Jaqueline

Răsfoiesc noul interviu cu mine. Citesc printre rânduri că nu prea mai au ce să spună de când nu am mai scris nimic.

De abia aseară am văzut filmul No Country for Old Men. Mă întreb de ce a luat Oscar-ul în 2008. Cum naiba să omori un om ca și cum ai mânca semințe scuipând cojile la marginea drumului? Deșertul ăla cu câini împușcați și oameni uciși pentru heroină și bani…La sfârșit două personaje se întreabă ”unde vom ajunge?”. Unde, mai departe de atât?

Deșertul cu crime stupide mă duce cu gândul la după amiaza aceea îndepărtată, când m-am hotărât să părăsesc Parisul. Așezat pe bancheta de piatră de pe Pont Neuf, în umbra regelui Navarei, priveam Sena și delicatețea ciudată a turnului Eiffel, abia schițat în depărtare prin ceața de noiembrie. Mă gândeam la eșec, la șansă, la firescul lor și la priceperea de a le primi egal. Eram bucuros că pot simți așa, deși rămăsesem singur în lumea mea, de când în alchimia dragostei noastre se strecurase nou și neliniștitor, efortul. Nimic nu mai venea de la sine. Păstram linia de plutire cu sforțări uriașe.

Foarte tineri amândoi, ne cunoscusem la București, pe timpul lui Ceaușescu. Ea venise să vadă Maramureșul. Fiind de stânga, o interesa România. Brunetă, minionă, boemă, picta minunat, numai că lucra puțin și niciodată la comandă, regulă de la care, cu mici excepții, nu s-a abătut niciodată. M-am îndrăgostit nebunește. Și-a prelungit șederea. Făcuse o pasiune pentru un regizor, care nu dorea complicații, nefiind dispus să divorțeze. Poate s-a agățat de gâtul meu din disperare și orgoliu. Ne-am căsătorit și așa am plecat în Franța. Acum am dublă cetățenie.

Bruneta mea se născuse și copilărise în Savoia. Își disprețuia familia înstărită, care m-a renegat de la început și nu prea vroia să mai audă nici de ea, mai ales când le cerea bani. Au fost și zile de sărăcie lucie. Fuma prea mult iar asta îi altera un pic vocea, accentuându-i registrul grav. Nu-mi venea să cred că femeiușca asta șarmantă poate să fie în stare să țipe ca un jandarm când ne certam. Dar nicio femeie din viața mea nu a avut farmecul, dezinvoltura și inteligența ei. Pentru mine Jaqueline a fost fața întunecată a lunii, coasta lui Adam, oglinda întoarsă a sufletului meu. Îmi ghicea gândurile cu ușurința unei vrăjitoare. Știa multe descântece și cunoștea secretul plantelor de leac. Luna noastră de miere din Provence a fost simplă, dar romantică. De la ea am început să pricep esența acelui Je m’en fous, care îi dădea atâta farmec – degajare amestecată cu nepăsare și lene, prin care viața nu trebuie luată prea în serios și niciodată în tragic. Mie mi se părea lipsă de profunzime, indiferență față de ceilalți. Din nefericire, Jaqueline le avea din plin. În ciuda sufletului ei bun, îi plăcea să ridiculizeze pe toată lumea.

Cu timpul, spiritualitatea s-a transformat în acreală. Se plângea continuu de lipsuri, fără să facă nimic. Absolventă de arte, disprețuise postul de profesoară de desen, la o școală de provincie. Spunea că nu putea să ruginească acolo. Lucra jumătate de normă ca vânzătoare la BHV. Firea ei boemă se simțea încătușată. Venea frântă, fără chef de viață. O așteptam de la lucru și prânzeam amândoi la cel mai ieftin și amărât restaurant chinezesc din Paris. Mie, sosit din cenușiul de acasă, mi se părea că trăiesc un basm. Ironia e că stăteam într-o garsonieră din eleganta Île Saint-Louis, închiriată de bunica ei fără știrea familiei. Era deasupra unei cafenele. Mă chinuia mereu să coborâm acolo dimineața la cafea cu croissant, numai că pentru mine nu există nici acum nimic mai plăcut decât să îmi savurez cafeaua pe canapea, cu motanul în brațe. Colindam fericiți cartierul rafinat, unii ar spune snob, cu superba biserică Saint-Louis-en-l’Île al cărei interior baroc contrasta mult cu fațada sobră,   patiseriile, micile magazine, galeriile. Uneori ne opream pe vreo străduță îngustă la un ceai, ascultând jazz în plină stradă, sau privind ca niște copii fericiți mimii și jonglerii. Îmi povestea cum piosul rege Ludovic al IX-lea, a fost canonizat la treizeci de ani de la moarte, dar abia patru secole mai târziu a primit insula numele său.

Am scris mult în franceză în acei ani. Nu am dormit prin cavourile din Père Lachaise ca Andre Makine, dar nici bine nu o duceam. Munceam sperând să mi se recunoască talentul. Numai că tocmai asta era problema, țara mea nu era Franța. Mi-au apărut doar câteva articolașe într-o revistă. Până să devin corespondent de presă prost plătit, am avut tot felul de slujbe. Când am găsit cu chiu cu vai un post de gardian la Luvru, ea le spunea tuturor doar unde lucrez. Cu aerul meu serios, toți credeau că sunt foarte important acolo. Nu am reușit să îmi însușesc atitudinea lor în fața vieții, dar nu mă pot opri să nu o invidiez. Vine din adâncul ființei, din secole de istorie și civilizație, cu toate că au avut și ei pata lor neagră pe chipul națiunii – lama ghilotinei.

Cel mai bine ne simțeam la cafeneaua poloneză ieftină de lângă Pont Marie, unde beam calvados. Mă încuraja să scriu, ca Hemingway în La Closerie des Lilas, să am și eu cafeneaua mea. Retrăiam frenezia acelei generații pierdute imaginându-mi corifeii filozofând la un pahar de absint, în fum de țigară și acorduri de jazz. Umbrele lor mă intimidau prea mult, așa că nu i-am urmat sfatul, dar acolo a rămas spațiul nostru magic. Când mai venea lume, ne apuca dimineața pălăvrăgind. Se perindau, sculptori, artiști, muzicieni, cu care Jaqueline vorbea familiar. Dezbăteam soarta omenirii, condiția artistului și viitorul artei. Pe atunci, deși eram foarte săraci, se vorbea extrem de puțin despre bani. Pe urmă, dacă nu mai apăreau la cafenea, nu mai auzeam luni de zile nimic despre ei. Superficialitatea asta mă înnebunea.

Picta extraordinar, dar rar. De multe ori venea la cafeneaua noastră alergând pe ploaie sau pe zăpadă, strigând cu vocea ei de altistă:

Garçon, un calva, s’il vous plais!

Ardea de nerăbdare să îmi vorbească despre importanța luminii la o anumită oră, sau despre viitorul atelier. Mă simțeam copleșit de încrederea ei în mine, de parcă ar fi așteptat de la o zi la alta să produc o capodoperă. Dar bestsellerul întârzia să apară și sărăcia rodea zi de zi, câte puțin, dragostea noastră.

Cu ea am văzut impresioniştii pe care îi știam doar din albume prost tipărite. M-a dus la atelierul lui Delacroix promițând că al ei va fi la fel de mare și de luminos. Pluteam în altă lume: atelierul lui Brâncuși, ca o cochilie în inima orașului, Pasărea în zbor și Foca la Beaubourg, Sărutul în Montparnasse; Père Lachais: mormântul lui Enescu, zveltă și albă o amforă grecească de marmură în loc de cruce pentru Gerard de Nerval.

Eram în centrul vechi la o bere cu un amic, când m-a strigat jovială, cu vocea ei inconfundabilă:

Cristian, c’est toi?

De departe părea o vagaboandă din acelea care caută prin gunoaie. Părul cărunt, o eșarfă cu o gaură pe o parte, un trenci gri ponosit, cu doi nasturi lipsă. Nici când s-a apropiat de mine nu mi-a venit să cred, dar ea era. Am invitat-o să ia loc. Brusc mi-am simțit sufletul sfâşiat. Fosta mea soție – soră prietenă și copil deopotrivă. Toate aceste fațete își strigau disperarea sub aparența unui calm nepăsător, cu care mereu izbutea să mă scoată din sărite. Am comandat pizza pentru toți. Ochii ei verzi, cu privirea aceea unică pendulând între tristețe și amuzament, rămăseseră neschimbați. Mi-a povestit că locuiește în Chabris. Nu a mai putut păstra garsoniera din Paris. În cei zece ani de la divorțul nostru, mă mai căutase uneori, să îmi ceară bani cu împrumut – știam că asta era doar o formulă elegantă de exprimare. Ori de câte ori telefonam să văd ce face, invariabil, la capătul firului auzeam în franceză ”abonat inexistent”. Nu mai avea demult nici internet. Nu reușisem să mai dau de ea.

Privind-o cum înfuleca îngăimând în româna ei stricată, dar teribil de nostimă, o poveste despre un posibil contract pentru o expoziție, prin intermediul unor cunoscuți de la Institutul Cultural Român din Paris, nu am crezut o iotă. Știam că nu voi afla niciodată adevăratul motiv al trecerii ei prin București. Așa îmi vorbise și mie ani de zile despre burse, pe care mă va sprijini să le obțin. I-am făcut un semn discret spre gaura din eșarfă. Zâmbind nepăsătoare, a rearanjat-o ascunzând ruptura. La plecare mi-a zis că are ea numărul meu. Mă va suna. M-a îmbrățișat și lăsând pentru o clipă să cadă masca nonșalanței mi-a șoptit:

Am iubit Parisul poate mai mult decât tine, dar pentru mine nu-i decât un hău imens, care m-a înghițit cu tot ce am visat și nu am reușit să înfăptuiesc.

De atunci mă tot chinui să îmi amintesc dacă mi-a spus asta în franceză sau în română. Mai simt încă pe obraz năluca sărutului ei tandru și nu mai pot să scriu nimic.

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ