Sfera

Era o vară așa prăfoasă, încât părea că micul oraș, sugrumat între cele două coline verzi și împădurite, era mai degrabă o limbă deșertică sau o bucată de plajă fără mare. Blocurile noi și casele evreiești se aliniau de-a valma la Strada Mare. În centru erau niște grădini de țară, cu livezi și straturi de zarzavat. Ca să ajungi la Telefoane sau la Magazinul Universal, trebuia să faci un ocol pe lângă gardurile ce delimitau curțile. Vedea toate astea de la etajul doi și se minuna. Terminase primul an de studenție într-un oraș mare, unde tot spațiul acesta ar fi fost o mană cerească. S-ar fi făcut o piațetă sau un parc cu câteva bănci, unde să se relaxeze orășenii.
Distingeai cu greu cine era de-al locului și cine era navetist venit la muncă sau la cumpărături. Majoritatea bărbaților circulau în haine de lucru: salopete, pufoaice și bocanci. Femeile și copiii mai aduceau un pic de culoare cu un batic sau vreun pulover tricotat, niște culori terne, fără intensitate și uzate. Poate navetiștii cărau niște sacoșe mai mari sau aveau un sac în spate și, astfel, îți dădeai seama că se grăbesc spre Autogară. Uneori, din satele din jur coborau niște oameni mici de înălțime, dar cu bărbi până la brâu. Despre ei se spunea că sunt ,,de rit vechi” sau că aparțin mișcării ,,Oastea Domnului”. Era fascinat de aspectul lor ascetic, cu pantaloni groși de lână și haină cu buzunare mari, cum vedea la chinezii din filmele cu Mao. Chiar dacă era vară, purtau invariabil aceeași îmbrăcăminte.
Privea toate astea de la etajul doi și se mustra în gând că nu reușise să termine anul fără restanțe. Altfel, poate ar fi plecat la mare sau măcar la ștrand. Sau într-o excursie de weekend cu cortul la baraj. Trebuia să învețe despre organe de mașini. Ar fi fost dispus să-l citească pe Eliade de o sută de ori, să-i surprindă subtilitățile stilistice, să facă ușor trecerea de la real la fantastic. Nu, el trebuia să studieze despre piulițe, șuruburi și lagăre, cele mai insipide lucruri de pe pământ. Dar nu era vorba de învățare, ci de memorare, curs după curs. Treaba devenea și mai complicată, fiindcă trebuia să reproducă schițele. Pentru cineva fără simț tehnic, totul se rezuma la un efort suplimentar de a copia lucrurile notate la curs.
Ca să își mai omoare plictisul, mai ieșea cu un coleg cu bicicletele. Făceau downhill, înainte să se inventeze acest sport. Urcau drumul în serpentine până în vârful dealului și apoi își dădeau drumul la vale, pe culmea abruptă. Nu aveau nici măcar cască de protecție, iar bicicletele nu erau modificate. Se deschidea la cămașă și cobora cu pieptul gol. Așa credea el că e mai aerodinamic. Curentul de aer îi trecea prin axile și parcă îl ridica din șa. Da, îl făcea să zboare. Închidea ochii, dar ținea destul de ferm ghidonul. Uneori, pentru câteva secunde, risca mai mult și își ridica în aer brațele. Zbura ca un zmeu care se înfoia în vânt. Când ajungeau la poale, abia mai puteau să își folosească picioarele, obosite de la urcuș și încinse de la adrenalina coborârii. Aproape se sprijineau pe biciclete și le împingeau ușor pe asfalt.
— Hai la grădină, dau o bere. Ai mâncat vreodată ciorbă de burtă?
— Nu am bani, spuse colegul.
— Am colectat eu sticle și borcane. Dar ai mai mâncat?
— Da, am fost o dată cu prietenii lui tata. Hai să lăsăm bicicletele în curte la bunica, poate mai ciupim niște bani de la ea. Totul e să nu te uiți la ce e în farfurie, pentru că îți dă impresia că mănânci viermi. Și apoi burta, chiar dacă e curățată bine, tot burtă rămâne, o bucată de stomac.
— Cu toate astea, vreau să încerc. Ți-o dau ție dacă nu îmi place. Măcar rămân cu berea.
Grădina era la poalele dealului opus, într-o pădure de pini plantată de petroliști înainte de război. Aici nu răzbătea praful adunat peste oraș. S-au mai întâlnit cu alți colegi. Bineînțeles că și-a donat ciorba de burtă, nu-i plăcuse mirosul din momentul în care i s-a pus farfuria în față. Cineva a făcut cinste. Mai târziu s-au mai scormonit de mărunțiș și au mai comandat încă un rând. ,,Viața e frumoasă și acasă, când ai prieteni și bere. La noapte trebuie să recuperez, trebuie să memorez vreo trei cursuri”, gândi cu un pic de îngrijorare.
A doua zi se trezi târziu. Avusese spor noaptea. Ar fi fumat o țigară, dar nu avea și nici bani sa cumpere. Închise ochii. Își închipuia cum un înger blând sau un binefăcător oarecare i-ar strecura pe sub ușă foițe și tutun măcinat, să-și învârtă singur o țigară. Nu avea binefăcători din aceștia; singurii lui binefăcători erau părinții și ei nu îi dădeau bani de țigări.
Se uită în jur, în camera lui: cărțile lui Eliade, care nu interesau pe niciunul dintre cunoscuți, cursuri și caiete, creioane și pixuri, patul nefăcut, un tricou vechi și, atârnată pe scaun, o pereche de blugi aproape nouă. A încercat să-i poarte, dar i se păreau prea largi, îi stăteau ca un pantalon de stofă cu dungă, iar materialul părea contrafăcut, era un bumbac mai gros, care avea culoarea și imita croiala blugilor. Gândi că se putea despărți ușor de ei, poate găsea vreun prost care să pună botul și să-l scape de pantaloni. A luat un șort și tricoul și a făcut câțiva pași spre piață. Se gândea cum făceau libienii de la cămin, cum îi agățau pe fraieri și cum vindeau blugii (buni, ce-i drept) la prețul unui salariu lunar. El nu avea de gând să ceară atât, dar își spuse că în piață erau mulți oameni cu bani: tarabagiii cu legume de la Buzău și ciobanii sibieni, care își pășteau turmele pe dealurile ce împrejmuiau orașul.
Nu prea avea succes. Oamenii îl ocoleau, era cam neîngrijit, cu părul vâlvoi și mai ales brunet, chiar tuciuriu după bronzul căpătat în prima ieșire la mare. Nu voiau să facă afaceri cu cei din teapa lui; nu erau considerați comercianți de încredere. Cum necum, a făcut rost de o țigară și aștepta cu blugii atârnați ostentativ la una dintre intrările în piață. Lumea muncitoare nu avea de gând să cheltuiască banii pe lucruri neesențiale. Cumpărau mobilă o singură dată în viață și se îmbrăcau cu hainele de la muncă. Pentru copii, când erau mici, mai făceau câte o excepție. Când se apropiau de pensie, încercau să își cumpere o mașină în rate. Pe copiii mari, găligani ca și el, deja îi trimiteau la muncă. Aproape obosise de cât își bătuse gura, când un moșuleț cu barbă lungă și ochi sfredelitori se opri lângă el.
— Îi vinzi? Îl întrebă zâmbind.
— Da, tataie, numai pe ăștia îi mai am. Uite, sunt americani, scrie Levi’s pe ei.
— Cine e Levi’s? Întrebă nedumerit bătrânelul.
— E șmecherul care a inventat blugii, nene, blugii pe care își doresc toți să îi poarte.
— Tu de unde îi ai?
— I-am cumpărat de la facultate, minți el. Îi cumpăraseră părinții, el nu ar fi dat bani pe așa calitate.
— Azi am vândut ciuperci de 300 de lei. Le-am cules din pădure toată săptămâna trecută. Îți dau 200, vine de la București o nepoată, prima dată acasă la mine. Sunt buni și pentru fete?
— Sunt buni pentru oricine. Dă banii, uite, nu au defecte, nu curg ațele din ei, au și capse originale.
Plecă bucuros din piață și se opri la un birt mai ferit, din apropierea gării. A băut o bere și a fumat trei țigări. Relaxat, mestecă și o gogoașă. Pe terenul viran de lângă gară se întindea un cort de circ. Au mai venit camioane și începuseră sa se instaleze mașinuțele, o roată, pendulul, caruselul, turnul, căsuțele cu tir, vată de zahăr și plăcinte. Plecă în fugă să își anunțe colegii. Aveau, în sfârșit, distracție în vacanța asta!
Le luară la rând pe toate. Prima dată s-au dat în carusel, la prima oră, când copiii mici încă nu erau treji. Nu era de ei, deși el simți o vagă amețeală și aici. Dar nu le-a spus nimic. Și-au măsurat forțele la boxer. El fu printre cei mai slabi. ,,Nu acesta e atuul meu”, își zise, un pic cu ciudă. Nu era cel mai puternic, dar se putea spune despre el că era cel mai îndrăzneț. Nu neînfricat, căci o teamă imensă îl însoțea ca o umbră atunci când cobora în viteză de pe deal. Nu teama de moarte, ci teama că ar putea rămâne schilod pe veci și ar trebui să vadă zilnic suferința părinților, iar viața lui ar depinde mereu de ajutorul altora.
Și-a alungat gândurile negre la mașinuțe. Nu s-a aruncat în caramboluri prostești. Voia să parcurgă distanțe cât mai mari. Evita cu dexteritate, la milimetru, tamponările. Tatăl lui nu era ca tații colegilor. Nu îi dăduse mașina pe mână și nici nu îl învățase schimbarea vitezelor. Totul era din dorința de a-l proteja și de a-l feri de împlinirea unei fatalități, accidentul. La tir a fost cel mai bun. A câștigat un ursuleț, pe care l-a dat în schimbul unui pachet de țigări. Celelalte distracții i-au provocat greață și vertijuri. La roată și pendul a fost cel mai rău. Coborî din ele amețit și se îndreptă spre cortul de circ. Pe lângă numerele cu animale, aici erau și foarte multe numere de acrobație. Căutau și voluntari din public. Lui i-a atras atenția concursul cu motocicleta. Se plătea un premiu mare. Trebuia să intri cu motocicleta într-o structură de oțel, dar care avea miezul gol și vizibil, un așa-numit ,,globe of death”. Câștiga cel care făcea cele mai multe ture pe ecuatorul sferei. Acolo, forța centrifugă te-ar fi făcut să mergi paralel cu solul, dacă aveai viteza potrivită. Le-a povestit despre aventurile lui la downhill, a semnat un act și a primit o cască de motociclist. Apoi i-au adăugat protecții de cauciuc pentru spate, piept, coate, genunchi și gambe. A intrat în glob.
Își puse casca pe cap și salută mulțimea. Ambală puternic și făcu câteva ture. Părea că începe să stăpânească motorul și să-și găsească traiectoria. Acceleră la maximum. Așa cum anticipase, forța centrifugă deveni mai puternică decât gravitația. Motocicleta se învârtea perfect pe ecuatorul sferei, orizontală și stabilă.
Începu să numere turele. La un moment dat, renunță. Liniile globului se estompau, contururile deveneau instabile. Totul pulsa.
Apoi căzu înăuntru.

Levita. Nu mai simțea greutatea propriului corp. Din coama valurilor, se ridicau siluete colorate de insule sau ziduri. O ceață sărată se aduna în jurul lui. Casca i se strângea pe cap, ca o scoică în jurul unei perle captive. Bătu cu pumnii în vizor, ca să atragă atenția. Niciun răspuns.
Voia o țigară. Atât. Doar una.
Pe sub ușă — dacă mai exista o ușă — cineva i-a strecurat o foiță și firicele de tutun. Își învârti țigara cu degete îngălbenite și crăpate, și trase adânc. Fumul se răspândea în jur, umplând spațiul cu o lumină difuză, ca de far în ceață.
Prin vizor, zări siluete umane. Mergeau legănat, purtau veșminte ciudate, acoperite cu pânze subțiri. Păreau marinari eșuați, oameni dezrădăcinați de pe o navă uitată la tropice. Nu se uitau niciodată drept înainte, ci doar în jos, ca și cum se temeau să vadă ceea ce era de văzut.
Cu palma pe vizor, trase o linie, o spirală lentă. Lumea din jur părea pictată pe carton prost, culorile erau greșite. Arbori mici, ierburi stridente, animale neverosimile, ca într-un circ ambulant.
Descoperi o nișă. Înăuntru, un scaun și o grămadă de lucruri abandonate: cuțite, catarame, obiecte ruginite. Un coif. Îl puse pe cap. Vizorul era mat, straniu de modern pentru un coif medieval. Privea printr-un pătrat de lumină de mărimea unei palme. Asta era tot ce mai stăpânea din lume.

Publicul începuse să se agite. L-au strigat, l-au înjurat, au aruncat cu sticle de plastic.
— Drogatule! Ce cauți tu, student, în sfera morții?
El ridică brațele. Lumina îl chema. Apucă ghidonul și trase brusc de frână. Motocicleta și pilotul ricoșară în pereții sferici.
L-au scos pe o targă. Respira. Nu se știa dacă mai poate mișca. A doua zi, cortul nu mai era. Trecuseră granița spre Rusia. Nimeni nu mai auzise de trupa aceea de circ.

S-a trezit cu capul în poala ei. Pe o colină cu iarbă înaltă și flori de câmp. Ea fredona un cântec. Lângă ei, un copil de vreo trei ani gângurea aceleași note. Pantalonii fetei semănau izbitor cu blugii vânduți în piață — doar că erau mai tociți.
— E rândul tău să cobori în oraș, i-a spus ea.
— Îl iau și pe cel mic. Să vadă lumea, i-a răspuns el.

Pe Strada Mare și-a întâlnit părinții îmbrăcați în straie cernite. Ei nici nu l-au băgat în seamă pe omul cu barbă lungă și haină cu buzunare mari. Se uitau fascinați la copilașul care semăna izbitor de mult cu fiul lor.
— Al tău e copilul? Cine ești?
— Iertare, mamă și tată! Abia acum m-au lăsat să cobor din ceruri!

Eduard Tănase

A debutat în proză scurtă în revista Zugzwang. A mai fost publicat la Ficțiunea.ro și Rexpublica. Lucrează în prezent la un volum de proză scurtă intitulat Povești cu mâna stângă.
În 2014 i-a apărut la o editură locală volumul de versuri suprarealiste scris în adolescență – Câinele din Ithaca.
Este licențiat în ingineria petrolului și în contabilitate. După aproape 30 de ani de activitate într-o bancă, s-a pensionat.