Episodul 6 – Să nu te însori înainte de armată!

Episodul anterior AICI

Aveam un serviciu foarte bun, cu un salariu generos pentru anii ăia, costurile de chirie/întreţinere erau integral plătite de companie, la fel masa, transportul, ba chiar pot să spun că şi distracţia, pentru că seara, în oraş, nu mă lăsau să plătesc niciodată. Singura oară cînd am scos nişte bani din buzunar a fost atunci cînd am lăsat un păstrăv imersat în apa rece a chiuvetei din bucătărie, fără să-mi dau seama că robinetul picura. A trebuit să-i dau locatarului de dedesubt nişte bani să-şi zugrăvească din nou sufrageria. Nici nu i-am simţit.
Totuşi, lucrurile nu erau deloc roze…

Cît timp fusesem la bunici, în vacanţele de vară, bunica îmi repeta foarte des cîteva poveţe, considerate de ea ca find esenţiale pentru a nu-ţi distruge singur viaţa.
Să nu bei cu varianta banii să-i cheltui pe mîncare, nu pe băutură, urma la loc de cinste să ai grijă ce anturaj îţi faci, dar şi să termini 12 clase! obişnuitul să nu fumezi şi încă două-trei, dintre care cea mai importantă (şi prin urmare cea mai repetată) era să nu te însori înainte de armată!
Cum, de fapt, procedase unchiu-meu, Lică. Căsnicia lui unchiu-meu nu durase decît un an jumate (socotind şi armata – deci de fapt doar două luni de căsnicie “reală”), iar în urma ei apăruse văru-meu, crescut de bunicii din partea maică-sii, datorită faptului că ceilalţi erau deja ocupaţi cu mine – eu avînd norocul să mă nasc cu exact şase luni înaintea lui.
După părerea bunicii, unchi-meu îşi începuse viaţa cu stîngul şi ea ţinea cu tot dinadinsul să nu fac şi eu aceeaşi greşeală. Să cad în vreo capcană întinsă un pic prea devreme.
Am ascultat-o.
Nu m-am însurat înainte de armată, ca unchiu-meu, m-am însurat chiar în timpul ei! Mai exact cu vreo două luni înainte de a o termina.
Într-o zi de week-end, pe la începutul lui februarie, prietenul meu cel mai bun, bucureştean ca şi mine şi în acelaşi timp coleg de pluton, vine să-mi transmită o veste. Tocmai îşi sunase prietena în Bucureşti. În 1997, telefoanele mobile deabia apăruseră, foarte puţină lume avea, şi în nici un caz soldaţii.
“Băi,” îmi zice, “nu ştiu ce naiba zicea Oana… a contactat-o prietena ta, să-ţi transmit că trebuie să iei neapărat legătura cu ea ca să te însori cel tîrziu în trei săptămîni! Tu înţelegi ceva din chestia asta?!”
El era convins că nu înţelesese prea bine.
În timp ce eu eram în armată, prietena mea aplicase pentru o bursă de doctorat, trimisese dosarul la mai multe universităţi canadiene. Imediat după terminarea facultăţii, jumătate dintre colegele ei plecaseră prin Franţa, Anglia sau, cele mai multe, în America, dar ea amînase procedura cu un an. Se înscrisese la un Master ca să mă aştepte pe mine şase luni să ies din armata.
Pînă la momentul respectiv, nu ieşisem încă din România, nici măcar la bulgari sau sîrbi. Mi se părea că la noi este cel mai bine şi nu-mi surîdea deloc ideea de a-mi părăsi ţara. La urma urmei ştiam bine limba, aveam o groază de prieteni vechi şi unde pui că tocmai picase Iliescu! Ca să mai tărăgănez lucrurile şi să nu plec, făceam nazuri. În Franţa nu vreau că nu ştiu franceză (ca şi cum engleză ştiam perfect!), în Anglia plouă şi e deprimant, în America nici gînd, pentru că nu concep să trăiesc în aceeaşi ţară cu un tăntălău precum George Bush. În schimb, aveam o imagine fanatsmagorică despre Canada, pe care mi-o făcusem uitîndu-mă la Dosarele X (serial care era filmat în Canada) dar şi de la un tricou cauciucat, foarte mişto, cu-o frunză discretă de arţar, pe care îl primise un bun amic de-al meu de la o mătuşă emigrată în Canada.
În timp ce făceam sectoare, băteam pas de defilare şi ieşeam sîmbăta în permisie să joc biliard în Râmnicu Vâlcea, cum-necum prietena mea reuşise să obţină două oferte foarte bune, ambele din Canada, aşa cum cerusem. Dar, ca să definitiveze actele, trebuia să ne căsătorim rapid, pentru că… se înţelege… nu mă lăsau să o însoţesc în calitate de prieten. Trebuia neapărat să purtăm acelaşi nume de familie, preferabil aflat şi pe-un certficat de căsătorie care să legalizeze relaţia noastră, iar ea trebuia să retrimită mai apoi la autorităţile canadiene nişte acte suplimentare cu noul nume de familie.
Am reuşit să vorbesc cu ea la telefon. Reuşise să dea o şpagă la primăria sectorului şi să rezerve o zi pentru data cununiei – fără să fiu de faţă la semnarea cererii (cum era regula). De certificate medicale prenupţiale se milostivise să ne facă rost o prietenă care o avea pe mama-soacră doctoriţă (eu n-aş fi avut timp de aşa ceva). Nu ne-a cerut nimic în schimbul lor (şi acum îi mulţumesc). Deci totul era pregătit fără ca eu să fi făcut ceva. Singurul care făcea probleme (ca de obicei) era taică-meu vitreg.
“Nu te însori pînă nu vedem şi noi o rudă din familia ei. Vreau şi eu să stau de vorbă cu cineva înainte să-mi dau acordul… să-i cunosc deci părinţii!” Adevărul e că nu mi-ar fi trebuit mie acordul lui dacă aş fi avut de la cine împrumuta 1000$, bani de bilet de avion – o sumă enormă pentru modesta economie românească de pe atunci. Aşa că îmi trebuia acordul lui, fără de care nu pupam banii de avion.
Tatăl prietenei, auzind ce condiţii impune “familia băiatului” luase foc.
“Ia uite, domnule, cine a mai auzit? Să mă duc eu pînă la Bucureşti să peţesc băiatul! Asta-i culmea! Eu să peţesc băiatul! Cum cere tradiţia? Nu trebuie să vină el la Iaşi, să discute cu mine? Bine, el e în armată… Atunci să vină cel puţin ei, părinţii lui la mine, nu eu la ei!”
S-a lăsat înduplecat cu mare greutate, mai ales că în Iaşi, socru-meu nu era orişine… În fine, a venit la Bucureşti, ca să-i dea bună seara lui taică-meu vitreg, nu cred că au vorbit mai mult de zece minute, cum, ca orice om normal, n-avea cum să-i suporte pe ai mei după o asemenea cerinţă absurdă.
În timpul ăsta, eu m-am dus la comandantul de unitate să cer permisie în vederea căsătoriei.
“Băi, vă ştiu eu pe voi ăştia bucureştenii… îmi aduci copie legalizată după certificat, ca să te cred.”
Mi-a dat patru zile…
Cununia am făcut-o rapid, apoi luna de miere mi-am continuat-o la UM 01784, într-un dormitor cu 24 de bărbaţi. “Ştiam eu că tot pe noi ne preferi!” mi-a aruncat la întoarcere Ploieşteanul care stătea în patul de sub mine.
Cînd m-am întors din armată, proaspăta mea soţie era la Paris pentru cîteva luni. Obţinuse o altă bursă de cercetare cu care putea să-şi plătească biletul ei de avion.
Şi acum înţelegeţi de ce stăteam la Braşov ca pe ace!
În fiecare week-end mă duceam val vîrtej în Bucureşti şi pe lîngă ocupaţia plăcută de a mă întîlni cu nevastă-mea, primeam de fiecare dată tot felul de însărcinări birocratice îngrozitoare. Uram cozile şi funcţionarii, exact ca şi acum. Trebuia să-mi fac paşaport. Să-mi scot fişa matricolă şi s-o traduc. Să-mi fac analizele medicale. Să iau viza de Canada. Ultima chestie pe care am făcut-o, cu ajutorul lui unchiu-meu a fost să obţin şi-o adeverinţă ştampilată şi semnată cum că muncisem un an la Energoconstrucţia, în loc de şase luni cît fusese în realitate. Canadienii cereau minimum un an experienţă de muncă pentru a-ţi evalua dosarul de emigrare. Asta, bineînţeles, pregătitor, pentru mai tîrziu. Deocamdată plecam pe post de chipeş însoţitor al soţiei mele. Ea avea o viză de studentă. Eu aveam o viză de însoţitor de studentă care expira odată cu a ei şi se prelungea odată cu a ei.
La plecare, inginerul şef mi-a dat un salariu în plus pe post de primă, apoi mi-a spus să nu-mi fac griji, că-n mod sigur o să găsesc în Canada un şef care o să aprecieze faptul că sînt calm, glumeţ şi inteligent, şi acel canadian binevoitor avea să mă ţină pe lîngă el doar pentru calităţile astea trei ale mele.
De unde naiba a ştiut Olărescu chestia asta nu ştiu, dar cred că mai mult a vrut să mă încurajeze. Aveam o privire destul de pierdută cînd mi-am luat la revedere de la el, de asta sînt convins!
În ajunul plecării, gaşca de prieteni din Bucureşti mi-a organizat o ultimă petrecere la care s-au repetat insistent două melodii.
“S-a spart gaşca” a formaţiei Sarmalele Reci o ştiu şi acum:

Gaşca de la bloc
nu mai e deloc
din toţi locatarii
numai pensionarii
Valentin Istrate
e plecat în State
Mircea în Canada
(dar ei schimbau cu Cornel)
cînd cu mineriada
Herman Aurel
e prin Israel
numai bietu’ Tuţi e
mort la revoluţie
Iar Natalia
e-n Italia
Măritată şi
cu patru copii

Unde-or fi …
Unde-or fi …
S-a spart gaşca
au pornit cu toţi hai-hui
S-a spart gaşca
floarea cartierului

S-a spart gaşca
soarta i-a împrăştiat
S-a spart gaşca-n
lung şi-n lat
Cîte petreceri în bloc !
Cîte concerte de rock !
Şi cîte peripeţii !
Unde-or fi ?

Emigrant USA a celor de la Timpuri Noi era a doua.
Dar a trecut ceva vreme de atunci. Pînă şi bateristul de la Timpuri Noi, care pe vremea aia, în ’97 bea bere la o masă alăturată de a noastră (la terasele de la Piaţa Sudului) între timp a murit.

Continuarea AICI

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.