Anul Șobolanului

Am luat multe forme de viață. Cel mai straniu a fost să mă trezesc, fără niciun avertisment, om. Era anul Șobolanului și îmi era greu să accept că m-au trimis tocmai atunci. M-am acomodat greu cu corpul lor neascultător și mai ales cu mintea lor îndărătnică.
Încercam să trec neobservată. Nu era ușor. Aveam chipul unei copile, ochi cenușii și părul argintiu. Trăsăturile mele atrăgeau prea multă atenție, așa că a trebuit să iau măsuri. M-am tuns foarte scurt și purtam mai mereu o șapcă. Picioarele încă nu mă ascultau prea bine și cădeam des. Nici chestia cu mâncatul nu îmi plăcea, prea multe complicații pentru o plăcere efemeră. Bizară lume.
Locuiam într-o casă goală de la marginea unui oraș aglomerat. Era destul de comod, dar mă plictiseam îngrozitor singură. Așa că am ieșit pe străzi, am umblat până am obosit și corpul meu cel nou s-a acomodat, dar am continuat să merg până când peisajul a început să se repete, mintea s-a contopit cu ritmul pașilor mei, inima și respirația, eram eu și orașul cu oamenii lui, pulsam pe străzi ca celulele unui corp febril.
Abia atunci am început să îi văd mai clar. Femeia divorțată trecută de prima tinerețe, care lucra la minimarket. Era amabilă cu toți clienții, deși nimeni nu o vedea cu adevărat și se stingea în singurătate. Fiul ei își pierdea timpul pe străzi, încercând să impresioneze golanii. Nu avea bani de droguri ca ceilalți, așa că era folosit drept cărăuș. Șeful găștii, care fusese toată copilăria bătut de tatăl alcoolic și își jurase că nu o să mai pună nimeni niciodată mâna pe el, doar mort. Am fumat o țigară cu el, a râs de mine că tușeam. I-am spus că e în siguranță, i-am pus mâna pe umăr, s-a liniștit, apoi am plecat. Băiatul supraponderal, care nu își putea suporta rușinea, dependent de pornografie, îngrozit că nu se va uita niciodată o fată la el. Simțea mereu în ceafă privirile ostile ale colegelor din școala primară, le auzea cuvintele batjocoritoare. I-am explicat că trebuie întâi să învețe să vorbească cu inima lui, apoi cu inima altora. Și, pentru prima dată, inima lui a început să bată în alt ritm. Bătrânul pe care familia nu îl mai vizitase de ani de zile și îl sunau doar de sărbători. Ratase ca părinte, ce îi mai rămânea? Își cumpărase un câine, dar și el îl privea cu indiferență de pisică. Să îi caute el, cu inima deschisă, timpul lui încă nu s-a scurs de tot. Încă îl mai putea schimba. Mi-a povestit toată viața lui și am ascultat. Uneori asta e tot ce au nevoie, ca cineva să îi vadă așa cum sunt. Femeia căreia tocmai îi murise mama, durerea ei m-a copleșit. M-am oprit lângă ea și am luat-o de mână. Mi-a zâmbit, iar eu i-am dăruit o clipă de pace, de care să se agațe până trece durerea. Am întâlnit și oameni cu sufletul bolnav, răutatea rămăsese ultimul lor bastion și aveau să moară așa. Pe ei nu puteam să îi mai ajut cu nimic.
Nu am găsit doar durere. Am umblat dimineața și am întâlnit copii. Mintea lor era încă deschisă și m-am jucat cu ei, până când părinții lor m-au privit suspicioși și i-au luat de lângă mine. Păcat, aș fi putut să îi învăț niște lucruri folositoare. Am umblat pe înserat și am întâlnit îndrăgostiți. Era ceva înduioșător în privirea lor, aproape că mi-am dorit să fac schimb cu ei, să gust din clipa aceea ca dintr-un nor din vată de zahăr.
Apoi am întâlnit-o pe ea. Veneam din direcții opuse pe o stradă slab luminată, iar sunetele pașilor noștri s-au sincronizat. S-a oprit în fața mea și am observat că mă vedea. Nu corpul meu de om, ci pe cel adevărat. Mi-a spus că demult cunoscuse pe cineva ca mine și că vrea să știe de unde vin. Iar eu am vrut să știu cum de ea mă vede, când nimeni altcineva de acolo nu poate și pe cine întâlnise în trecut. Am mers alături multe ceasuri, ne-am povestit inimile și simțeam că o cuprind, chiar dacă ea nu putea să înțeleagă încă prea multe despre mine și celelalte treizeci și unu. După o vreme nu am mai avut nevoie de cuvinte, a învățat să comunice cu mine în felul nostru și i-am promis că o voi învăța multe altele. Însă rostul călătoriei mele era ca eu să învăț de la ei. M-a privit suspicioasă. Ce poți tu să înveți de la noi? Tu știi deja tot. Eram încă în Anul Șobolanului și inima mi s-a strâns. Încă nu putem să învingem haosul și dacă nu vom învăța curând, ne va înghiți, i-am explicat. Dar atunci încă nu m-a înțeles.
Am hoinărit multe zile împreună și mi-a arătat toate lucrurile pe care le iubea, până când am început să le îndrăgesc și eu. Priveam apusurile de pe terasa celei mai înalte clădiri din oraș și era aproape ca și când ne-ar fi crescut aripi. Am ieșit pe lac în nopțile senine, plutind pe spate și imaginându-ne că suntem acolo sus și tot universul ne îmbrățișează. Bucuria ei pentru lucrurile mărunte a fost lecția cea mai prețioasă: felul cum te gâdilă ploaia pe piele, iarba udă sub tălpile goale, gustul busuiocului proaspăt cules, o plimbare seara pe ceață, apoi mirosul vinului fiert.
Mi-a spus că prin ochii mei înțelege mai bine propria ei viață și motivele pentru care vede lumea altfel decât ceilalți. Răspunderea de pe umerii tăi nu e ușor de dus, am spus și i-am dat din curajul nostru.
Prietenia ei mi-a luminat zilele de acolo, fără ea aș fi preferat să dizolv amintirea lor din ființa mea. Deși sunt bătrână ca prima zi a lumii, printre ei era să mă pierd.
La început, uitarea s-a manifestat ca un vertij, nu m-a îngrijorat prea tare. Dădeam vina pe corp, poate nu ducea câte îi ceream eu. Apoi memoria mea a început să semene cu o pătură de lână mâncată de molii. Deși îmi aminteam încă majoritatea existențelor, coerența poveștilor începea să se piardă. Nu mai făceam legătura între episoade, amestecam locuri și timpuri. Călătoriile mele nu mai aveau cap și coadă în mintea aceea rătăcită. Mă trezeam adesea noaptea cu un sentiment de cădere în gol și priveam minute în șir în jurul meu, fără să înțeleg unde sunt. Dar măcar țineam încă minte scopul și patria mea, unde trebuia să mă întorc cu noi istorii pentru bibliotecă.
M-am apucat să desenez informațiile importante, dar cumva pierdeam schițele. Apoi am început să îmi tatuez fragmente de amintiri pe corp, în încercarea disperată de a nu mă pierde. Pe brațul stâng aveam un desen cu un șobolan cu chip de fată. Chipul meu. Era ceea ce eu nu aveam voie să devin. Apoi ceea ce eram și nu trebuia să uit. Pe brațul drept ședea un leu. Pe inimă purtam o floare de lotus, pe spate, brațe și picioare aveam tatuate o săgeată, un trident, o sabie, o scoică, un sceptru.
Durerea cărnii desenate în cerneală m-a ajutat întrucâtva, dar nu suficient. Pierdusem biletul de întoarcere. De ce nu mă avertizaseră de pericol? Era de neînchipuit ca una dintre cele treizeci și două de variante ale mele să se piardă astfel într-o lume oarecare. Și tocmai bibliotecara, nu vreuna dintre războinice. Puterea lor este esențială pentru a învinge haosul, dar se risipește fără cunoașterea adunată de mine.
Ea mă vedea cât mă frământ și era îngrijorată. Am rugat-o să scrie tot ce îi povestesc și își îndeplinea misiunea cu dedicație. Dormeam din ce în ce mai mult, visele îmi erau tot mai confuze, dar reușeam încă să aduc informații de acolo. Dacă nu îmi aminteam curând cum să plec, nu aveam încotro, trebuia să rămân om. Și asta era groaznic. S-a supărat. Dacă ea poate fi om, eu de ce să nu pot. Ne-am certat pentru prima dată și m-a durut cumplit. Am privit-o cu tristețe și i-a părut rău. Hai să mergem acolo unde te-am întâlnit pentru prima oară, mi-a propus.
Am colindat orașul, se întuneca repede și aleile erau înghețate. Îmi era frig și asta mă trezea. Picioarele mă duceau hotărâte într-un loc pe care mintea îl uitase. Ne-am oprit lângă un perete cu un desen imens, un om-șobolan care sărea spre un spațiu întunecat. Deci aici trebuia să venim. Am aruncat de pe mine toate hainele, pe pielea mea albă se desfășurau tatuajele mărturii, prin fiecare por de cerneală mă revendicam. Ea țipa la mine consternată că o să mă îmbolnăvesc, că oamenii nu pot rezista așa. Undeva adânc în mine cântecul începea deja să se audă.
Taci, i-am strigat. Vocea mea nu mai era umană, devenise torent și vânt. M-a privit cu groază, dar nu s-a mișcat de lângă mine. Își ținea respirația și în liniștea aceea perfectă am auzit în adâncul meu cântecul celor treizeci și două. Am cântat cu vocea mea străveche și apoi am cântat cu vocile lor, pe rând, ca să mă poată găsi înainte să dispar pentru totdeauna. Suntem cea cu multe brațe în marea luptă împotriva haosului. Puterea noastră e în fiecare dintre noi. Am început să recit apoi pe rând numele celor treizeci și două de manifestări, până când și ea le-a memorat. Pe corpul meu tatuajele au început să lumineze. Mă privea cu ochii mari, poate că ne vedea deja pe toate. Când puterea mea s-a epuizat și corpul acela abia mai pulsa viață, ea și-a lipit fruntea de a mea și a preluat cântecul nostru. Vocea ei a fost ultima mea ancoră. Am simțit cum corpul meu uman se dizolvă și lumile se deschid din nou. Eram din nou întreagă. Doar ea îmi va lipsi. Am privit-o cum rămâne acolo, pe strada înghețată, cântând în continuare, în transă. În liniștea bibliotecii, cântecul ei răsuna slab, dar clar, peste lumi.

Gabriela Rus

Scrie proză scurtă cu accente de realism magic și introspecție psihologică, iar textele sale sunt marcate de un interes pentru tensiunile interioare ale personajelor și modurile în care ele interacționează cu realitatea – fie ea concretă sau metafizică. A publicat anterior în diverse reviste literare (Matca, nesemnate, laconic, Literomania) și lucrează la un volum de proză scurtă care include povestiri interconectate.