La un moment dat, de unde-de neunde, Pătru, învăţător în Străini, intrase la bănuieli că e urmărit de Securitate. Iar Pătru, speriat de perspectiva închisorii, deşi, dacă e să vorbim drept, n-avea dovezi prea clare că e supravegheat, a hotărît să dispară.
Într-o zi a plecat la Oraş, chipurile la inspectorat, cu treburi de-ale şcolii, numai că, odată-ajuns acolo, cu o bocceluţă menită să-i asigure traiul pe vreo cîteva zile, s-a amestecat în mulţimea de prin faţa prăvăliilor, a intrat chiar şi la film de unde s-a strecurat afară după începutul filmului, a umblat prin tufişurile din parcul Oraşului încoace şi-ncolo şi tot aşa, pînă cînd s-a asigurat că nu-i ţinea nimeni urma. Abia atunci, tot pe ferite şi pe ocolite, pe-nserat a ajuns la biblioteca regională.
La bibliotecă, Pătru avea un camarad de pe vremea războiului, cu care însă nu ţinuse legătura-n nici un fel după ce fuseseră lăsaţi la vatră, deoarece pe front legătura dintre ei nu fusese chiar aşa de strînsă, erau în companii diferite ale aceluiaşi batalion, le plăcea să-şi mănînce raţia împreună, dar cam atît.
Ei bine, Pătru s-a-ntîlnit cu camaradul lui, seara, i-a spus despre teama lui că e urmărit şi apoi, Dumnezeu ştie cum, l-a convins să-l ascundă pe undeva măcar cîteva zile. După calculele lui, asta ar fi fost cea mai bună soluţie, deoarece, în caz că Securitatea ar fi-ncercat să-l găsească, avea să-i cerceteze rudele şi cunoscuţii apropiaţi, şansele de a ajunge şi la camaradul de front fiind foarte mici.
După ce s-a lăsat convins, camaradul, care cunoştea toate cotloanele clădirii bibliotecii ca pe cele ale propriei locuinţe, l-a ascuns într-o cămăruţă uitată de toţi, prin subsolul tehnic, o cămăruţă prin care treceau ţevile de apă şi de căldură unde erau depozitate, fie pe nişte rafturi vechi şi şleampăte, fie pe jos, în pachete legate cu sfoară, o mulţime de cărţi scoase din uz, casate, dar pe care directorul bibliotecii nu se-ndurase să le-arunce.
Marea problemă însă era că biata cămăruţă, în care Pătru intra acu ca-ntr-un mormînt temporar, provizoriu, nu avea pic de lumină; de lumină electrică nici nu putea fi vorba, dar nu exista nici măcar o ferestruică sau vreo spărtură ceva către exterior; într-un fel era bine, pentru că n-ar fi existat tentaţia de a aprinde lumina sau de a ieşi la geam, în alt fel însă, numai cînd te gîndeşti că urmează să petreci un timp nedefinit într-un întuneric deplin cred că te-apucă o spaimă de moarte.
Ei bine, Pătru şi-a făcut curaj şi a intrat acolo, urmînd ca la două-trei zile camaradul să-i aducă de mîncare sau ce i-ar mai fi trebuit şi să ia, în schimb, pungile cu resturi şi cu scîrnă. Şi astfel cămăruţa aia-n care domnea un întuneric absolut a devenit universul lui Pătru timp de trei ani bătuţi pe muchie, deşi în realitate nu-l urmărise nimeni, nimeni n-avea nimic cu el.
Dacă-ar fi fost numai izolarea-n întuneric timp de trei ani, cît nu petrecuse vreodată la zarcă nici un deţinut din lumea de afară, şi tot ar fi fost mult. Numai că, pe lîngă chinul singurătăţii în beznă, Pătru a mai îndurat, secundă de secundă, şi o altă caznă: aceea de a fi înconjurat de cărţi, sute, poate chiar mii de cărţi, pe care însă nu le putea răsfoi, nu le putea citi! El, bolnav după citit!
Şi uite-aşa, timpul lui trecea în cămăruţa aia, care mai era şi joasă pe deasupra, între două scurte arătări ale camaradului de front. Se plimba orbeşte dintr-un perete cu rafturi pînă-n celălalt, aplecat exact la unghiul pe care-l învăţase deja astfel încît să nu lovească ţevile din tavan cu capul. Se plimba pipăind cu degetele mîinilor cotoarele cărţilor de pe rafturi şi sforile pachetelor de cărţi de pe jos, iar degetele îi transmiteau în tot corpul nişte frisoane mai rele ca febra; deja ştia pe de rost: de la cartea cu cotor lucios de pe raftul trei de jos din dreapta, de lîngă uşă, erau trei paşi mici sau doi paşi mari pînă la cartea cea groasă şi grea de pe raftul trei din stînga, iar de la aceasta pînă la peretele opus uşii mai rămîneau două lungimi de talpă; între cartea cu cotor lucios şi cartea cea grea, degetele lui mai recunoşteau şi alte repere, unele cu copertă de carton simplu, altele cu coperte cartonate sau chiar pînzate, erau în diferite locuri bine ştiute de pe rafturile din jur şi vreo patru volume legate în piele (nu imitaţie, chiar piele adevărată, învăţase să deosebească pielea veritabilă de cea falsă).
Pentru el, cărţile alea care-l împresurau erau nişte cărţi albe, fără litere, indescifrabile şi, prin urmare, moarte; iar Pătru stătea între ele ca-ntr-un cimitir al tomurilor la miez de noapte, sau mai bine zis ca-ntr-o piramidă egipteană plină cu sarcofage sigilate. Cărţi pe care le putea zări doar frînturi de clipe, cînd camaradul cobora la el luminîndu-şi drumul cu o lanternă chioară, frînturile alea fiind toată lumina pe care a văzut-o Pătru preţ de vreo mie de zile; iar frînturile de titluri furate cu privirea în lumina săracă şi scurtă a lanternei au fost toată hrana lui intelectuală în toată perioada aia; norocul lui că putea să trăiască din osînză, adică rememorînd mii şi mii de lucruri pe care le citise înainte, adică pe vremea cînd trăia, cum îi spusese mai tîrziu cuiva.
Numai că, după vreo şapte-opt sute de zile, s-a cam terminat şi osînza. Iar ispita cărţilor din jurul lui a revenit cu şi mai mare forţă, măcinîndu-l mai rău decît lipsa aerului curat, a luminii, a mişcării, a oamenilor, a mîncării proaspete. Mai rău şi decît singurătatea, care-l făcea uneori să-şi dorească să-i intre măcar un şoarece în încăpere, măcar unul din zecile de şoareci pe care îi auzea mişunînd prin subsol.
Şi-atunci s-a hotărît să se antreneze ca să poată citi pe-ntuneric; şi-a zis în sinea lui că, dacă lupul poate vedea prin beznă, atunci poate şi omul. A început mai întîi să folosească rarele şi scurtele prilejuri în care camaradul venea cu lanterna: dibuise o carte tipărită cu litere mai mari (o Introducere în contabilitate, îţi dai seama?), pe care o ţinea lîngă uşă, deschisă la cîte o pagină. A început cu pagina de titlu, pe care a reuşit s-o fure cu ochiul în străfulgerarea lanternei şi s-o memoreze literă cu literă şi semn cu semn. Apoi, pe întuneric, pipăia hîrtia ca să simtă literele şi, în acelaşi timp, îşi forţa vederea pînă cînd i se părea că vede aievea foaia care i se întipărise deja în memorie. După asta a trecut la altă pagină şi la alta şi la alta.
Partea bună, deşi de necrezut, a poveştii ăsteia a fost că, într-adevăr, a prins să vadă pe-ntuneric. Mai pipăind literele, mai deducînd logic ce ar fi putut să urmeze-n text, a început să se descurce din ce în ce mai bine cu cărţile. Şi nu era doar o părere, chiar vedea, fiindcă acum putea, de pildă, să distingă tot mai clar geografia complicată a tavanului plin de ţevi contorsionate şi de robineţi de diferite mărimi şi de vane şi de racorduri. Atît de mare a fost izbînda asupra întunecimii, încît a-nceput să pună din nou puţină carne pe el, fiindcă ajunsese piele şi os (despre culoarea alb-cenuşie pe care o căpătase nu ştia încă nimic).
Da iată că, numai bine se-nvăţase să citească în obscuritatea aia absolută, că afară lucrurile s-au schimbat, cel puţin prin ţinutul nostru, aşa că, la un moment dat, camaradul a început să-i dea de-nţeles că ar putea ieşi din nou la lumină fără teama de a păţi ceva. Ceea ce, după vreo săptămînă de ezitări şi de frămîntări, Pătru a şi făcut. Şi n-a fost uşor, fiindcă a simţit că ceva se schimbase, foştii cunoscuţi nu-l mai priveau la fel ca înainte.
A început să-şi explice această schimbare cînd s-a privit pentru prima oară într-o oglindă şi şi-a văzut faţa alb-cenuşie, la fel cum arătau şi părul şi restul pielii corpului. Ochii, mai sticloşi ca înainte, căpătau nişte sclipiri ca de licurici atunci cînd începea să se-ntunece, sclipiri oţelite care-i produceau chiar şi lui însuşi fiori reci.
Apoi a tot prins frînturi de vorbe de la unii şi de la alţii, care, puse cap la cap, cam asta spuneau: cum că învăţătorul Pătru şi-ar fi petrecut ultimii trei ani cu cine ştie ce farmazoni, vrăjitori îndrăciţi, care l-au preschimbat în lup cu chip de om. Că doar oricine poate vedea cum a prins culoarea lupului iarna, iar ochii… ce mai, exact ca ai lupului când se iţeşte noaptea printre copacii din marginea pădurii. Mai mult, umblau vorbe despre cum privirea lui Pătru oprise laptele oilor cutăruia sau vacilor altcuiva, sau despre cum aleargă el în crucea nopţii prin grădinile oamenilor, sărind gardurile fără măcar să le atingă… Urmarea firească a fost că învăţătorul Pătru şi-a căpătat în scurtă vreme porecla de Lupu, pe care a trebuit s-o poarte chiar şi dincolo de moarte.
Debut în literatură: octombrie 1985, în revista literară constănțeană Tomis, unde apar 7 poeme.
Debut în volum: în 1990, cu Muntele de sunete.
Nominalizat în 1992 ca semifinalist al North American Open Poetry Contest. Poemul trimis la concurs este publicat în culegerea A Question of Balance. În 1995 este nominalizat pentru titlul de Poet of the Year de către International Society of Poets.
Volume de autor: Muntele de sunete – poeme (Editura Militară, București, 1990); Deliricatese și spleendori – poeme (Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2015); La Străini – proză (Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2017); Songbook – poeme și Fotografie cu înger lipsă – poeme (Fundația Culturală Antares, Galați, ambele în 2018); La Străini: viețile secrete – proză (ediție ne varietur, Tritonic, București, 2020); Ciuma neagră. Negustorii de cuvinte – roman (Junimea, Iași, 2020). Prezent și în câteva volume colective.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2018. Conferențiar universitar pe discipline din domeniul relațiilor publice.
Lasă un răspuns