Blesbok. Meci (amical) cu Mihai Buzea.

Mi-a scris Mihai Buzea: Îți trimit cuprinsul noului meu volum „Dă diriga de băut”. Alege la întâmplare un titlu care te atrage și hai să purtăm un dialog pornind de la asta. Dar nu pe cel care dă titlul volumului. Mă cunoaște Buzea, din punctul ăsta de vedere – rareori refuz o provocare, mai deloc dacă are legătură cu literatura. Până s-apuc să zic Hai să vedem ce iese, am primit titlurile povestirilor: Scriitor / Generalul / O felie de rai / Borodino / Emigrant în Spania / Trădarea secuilor / Éforie / Literatura / Mihaela, dragostea mea / Doamna Geta / Nea Mitică / Lacul Vulturilor / Șoim Albastru / Macondo de Königsboden / À la recherche du Baron perdu / Pânzărel / Papagalii / Salcia / Se non è Vero / Fericirile / Zet / Amanta mea / De-a baba oarba / Blesbok / Vai cenușile mele / Dă diriga de băut. Cel puțin jumate dintre titluri îmi fac insistent cu ochiul, dar unul țopăie pentr-un surplus de atenție, asemenea antilopei care i-a împrumutat numele. Nene, îi zic lui Buzea, ți-l scot la tablă pe Blesbok. Vine răspunsul: Uf! Hai că trimit. Laolaltă cu o expresie ceva mai colorată, pentru că așa e Buzea (și de-aia îl iubim), sincer și fără filtru verbal.

Tipăresc textul (pe hârtie reciclabilă, să fie clar), scot capacul pixului cu cerneală roșie și-ncep.
Pe scurt, povestea ne prezintă un bătrân general care încearcă să țină pasul cu scriitorii mai tineri, în special cu „noul val ucigaș de scriitoare” (*tot ce pun între ghilimele sunt citate din povestirea Blesbok) care și-au propus să acapareze piața literară. „Micul maestru” Buzea pare gata să-l învețe secretele meseriei. Sau doar încearcă să facă rost de-o poveste pe care s-o semneze cu propriul nume, laolaltă cu ceva bani de buzunar?

Desfac o doză cu bere (Buzea nu bea, a fost recent la dentist) și zic:
‒ Măi, Buzea, ce ai cu scriitoarele astea tinere, pe care personajul tău le numește „iepe sirepe”? Te sperie sau te inspiră?
Își închide pleoapa stângă și împinge bărbia spre mine:
‒ Sunt obișnuit cu trucul ăsta,așa că știu cum să-l apuc de coadă: zici că pui o întrebare și de fapt pui două! Dar nu ți-ai găsit omul. Așa că le iau la rând, ca la moară. Scriitoarele „tinere” sunt multe și de toate felurile, unele mai valoroase, altele mai slăbuțe, iar câteva sunt extrem de bune – mi-e frică de ele, frică, frică, frică! Am pus ghilimele pentru că nu tinerețea biologică le caracterizează ca grup, ci momentul debutului, cohorta literară ca să zic așa. Mă simt ca un pedestraș în fața unei cavalcade a mustangilor, a unei stave de iepe sirepe dacă e să păstrăm formularea, sau în fața atacului catafractelor, poftim! Că știu și eu cuvinte d-astea scorțoase, cu care se gâdilă scriitorii români prin romanele lor – cum faci și tu, dealtfel – ca să arate cititorului câtă carte zace-n ei. Eu fug de ele ca de dracul, dar asta-i altă problemă.
‒ Stai, stai. Nu merge așa. Nu lansezi un atac și te aștepți să nu primești răspuns. Mă confunzi. Cuvintele alea scorțoase și pompoase sunt pentru mine ca bucăți de cărbune într-o mâncare. Dacă nu cumva sunt puse în gura unui personaj care preferă să le folosească. În cazul ăsta, autorul n-are nicio vină. Că doar tu nu te încăpățânezi să faci toate personajele să vorbească la fel, nu-i așa? Dacă ai vreunul plin de carte care preferă cuvintele pompoase, ce te faci? Nu-i dai voie să vorbească?
‒ O, ba da! Îi dau voie să vorbească în legea lui, dar îi și dau drumul din mână. Să se facă de râs, de baftă, de ocară – treaba lui. Dacă un personaj de-al meu vrea să folosească patapievicisme de-astea în exprimare, eu nu mă opun. Să folosească și să se umfle ca un pește fugu! Eu mă așez deoparte, pe bordură, c-un pet de bere și niște semințe de bostan bine coapte, îl chibițez și mă bucur de viață. Vrea el să defileze cu vorbe din cărțile-alea vechi și groase? Să defileze, nu mă bag!
‒ Bun, bun. Acum că ne-am înțeles, hai să revenim la prima întrebare. Te-am întrerupt.
‒ Ei bine, ca să răspund precis la întrebare, mie mi se pare că oferta de literatură română contemporană s-a echilibrat formidabil în ultimii ani, ultimii zece, ultimii cinci, habar n-am. Înainte era dominată de scriitori, pe ei erau puse toate farurile. Acum e altfel. Scriitorii și scriitoarele își împart frățește atenția și dragostea publicului cititor, plus vânzările, ceea ce nu poate decât să-i mâhnească pe foștii monopoliști, pe scriitori. Dintr-o dată nu mai sunt singuri! E de înțeles de ce atenția cu care sunt primite cărțile „fetelor ăstora” îi irită. Acestui simțământ difuz, ascuns sub preș dar nu mai puțin real, i-a dat glas personajul meu. Iar la a doua întrebare, răspunsul e simplu: mă inspiră. Îmi place să mă bat. Pe scriitori i-am cam bifat, acum sunt foarte fericit că pot trece la scriitoare, la iepele sirepe. Ce? Ele nu sunt bune de bătaie? Oho! În multe privințe, sunt mult mai bune decât colegii lor bărbați. Știu ce vorbesc. Dealtfel, știe toată lumea: curajul e un atribut feminin. Noi, purtătorii de izmene, avem alte calități. Multe, mari, dar nu pe aceasta.
‒ Hai să zicem că ne-am lămurit. Dar cu „puzderia de ucenici ai lui Iaru”, despre care alter-ego-ul tău spune că „scriu mai mult decât foarte bine”? Ce înseamnă, din punctul tău de vedere, să scrii bine?
‒ Iar figura asta a ta, cu două întrebări! Se vede c-ai fost boxer… un-doi la figură! Bine, mă bag: Florin Iaru a scos din fabrica lui, până acum, 35 sau 45 de scriitori și scriitoare. Și are în lucru încă pe-atâția. Vei vedea, cândva, că asta se va numi Generația Iaru… iar prin „a scos” înseamnă că le-a păstorit manuscrisele până la publicare și până dincolo de publicare, până la succes de public și de critică, inclusiv premii și traduceri. Cum asta o spun eu, mort de pizmă că n-am parte nici de unele, nici de altele, poți fi sigur că nu mint! Da, a făcut cu tânăretul o treabă foarte bună, ce-i corect e corect. Iar eu voi face o treabă și mai bună! Pentru că să scrii bine înseamnă, din punctul meu de vedere, să-ți vezi manuscrisul urcând o scăriță cu cinci trepte: publicarea, succesul (recenzii și vânzări), premiul sau premiile literare, traducerea, succesul traducerii (recenzii și vânzări). Până acum, doar Tatiana Țîbuleac și Mircea Cărtărescu au bifat toate cinci punctele, dar în urma lor vine o falangă scriitoricească foarte hotărâtă să-i bată. Din care, dragul meu, nu facem parte niciunul dintre noi… nici tu, nici eu. Nu-ți place, nu? Nu-ți place când spune Buzea chestii d-astea, care se bat cap în cap cu absolut toate crezurile tale literare? N-am ce să-ți fac. Altădată nu-mi mai da cuvântul!
‒ Sincer, bătăiosul meu prieten? Fiecare trebuie să-ți vadă de treaba lui și s-o facă atât cât poate de bine. Niciodată nu m-am comparat cu contemporanii autohtoni, nu în sensul de competiție. Am apreciat cu sinceritate unde/când a fost cazul și mi-am văzut mai departe de treabă. Întrecerea a fost/este cu mine și cei pe care eu îi consider cei mai buni scriitori, care fac/au făcut istorie. Văd că te-am prins cu chef de vorbă și mai aplici și lovituri sub centură. O să trec mai departe de data asta. Că până la urmă ne-am pornit la vorbă de la povestirea asta a ta. Sugerezi tu acolo, printre altele, că experiența bate stilul.
‒ Nu sugerez. Afirm. M-am săturat să spun a mia oară ceea ce este orbitor de evident, dar iată c-o spun, deși am obosit: fără poveste, stilul este „Grandiosul despre Nimic”. Iar fără stil, povestea este „Jalnică Transpunere a Grandiosului” (cred că formulele îi aparțin lui Alexandr Zinoviev, dar nu sunt sigur, că nici memoria mea nu mai e ce-a fost). Evident că este categoric preferabil să dai o poveste spusă cu stil! Dar, dacă am de ales între cele două, aleg, am ales și voi alege întotdeauna povestea. Cu stilul să se spele pe cap teoreticienii literari, că oricum altă treabă n-au.
‒ Ai fi un fan al revistei „Povestea mea”. Știu că o citeau surorile mele, dar nu știu dacă se mai publică. Ai povești acolo câte vrei, care de care mai impresionante, șocante, emoționante. Dar ai spus un lucru cu care sunt de acord: idealul e să ai de partea ta și stilul și povestea. Atunci poți crea ceva cu adevărat bun. Așa cum și tu, când ajungi la redarea din perspectiva generalului, folosești stil. Pentru că, până la urmă, ăsta e stilul: o voce, uneori în combinație cu tehnică.
Zâmbește, dar cumva spre sine, ca și cum și-ar face singur cu ochiul în oglindă:
‒ Sigur că folosesc. Eu sunt Mihai Buzea. A se reține acest nume. Mă pot plimba printre voci ca un impotent prin Cartierul Roșu din Amsterdam: o îmbrac pe oricare, fără să fiu tentat de vreuna.
‒ Un lucru e sigur, nu-ți lipsește încrederea. Dar dacă ai atât de multă încredere în tine că nu poți să vezi acolo unde greșești?
‒ Pentru asta există elevii mei, ucenicii, școlarii de la Wannabe. Ce? Crezi că-i cresc de frumusețe? Bine, sunt câteva mândre printre ei, nu zic, dar sunt măritate – regret obștesc. Nu am și nu îmi pot imagina cititori mai atenți, mai onești și mai critici decât ei! Când o dau de gard, nu unul, nu doi, ci toți îmi sar în cap, ca un singur om: prof, vezi c-aici este cusută cu ață albă! Mai taie binișor din coada vulpii… sau scoate cu totul pasajul ăsta, că-ți dai cu firma-n cap!
Rotesc între degete doza de bere, mai iau o gură. Zic:
‒ S-o dăm la pace, deocamdată. Revin tot la ideea cu stilul și povestea. Mica aventură de vânătoare a generalului ăsta privilegiat, misogin și conservator nu spune mare lucru. Ar salva-o doar remarcile legate de privilegiile albilor, dar și ale negrilor. Dacă n-ar fi acolo Buzea, ca să dea noi dimensiuni textului (două lumi paralele), povestea în sine n-ar fi cine știe ce.
‒ Să fiu mai clar. Negrii au voie să comită orice crimă, nu pățesc nimic, dacă victima este un alb bogat. Poate ar fi fost bine să zici și tu că întregul text este plasat în Africa de Sud, nu la Paris și nici la Bruxelles, că altfel nu se mai înțelege nimic! Iar albii care primesc bucățile mai fragede de vânat sunt albi, turiști, bătrâiori, cu dinții slăbiți. Ghizii de vânătoare sunt negrii tineri, numai fibră, numai dinți, numai sănătate! Ce, să-și lase oaspeții să crape de foame? Interesul lor e ca turiștii să mai vină și altă dată! Și, oricum, să vorbească de bine expediția de vânătoare, nu să se miorțăie ca generalul meu.
‒ Mulțam pentru explicație. Ia zi, ai avut vreodată impresia că nu scrii suficient de bine, dar totuși ai continuat? De ce ai continuat?
‒ Nu. Ăsta e răspunsul la prima întrebare. Așa că a doua întrebare atinge doar aerul curat, nu bărbia adversarului.
‒ Admirabil. Repet: mai rar atâta încredere. Și dacă mai mulți critici cunoscuți îți spun că n-ai făcut bine? Dacă vreun volum e făcut praf de cititori? Cum răspunzi? Ți se mai zdruncină nițel încrederea?
‒ Niciun critic cunoscut nu mi-a spus că n-am făcut bine. Îmi zic colegii de breaslă, o dată ce se îmbată suficient de tare încât să facă pe vitejii, dar nu-mi pun mintea cu ei. Doar știi și tu. De băut bei cu oricine, dar de dat nu dai decât în unul despre care știi că „duce”; nu dai în bețivi! Asta-i regula sfântă, că numai ea te ține afară din pușcărie. Care e termenul juridic? „Omor prin imprudență”? Iar cititori nu prea am, din păcate… ăsta-i adevărul. Te-ai uitat la cărțile mele de pe Goodreads? Jale! Crimă și pedeapsă! O avea site-ul ăla păcatele lui, dar acolo e vocea publicului, a poporului. Și vocea asta, când e vorba de cărțile mele, tace ca steaua de mare. Vorba fostului nostru rezident de la Cotroceni: „Ghinion!”. Ergo: criticile nu-mi zdruncină încrederea, dar ignore-ul, da.
‒ Jalea de care vorbești am văzut-o și la multe cărți ale scriitorilor români apărute la edituri importante, dar care nu se zbat suficient pentru promovarea autorilor. Apoi se plâng că nu se vând scriitorii români. În fine, nu vreau să ducem discuția în direcția asta. Ai încercat vreodată să scrii exact „ca la tutorialele de pe net”, așa, doar de probă? Ce a ieșit?
‒ Nu. Mă faci să râd! La a doua întrebare: nici de data n-ai prins vârful bărbiei.
‒ Eu doar extrag afirmații din textul scris de tine. Probez teoriile. Vreau să văd ce se află în spatele cuvintelor. Eschivezi ce nu-ți place, nț-nț. Nu-i problemă. Mai departe. Cum și când ți-ai da seama că ai găsit „vocea ta clară și unică”?
‒ Mmm… asta e grea a dracului. Întrebarea, adică. Dacă e și e să cobor foarte adânc în mine, în nămolurile alea despre care mă prefac că nu există (dar există!), dau peste momentul când mă milogeam de marele profesor Vintilă Mihăilescu să mă accepte de doctorand. Și Bătrânul mi-a zis: „Ești prost. Nu vei putea scrie niciodată academic. N-ai! Dacă n-ai, n-ai! Tu ești Buzea, tu ai strada în tine, în sângele din vene. Scrie-o! Nu mă mai obosi pe mine cu sforțările tale de a părea ce nu ești! Scrie, scrie-te și fii fericit, mă, ăsta este drumul tău!”. L-am ascultat. Vocea mea clară și unică fusese dintotdeauna acolo, dar eram eu prea poltron și prea afon ca s-o aud. Vintilă Mihăilescu m-a auscultat, mi-a pus diagnosticul exact și mi-a dat un șut în cur. Avea ureche, Bătrânul!
‒ Sunt de acord și cu asta. Unul dintre mesajele povestirii sună în felul următor: dacă n-ai destulă experiență, fură de la alții. Așa procedează Buzea-personajul. Tu, autorul, ești de acord cu el?
‒ Da, dar doar parțial. Adică e o lecție bună pentru începători, un sfat potrivit pentru cineva care încă se teme, dar e complet contraproductiv pentru omul care și-a găsit vocea. Ăla ce să mai fure? Ca stil, adică! A, desigur: dacă-i vorba de poveste, sigur că noi toți, ca scriitori, trebuie să furăm toată viața, că altfel nu se poate. Păi nu știi ce-a pățit familia lui Dostoievski, după ce l-au dus la groapă?
‒ Amintește-mi.
‒ Duc ăștia mortul la cimitir, coboară copârșeul, spun preoții ce aveau de spus, fac datinile, se întorc la restaurant, pentru masa de pomenire. Acolo se pomenesc c-un cârd de amărâți, veniți să le ceară banii pe care li-i promisese „domnul scriitor”. Familia, uimită, îi întreabă despre ce bani era vorba. Și atunci află și ei, căzuți din lună, că Dostoievski cumpăra poveștile de viață ale marginalilor, dar nu le plătea pe toate pe loc, ci lua unele pe datorie. Iar acum veniseră vânzătorii poveștilor să-și ceară banii pe marfa lor! Că „domnul scriitor” murise? Ghinion. Ei își voiau cașcavalul, diri-dari!
Înghit ultima bere din doză și plescăi de plăcere, ca să-i fac în ciudă lui Buzea.

Mihail Victus

www.mihailvictus.eu

mihailvictus.eu/