența curajoasă a câtorva păhărele de rachiu de prune. Doar dacă depășea norma de păhărele le bătea celor doi leneși în ușă cu putere:
– Scularea, bă, puturoșilor!!!
Savura apoi de dincolo de ușă muștruluielile fiilor.

…Cât pe-aici să îl răstoarne cu tot cu cele două scaune pe care se cocoțase. Noroc că apucase să monteze becul la timp. Nu l-au ajutat să coboare. O făcu de unul singur. Pe când deschidea și închidea întrerupătorul, admirându-și munca, Mărin nu s-a putut abține și le-a zis într-un final, cu temeinică laudă dar și cu reproș:
– Dragilor, v-am reparat și lumina, să vedeți pe unde mergeți atunci când vă sculați atât de târziu. Să nu cumva să vă împiedicați, Doamne ferește! Ce s-ar face societatea fără voi?!
– Mă mir că ți-a dat prin diblă să schimbi în sfârșit becul ăla, după două luni de așteptări! îl certa Radu.
Atât i-a trebuit lui Mărin. Le cobora celor doi feciori toți sfinții pe pământ cu același sârg cu care le-o făcuse în propria copilărie, singura diferență era că acum nu mai avea curajul să își scoată cureaua de la pantaloni și să le tragă cu ea peste fund de să li le despice. Nu se risca. Fiii erau vlăjgani, campioni zonali la lupte libere, l-ar fi răpus ca pe un fulg, cu cea mai mare ușurință, și tot el s-ar fi făcut de râs, rănit în sensibilul orgoliu.
De vreo câteva zile nu își mai vorbeau deloc. Mărin, cam tot de atâtea zile încă era mândru de becul lui, dar nu prea mult, pentru că cei doi fii îi urmăreau din răsputeri slăbiciunile, străduindu-se să îl răpună psihic. Pe furiș introduseră o jiță în dulia becului, atât cât să nu-l ardă dar nici să îi permită să lumineze cum trebuie, ci cu pâlpâiri isterice. De data aceea nu au mai fost sculați din somn cu scrâșniri din dinți și replici de despărțiri dureroase, rostite cu ură: „La re-ve-de-re”, ci de sudălmile înfiorătoare ale lui Mărin Stratulat, care căzuse de pe scaun în lupta cu repararea becului ce lumina tremurând holul. Se duse special să mai cumpere un bec, care se comporta la fel ca și ruda lui, pâlpâia întocmai. Necazurile lui Mărin atingeau apogeele icterelor și gastritelor. Înjura de mama focului și învinovățea dulia. De-abia la salariu își putea permite să cumpere una nouă. Alerga ca bezmeticul prin toată casa propovăduindu-și prin urlete nemulțumirile:
– Luminăăă, hristoasă lumeee, luminăăă…
Cei doi cobligani râdeau de el de se prăpădeau, și nici nu se sinchiseau să îl îmbuneze.

…„La re-ve-de-re!” continuau de-a lungul zilelor ușile trântite în toiul frumoaselor vise ale celor doi somnoroși, iar aceștia îi vânau cu o acuratețe sporită slăbiciunile. Acasă, bătrânul nu își aprindea niciodată țigările cu chibriturile. Acolo avea alte ritualuri pe care le respecta cu sfințenie. Aprindea întotdeauna ochiul aragazului, și de-abia de la flacăra acestuia își aprindea țigara. Cei doi fii răzbunători îi udaseră catranul chibriturilor, astfel încât bețele i se stingeau înainte ca flacăra să ajungă în dreptul ochiului.
– Hristoasă lumeee!!! își blestema Mărin amărăciunea vieții, după care își lipea nasul de orificiul de unde ieșea gazul metan și trăgea cu năduf dintr-însul, să se sinucidă, și asta spre marele amuzament al fiilor puși pe șotii. De altfel îi și surprindea cum râdeau de el, în plin proces al sinuciderii, lucru care îl oftica și mai tare la culme.
– Ia ieșiți afară, băi, puturoșilor. Să vă mai întoarceți acasă numai când v-oți găsi de muncă. Hai, hușcheala, dumnezeirea ma-mii voastre, că Petrică Hădădescu aduce biștărei acasă, nu ca voi, să doarmă până dup-amiaza, și asta după ce au bătut întreaga noapte coclaurile. Halal servicii aduceți societății, n-am ce zice…
Râzând l-au părăsit pe Mărin, Remus și Radu, lăsându-l cufundat fără regrete în propria lui amărăciune.
Mai trecuseră câteva săptămâni până când Domnul cel de sus considerase că lui Mărin îi expirase pedeapsa trecutului, așa că le dăduse preocupări salvatoare celor doi fii. I-a recrutat în lotul național de lupte libere. Mărin nu mai putea de mândrie. Îi lăuda în continuu:
– Mergeți în lot, să moară vecinii de invidie când mi-oți împânzi pereții de trofee. O să fiți comasați în poliție sau jandarmerie, că societatea are nevoie de rarități ca voi, nu ca neisprăvitul ăla de Hădădescu Petrică, de-i crapă palmele prostălăului de-atâta dat la șaibă. Am știut eu de ce v-am dat la sport. Ia haideți cu mine la un biliard, hai că vă fac cinste! Uite că mi-ați înveselit toată ziua – le freca frenetic părul, mândru de niște fii pe care nu îi avea întreg cartierul…

Adrian Scriminț

Balerin la Opera din Brașov; redactor RadioProDiaspora. Mențiune la Concursul Național de Literatură 2012 ținut sub egida USR. Mențiune specială din partea USR- Spania la Concursul de Literatură din 2019, ținut sub egida USR, ASARS, și a Rețelei Literare. Mențiune la Concursul Național de Literatură 2020 ținut sub egida mai multor ONG-uri de literatură, 7 filologi jurizându-mi romanul Jovan Bilici. Colaborator la diverse cotidiane, membru a mai multor rețele lirerare, etc. Compoziția a trei romane: „Cartierul Proletarilor” în trei volume, romanul „Răpănoșii”, romanul de război „Jovan Bilici”, urmând și altele. Peste 40 de povestiri de lung metraj, printre care și nuvela „Răzbunarea ciudată”. Mulțumiri pentru atenție…

scrimint