Episodul 5 – Oltul la Braşov

Episodul anterior AICI

Aş putea scrie un mini-roman numai din părticica asta a vieţii mele, cele cîteva luni la bazinul de deversare a zgurii din Sân Petru dar gata! Mă opresc aici…

M-a uimit să realizez că aproape toată lumea fura pe şantier, un fenomen demn de un studiu socio-psihologic. Se făceau ciubucuri (prestări servicii după program cu materialele din dotare pentru diverşi cunoscuţi), tunuri (transportul de motorină făcea un stop neprevăzut pe traseu unde era îndoit cu apă) sau banale furturi de materiale.
N-aş fi avut cum să prind toate şmecheriile în cîteva luni de zile dacă un inginer de civile de vreo 48 de ani, un oltean glumeţ, agitat şi cu chef de viaţă, n-ar fi fost transferat acolo la numai o zi după mine (ce noroc!). Tipul m-a cîntărit dintr-o privire apoi mi-a propus să stau împreună cu el în apartamentul cu două camere pe care, datorită vechimii şi relaţiilor, îl primise pe mînă imediat ce pusese piciorul în oraş. Olteanul avea mare experienţă de şantier şi vedea “chestii” acolo unde eu nu vedeam nimic (dau un exemplu): Ia uite cum şi-a tras Axinte 4000 de litri de motorină, simplu şi elegant din şanţul ăsta!
Eu, bineînţeles, mă uitam la un simplu şanţ de conductă, care se întindea pe cîţiva kilometri lungime, fără să înţeleg nimic.
Păi, şanţul cu adîncime de doi metri, după standarde trebuie să îl sapi de o parte şi de alta la un unghi de taluzare de treizeci de grade, pentru siguranţa muncitorilor care coboară acolo. Pe hîrtie aşa e proiectat şi pe hîrtie iese afară o anumită cantitate de pămînt. Prin urmare, şeful de punct de lucru atîta motorină primeşte – pentru cantitatea aia de pămînt virtual scos şi transportat. Numai că, în realitate, el scoate mult mai puţin deoarece nu face taluzul. Deci îi rămîne motorină. Pot calcula exact cît rămîne. Lasă, diseară mergem toţi trei la strip club pe banii lui!
Şi în seara aia, am fost, bineînţeles, la strip club pe banii ăluia. (Poate cu altă ocazie vă voi povesti felul în care, cu doar puţină imaginaţie, am evitat o bătaie monstru în noaptea respectivă).
În tot acel timp am cunoscut un singur tip corect, Clăbescu, un inginer electronist reprofilat inginer de utilaje pe care cinstea şi integritatea îl transformaseră în bătaia de joc a celorlalţi. A fost o adevărată lecţie de viaţă pentru mine. Cinstea, integritatea erau concepte anacronice în România anilor ’90, cu atît mai mult în mediul dur, de şantier, unde lozinca era, cum spune englezul, work hard, play hard – muncim pe rupte dar la sfîrşitul zilei dansăm pe mese. Cum spune Darwin despre selecţia speciilor : te adaptezi la noile condiţii sau dispari. Formarea pe care o aveam eu ca individ la vremea respectivă (un tip relativ inteligent, tînăr, fără absolut nici un ban, dornic de afirmare şi dornic de a se face apreciat la primul loc de muncă) mă împingea într-o anumită direcţie. Să mă adaptez. Nu am nici cea mai mică îndoială că dacă rămîneam în România şi continuam să lucrez pe şantier aş fi ajuns un vulpoi la fel de versat ca inginerul şef.
Dacă făceam greşeli, învăţam din ele, nu le repetam. Întrebat dacă ştiam a face cutare lucru, evitam pe cît posibil un răspuns negativ. Încercam să mă prind din mers.
La un moment dat, am fost trimis să preiau o cupă de draglină, punctul de primire era la doi paşi de o balastieră pe valea Oltului (a fost o surpriză pentru mine atunci să descopăr că Oltul trecea pe lîngă Braşov). Mi s-a făcut şi o aluzie fină. Balastiera se afla momentan fără şef punct de lucru. Neştiind nimic despre şantier, am ascultat complet dezinteresat, dar şeful de echipă mi-a şoptit confidenţial că “balastiera e aur curat” unul dintre locurile cheie de făcut ciubuc, pentru că “toţi or să te roage în genunchi de-o basculantă cu pietriş, cum în zonă se fac vile la foc continuu”.
Ca să ajung şef de lucru, trebuia să demonstrez că pot ţine muncitorii mai recalcitranţi în frîu, pe cei care ar încerca într-un fel sau altul să mă fenteze.
Am fost trimis acolo cu o basculantă. În jumătatea de oară cît ne-a luat să ajungem la Olt, l-am întrebat pe şofer dacă n-are chef să bem o bere rapidă la chioşcul din sat. În felul acesta i-am cîştigat încrederea, chestie care s-a dovedit providenţială douăzeci de minute mai tîrziu. Ajunşi acolo, şoferul automacaralei (cu cupa de draglină în remorcă) se certa deja de mama focului şi urla la excavatoristul aflat acolo, pretinzînd că a făcut drumul degeaba şi că ar fi trebuit să mai existe o automacara – cum cupa draglinei era de 2 tone iar capacitatea maximă a automacaralei lui era de 1,5 tone. Celălalt şofer, cel cu trailerul, deasemenea contractor, nu comenta deloc. Urmărea probabil amuzat dialogul. Eu, se subînţelege, mă simţeam înapoi în clasa a doua cînd îmi ceruse un adult să rezolv problema cu lupul, capra şi varza. Draglina era undeva ascunsă de liziera pădurii, la vreo 700-800 de metri. Aveam două buldozere cu care trebuia să tîrîm o cupa pînă acolo, la mal, dar cupa buldozerului e scurtă, nu ajunge pînă sus, la remorcă. Iar automacaraua era de tonaj prea mic. O situaţie care părea fără ieşire!
Atunci, muncitorul cu care mă împrietenisem, i-a aruncat o înjurătură şoferului pe contract: Termină bă cu teatrul pînă nu-mi sare muştarul! Agaţ-o şi tîrăşte-o pînă cade din remorcă!
Într-adevăr, cupa depăşea capacitatea maximă a macaralei, dar nu era necesar să fie ridicată complet. Putea fi dată jos şi în felul ăsta, fiind tîrîtă!
Contractorul s-a uitat contrariat la amicul care sărise în ajutorul “idiotului” de inginer stagiar dar a înghiţit găluşca. Ne-a dat jos cupa şi a plecat în trombă, întorcînd ditamai automacaraua pe un lan de lucerna (cel cu trailerul a făcut exact la fel) pentru care, două zile mai tîrziu, inginerul şef a plătit despăgubiri proprietarului fără să clipească. Se făceau bani mulţi pe şantierul ăla!
Cînd mă gîndesc în urmă, ziua aceea a fost una dintre cele mai stresante pe care le-am avut eu vreodată. Pădurea era destul de deasă şi nu exista drum de acces pînă la draglină (care urcase în vreo patru puncte succesive pe albia rîului pînă la noi, la kilometri în aval). Lamele buldozerelor au croit un drum de acces înlăturînd lăstăriş, tufişuri şi copăcei. (Ne-a dat prin cap să ocolim copacii maturi).
Alt lucru şocant era cantitatea de băutură care se consuma înainte de muncă. În drum spre serviciu, remorca cu muncitori se oprea în fiecare dimineaţă la gară, unde toţi azvîrleau repede o votcă mică pe stomacul gol. Dar existau unii care continuau să mîngîie sticlele de alcool fără oprire pînă seara tîrziu. Le ţineau neglijent ascunse, pe după scaune sau mai la îndemînă, chiar lîngă schimbătoarele de viteze pe care le smuceau cu o furie drăgăstoasă. Aveam să aflu că unora le tremurau mîinile dacă nu-şi luau doza zilnică. Aşa era cazul unui buldozerist îmbătrînit înainte de vreme şi slab ca un ţîr. Era beat non-stop.
Într-o zi, chiar sub ochii mei, buldozeristul acesta a dat cu spatele fără să se asigure şi, fără să audă ţipetele de avertizare ale altora, a continuat pînă ce-a picat pe fundul unei gropi de doi metri, făcînd praf utilajul. El a scăpat ok doar un pic mai ameţit decît înainte.
Am profitat de ocazie pentru a-l întreba, confidenţial, pe inginerul şef de ce nu ne scăpăm naibii de buldozerist.
S-a uitat lung la mine cum te-ai uita la un mare tîmpit.
Cum să-l dau afară?! s-a crucit Olărescu. E de nouăşpe ani în familia EnergoConstructia, a bîntuit toate şantierele ţării cu mine! E un om modest: nu a cerut niciodată mărire de salariu, deşi e poate cel mai bun excavatorist care există! E capabil să niveleze orice teren la planeitate de 5% fără ghidaje. El şi cu Cosma, doar ei doi, pot face un teren de fotbal dintr-un loc viran în juma’ de zi! Ştiu că bea! Dacă nu bea deloc îi tremură mîinile, domnule! Îi tremură mîinile rău de tot! Are trei fete, iar nevastă-sa e casnică, cum să-l dau afară?! Dă-l naibii de buldozer, îl trec la revizie mai devreme şi gata. Ce e maşina fără om, domnule?
Am închis repede subiectul, ba chiar am bîlbîit nişte scuze la repezeală. Simţisem clar că mai repede m-ar fi dat pe mine afară decît pe buldozerist, eu fiind mult prea recent adăugat în “familia Energo”.
Chestia asta mi-a dat totuşi de gîndit. Urma să fac parte dintr-o familie deci! Sună ca un fel de glumă. Dar, luat la bani mărunţi, chiar că nimerisem într-o familie. Muncitorii dormeau toţi grămadă la un hotel de mîna a treia. La prînz luam masa împreună la cantină. Toţi ştiau viaţa intimă sau de familie a colegului în cel mai nenorocit detaliu. Se împrumutau cu bani pînă la salariu. Făceau glume unul de altul, uneori se aliau trei-patru ca să facă mişto de unul sau doi.
Da, şase lunile alea mi-au indus o schimbare radicală de percepţie în ce priveşte datul afară. Sîntem toţi oameni şi nu numere pe statul de plată! Olărescu m-a învăţat asta. Nu sîntem deloc numere! Sîntem fiinţe umane, cu slăbiciuni şi amintiri, cu trecut şi datorii, uneori cu concedii de maternitate urmate de copii, alteori cu ghinioane urmate de boli.
În Canada, am fost disponibiliat de două ori şi în ambele dăţi nu m-am simţit nimic altceva decît un număr. 3338, numărul meu de angajat.
O să ajung şi acolo, răbdare!

Continuarea AICI

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.