aș fi vrut să bem o bere împreună

Cândva a existat și tata. Nu știu exact când, poate ieri, poate acum
douăzeci și patru de ani, dar la un moment dat a fost pe aici, printre noi,
poate l-ați văzut și voi. Puteți să-mi povestiți despre el?

 Raluca s-a închis de câteva minute în baie. Între timp mi-a sunat telefonul. N-aveam chef să răspund cuiva în acea dimineață de duminică, singura mea zi liberă pe săptămână. Numărul mătușii Violeta m-a determinat s-o fac. Fără să piardă vremea, mi-a spus direct că tata a murit. Amândoi am tăcut. Am simțit nevoia să zic ceva, ca să nu creadă că mă afectează, când de fapt nu știam cum să reacționez.
Cine a fost tata, aș fi vrut s-o întreb. Înainte să-l vizitez, la spital, în urmă cu două zile, nu aveam nici o imagine cu el. În acel moment, cu telefonul în mână, îl vizualizam pe tata pe patul de spital, cum i se încărcau forțat plămânii cu oxigen. Asistenta îl atinsese pe mână. îl strigase „Tati, tati, uite cine a venit la tine.” Ce cuvânt ciudat – tati. Nu-l folosisem niciodată și, cu siguranță, atunci am descoperit că există. A refuzat să deschidă ochii sau poate că nu depindea de el. Ce puteam să-i cer unui om care se agăța de aparate cu ultimele respirații și bătăi ale inimii? Ajunsesem în acel salon de la terapie intensivă, doar din simplul fapt că sora mea vitegră îmi ceruse acest lucru, anunțând-o pe mătușa Violeta că tata dorește să-mi vorbească înainte să moară. Am făcut bine să-l vizitez, așa am realizat asemănarea izbitoare dintre noi doi. Dinții de jos strâmbi. Alunița din bărbie. Ochii mici. Fruntea lată. După câteva secunde de așteptare am plecat grăbit. Lăsasem impresia că mă grăbesc, însă nu găseam vreun rost secundelor pierdute acolo. Mi-a fost teamă că-și va reveni și n-aș fi știut ce să-i spun ori n-aș fi avut curaj să-i mulțumesc că mi-a dat viață. Era și posibilitatea să încerc să aflu cine este, deși nici el n-ar fi știut să-mi spună mai mult decât simplul fapt că e tata. Și putea fi suficient pentru mine, s-o recunoască, să accepte, să nu mai trăiesc cu impresia că numele meu reiese dintr-o hotărâre judecătorească.
Îndepărtându-mă de spital mă tot întrebam la ce mi-a folosit că mi-a dat viață. Nu i-am cerut eu s-o facă. Nimănui. Adică asta bănuiesc. Practic părinții m-au obligat să vin pe aici, pe la voi. Mama a făcut totul ca să mă strângă în brațele ei și a avut ambiția de a mă crește singură, uneori povestindu-mi de un tată mort. Gata cu poveștile, mamă, tocmai închidem un capitol din viață.
Mătușa m-a întrebat dacă vin la înmormântare. Ar fi fost culmea. A insistat s-o fac, încercând să mă constrângă că fără mine nici ea nu va putea merge, deoarece pe urmă se vor întreba ceilalți unde sunt. Ce naiba! N-am existat douăzeci și patru de ani și dintr-o dată mă transformam în fiul rătăcitor. Un „nu” categoric din partea mea a pus capăt discuției.  Un certificat de naștere nu-ți dă nici un drept să intri în mediul unei familii și să le distrugi rutina. Ce ar fi crezut sora mea, că a pierdut un tată și a câștigat un frate. De ce s-o amăgesc?
Raluca a ieșit bucuroasă. Mă bucur și eu, gândindu-mă că testul de sarcină e negativ, dar se apropie de mine și văd cele două linii. Mi se așează în brațe și mă sărută. Începe să mă judece pentru lipsa mea de reacție:
„Eu vreau acest copil indiferent de decizia ta.”
Poate la fel a spus și mama.
„A murit tata”, o anunț sec.
A fost o idee proastă, căci imediat s-a năpustit asupra mea cu o serie de întrebări: Cum? De ce? Când? Unde? În ce fel?
Nu i-am vorbit niciodată despre el, nici n-aș fi avut loc de toate poveștile ei despre taică-su. „Tatăl meu, eroul meu”, se mândrea adesea, pentru că citise un citat pe Facebook. Și se referea la banalitățile specifice unui părinte – căratul pe umeri, jocurile din copilărie, temele distractive, bla bla bla. Nici nu mai deschid subiectul despre cum mă aburea taică-su, descriindu-se drept cel mai bun părinte din lume.
Și uite-mă aici, pe marginea patului, cu un câine la picioarele mele, care cască adânc, aproape să-mi înghită șosetele aruncate prin cameră. Mă sprijin în palme ca un bolnav. Mă copleșește atâta moarte și viață într-o singură dimineață, într-un singur moment blestemat din viața mea. Sunt exact la vârsta la care tata a devenit tată și la rândul meu voi fi părinte asta după ce am aflat că am pierdut un părinte. Nu mi-am dorit. Nici tata nu și-a dorit. Trăiesc aceeași teamă. Îmi vine să fug. Ți-am zis cât semăn cu tata, nu? Lui i-a luat doi ani să mă recunoască, mie câteva secunde. O cuprind pe Raluca de mijloc și o sărut pe buric:
„Să fie băiat, să semene leit cu mine ca să-mi aducă mereu aminte de tata.”

Constantin

.