Chizdileștii și locuitorii săi (fragment)

1

Satul nostru Chizdilești iese din găoace între dâlmele unor dealuri. De povârnișurile dâlmelor, printre vii și livezi, stau agățate casele, așa cum se agață albinele de niște buturugi care ies din apă. Liniile albastre-cafenii ale pădurilor de pe înălțimi mărginesc satul nostru din trei părți, iar în a patra parte linia se deschide și se întinde până hăt departe o luncă dulce-albăstrie, care ne făcea pe noi, copiii, să visăm la o altă lume, depărtată, așa cum cei din porturi îi apucă dorul de ducă la vederea cargourilor sau pacheboturilor. Aici este lumea noastră:  satul în care am văzut lumina zilei și am crescut, locul cel mai drag de pe pământ! Și, oriunde ne-am duce în lume, păstrăm în sufletul nostru satul, care a pătruns în noi insidios și definitiv, ca o otravă dulce.
La noi la Chizdilești important este dealul Doamnei. Pe dealul Doamnei curge pârâul Doamnei, care se formează pe la mijlocul dealului din doi afluenți,  două ramuri, care la noi se numesc craci. Între cracii Doamnei se afla un loc pârloagă al nimănui sau, mă rog, al tuturor, cu tufișuri și scaieți, pe care noi, copiii, pășteam oile și caprele. Prin locul acela stufos urca gâfâit un drum. Nici nu apucai să pornești căznit la drum, că te întâmpina, chiar la marginea drumului, crâșma lui moș Leon, unde își făceau veacul o samă de cărăuși în așteptare de mușterii.
Peste drum de crâșmă era o râpă, în care ne jucam noi, ne speriam printre bozi și cătină, ne uitam cum se pârcesc vacile-Domnului, dădeam foc la cartușele găsite în malul râpii, căutam bombe de la război, și unde colega mea de joacă Silvica-Puțica mi-a arătat… dar mai bine am să vă spun mai încolo ce mi-a arătat. Pe malul râpei cărăușii lăsau caii și, fiindcă bietele dobitoace aveau mult de așteptat, cineva cu inimă de creștin încropise la marginea râpii, chiar pe buza ei, un conovăț pentru cai, care la noi se mai numea și stănoagă, adică un fel de balustradă, ca să spun pe limba voastră, capete de logo. Conovățul era făcut din doi țăruși zdraveni, pe care era fixat un leaț de paltin de vreo trei metri, leaț care ajungea cam la pieptul unui om.
Trebuie spus că respectivul conovăț nu are nici o legătură cu realitățile străine de ethosul nostru, nefiind inspirat de stinghia aceea din fața saloon-ului, de care își leagă cowboy-i caii, ci își are sorgintea în vâna noastră națională, ieșind la lumină din mintea românului și din nevoile poporului nostru. Conovățul în chestiune folosea cailor îndelung răbdători, care erau legați acolo, dar servea mai cu samă oaspeților crâșmei, care, din când în când, ieșeau în fugă din crâșmă, traversau repejor drumul, se apucau zdravăn de leațul de paltin și vomitau excedentul de rom, de secărică sau jamaică. Uneori vomitatul, care la noi se zice borât, se săvârșea în colectiv: ieșeau trântind ușa crâșmei câte doi-trei cărăuși deodată, treceau drumul în fuga mare, se rezemau de conovățul mântuitor și debordau în grup. Necesitatea borâtului în colectiv era la fel de importantă ca necesitatea înțeleasă a muncii colective în societatea sărăcialistă, căci colhozurile se instaurau țeapăn chiar în anii aceia. Borâtul chizdileștean în grup devenea astfel extrem de firesc, cum se bea în tovărășie arvona la iarmaroace sau cum se închinau toți la un ison, când le intra în casă popa cu icoana și feleștiocul de Bobotează. Faptul ținea de o anume educație cărăușească; până și șuvoaiele de borâtură și râgâiturile aferente căpătau în grup o anume normalitate de ritual, un hieratism rural aborigen, așa cum Ion Glanetașu săruta pământul.
După ce-și goleau burțile, cărăușii se întorceau în crâșmă cu pași clătinați, cu lacrimi în ochi, ca, imediat după aceea, să-și continue treaba, mâncând și bând cu poftă înzecită, dar mai mult bând, căci, nu-i așa, mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie. Iar tanti Daria, nevasta tinerică a lui moș Leon, le umplea repede stacanele cu jamaică sau tulburel, bălăngănindu-și cu bucurie țâțele printre cărăuși aidoma  clopotelor celor mari de la biserică când cheamă la praznicele împărătești. Și când își făceau plinul din nou, cărăușii iarăși treceau în fugă peste drum, cu ochii cât cepele, cu ghiciuștile în mâini (fiindcă un cărăuș adevărat nu lasă niciodată ghiciușca din mână, ferita sfântu’!), se propteau în conovăț și își înfigeau două degete în gât, procedeu strămoșesc pentru o mai bună debordare.
Cai și oameni stăteau alături la conovăț într-o deplină comuniune: bieții cai și bieții oameni! Caii, cu ochii lor mari și umezi, se uitau pieziș la stăpânii lor, oamenii, care se purtau ca niște măgari. Și caii se smulgeau înapoi scârbiți, când vedeau cum cărăușii murdăreau în graba eructatului leațul alb, ros de hamuri. Ba chiar Ticuță a lu’ Trasnaie, un flăcău din Deal, se jura că a văzut cu ochii lui și a auzit cu urechile lui cum Magdalena, iapa lui Ilie Râpă, râdea de el, fluturându-și buzoaiele dăbălăzate, rânjind și mihohoind. E drept, lumea zicea că pe Ticuță ista l-o scăpat mă-sa de la sân  când era mic și-o căzut în cap, așa că se cade să fim îngăduitori cu el: el nu ar fi vrut să fie așa, însă natura i-o luase înainte.
Dar uite că m-am luat cu vorba și… Am să vă mai vorbesc mai încolo de Ticuță… Cărăușii aveau la crâșma lui moș Leon treaba lor și asta datorită smârcului mare și întins, care se afla la jumătatea drumului pieptiș ce urca printre cracii Doamnei. Țineau la smârcul ista cum ținea Ion Glanetașu mai sus pomenit la pământul lui Vasile Baciu. De acolo, de la smârc, le veneau bănișorii, fiindcă cei mai mulți călători, mai ales cei cu un singur cal la atelaj, nu puteau trece smârcul fără ajutor. Asta se întâmpla mai ales toamna, când începeau ploile și era drumul desfundat, și pe urmă primăvara, când se desfunda din nou. Uneori smârcul nu scădea până-n vară și unele guri proaste spuneau că dinadins cărăușii adânceau smârcul și aruncau acolo căldări cu apă. Numai că aiestea erau vorbe… Cine să facă asemenea rușine  satului nostru?
Așa că ajutorul venea de la cărăușii crâșmei lui moș Leon și de la caii acestora priponiți la conovățul cu pricina. Intra câte un mușteriu uitându-se ca curca-n lemne, iar nenea Toma, starostele neales dar netăgăduit al cărăușilor, îi arunca o privire de expert și îl lua imediat în primire:
-Doriți (Vrei – după caz) un cal?
La răspunsul sfios al omului, „da”, nea Vasile zicea într-o doară:
-Gheorghe, mergi tu? Că prea ți-ai ros turul pantalonilor de când stai.
Gheorghe însă nu prea ar fi vrut să meargă, deși era rândul lui (cărăușii se rânduiau dinainte între ei): mușteriul era un amărât cu cotigarul plin de mobilă jerpelită adusă de la demolări – ce bani să câștigi de la unul ca ista?
– Am uitat orcicul acasă, zicea Gheorghe.
– Îți dau eu orcic.
– Da’ am ștreangurile înnădite. Să meargă Tinpuță.
Tinpuță era numele de recunoaștere printre cărăuși a lui Ticuță despre care v-am vorbit.  Ticuță, săracu’, fiind mai tânăr printre cărăuși și cam tralala, se târguia o vreme cu omul și mergea el.
Alți mușterii însă erau mai căpățânoși și trebuia ca toți cărăușii, ba și însuși nenea Toma, să parlamenteze ca Brătianu la tratativele de pace de după Război de la ‘917.
– Măi, să fiți mai ceva ca Brătianu, îi sfătuia nenea Toma pe ceilalți cărăuși.
– Apoi, dacă-i pe-așa, îi răspundea Mihalache, mai bine lipsă. Că tot rupți în cur am rămas, cu tot cu Brătianu al tău.
Trebuie spus că Toma fusese „înainte” liberal, iar Mihalache, ca și tizul său, omul politic – țărănist.
Prețul pentru trecerea smârcului era convenit prin buna înțelegere dintre cărăuș și mușteriu, dar nu era lăsat chiar de capul lui, la voia întâmplării. Trebuia să nu fie nici bătaie de joc pentru munculița cărăușilor, nici jecmăneală pentru mușterii, formulase nenea Toma principiul cărăușesc al cererii și ofertei, la care se adăuga o discriminare pozitivă avant la lettre:
-Bunânțeles, la borcoii ceia de corturari nu luăm nici un ban. Lasă-i pe țigani în plata Domnului! Să se descurce singuri.
Cărăușii aprobau și se mirau ce cap de neamț poate să aibă Toma! Ce minte luminată! Păcat că n-o băgat prea multe cărți într-însa.
– Măi, Tomo, tu erai bun de ministru la finanțe, îi zice Mihalache, camaradul lui de vânătoare.
– Eah, rahat cu perje (asta era vorba lui nenea Toma), n-am dracului studii, Nialachi. Da’ mă gândesc că, dacă-i pe-așa, mai bine mă făceam ministrul băuturilor alcoolice. Acolo m-aș pricepe cel mai bine. Atuncea să vezi, frate, ce de-a decrete dădeam: decret după decret!
-Puneai poprire pe cazanele de țuică, a?
Pe atuncea alambicurile pentru țuică erau dosite, de vigilența inspectorului de la Sanepid și a altor inspectori și inspectorași de la Partid, în șuri, sub grămezi de ciocleje. Cum, nu știi, cititorule, ce înseamnă ciocleje? Cioclejele sunt ceea ce rămâne după ce vita mănâncă frunzele de la hluji, care hluji nu-s altceva decât strujeni, iar dacă nu știi nici ce-s strujeni, atuncea… Dumnezeu mă ierte, da’…
După ce mustăci o vreme ideea, Toma pasă răspunderea:
– Asta-i treaba secretarilor de stat. Îmi pun secretari de stat și gata.
– Și pe cine-o să pui?
– Rahat cu perje! Asta-i simplu. Îi aleg numai pe cei cu nasul roș. Uite, tu ai fi bun Nialachi: tovarășul secretar de stat Mihalache Atodiresei, espert drojdier pe problemele romului și jamaicăi.
– Mde, îmi convine, da’ să-mi dai și monopolul șliboviței.
– Băi, cu șlibovița îi mai greu, că asta-i a lui Toader Achiricesei.
– Ei, dacă nu… nu! strânge din umeri Mihalache.
– Bine. Treacă de la mine. S-a făcut! Iar eu rămâne să rezolv spinoasa problemă a smârcului.
Cu adevărat, problema smârcului era „spinoasă”, cum zicea starostele cărăușilor cu vorba auzită la ședințele nou-înființatei întovărășiri, înainteșchiopătoarea colhozului. Apărea câte un mușteriu care le făcea peri albi în cap cu tot felul de tertipuri menite să înșele vigilența cărăușească.
Venea, de o pildă, tovarășul Săcăleanu, un fel de ajutor de băgător de seamă de la M.A.T, om aprig și cam ututui, gata oricând să explodeze ca glontele pe țeavă. Nenea Toma se săturase de el cum câinele a linge sare. Așa că urmărea îndeaproape pe nenea Toader, care era la rând (v-am spus sau, dacă nu, vă spun acu: cărăușii se rânduiau într-o ordine bine stabilită, dar nebănuită de mușterii).
-Băi, ai grijă! îi zicea lui Toader, când îl vedea intrând pe tovul Săcăleanu. Vine rahat umflat!
Nenea Toader era gata pregătit, încordat ca arcul bine strunit, chit că părea dus cu gândul pe coclauri. Că principalul lucru la târguială este să nu te arăți prea pătimaș. Tovarășul Săcăleanu avea un mânzoc sfrijit la docar, care nu ar fi putut trece smârcul nici să-i bagi un chiperi roș în dos. Așa că Săcăleanu începu cu jumătate de gură:
– Și cât zici că ceri, ca să mă treci cu slăbăturile celea de gloabe?
– Care slăbături?
-Nu vezi că li se văd coastele, bre? Parcă-s niște mâțe ogrijâte.
– Căișorii mei mâțe ogrijâte!? sări ca ars nenea Toader. Iștia, cum îi vezi, trag și molotoave, dacă vrei să știi dumneatale. Ba și kiroave. Pe vremea ceea am tras cu căișorii iștia și pe cucoana Caliopa a cuconului Grigore Zipescu, dacă știi cine-o fost aceala. Era prin ’38. Și-mi zice conu Grigore într-o zi, era prin martie ca acuma: „Todiriță, o scoți?”. „Cucoane, zic, n-am băgat-o eu, eu numa’ am…”
– Hai, lasă-mă cu boierii dumitale. Mie să-mi zici cât mă face!
– Cinci lei. Facem târgul?
Adevărul este că prețul obișnuit nu era mai mare de doi lei. Însă, fiindcă tovarășul Săcăleanu era dintre cei „căpățânoși”, se ajungea la cinci lei.
– Cinci lei!? Măi, voi ați nebunit de cap? Nu mai aveți nici o rușine? E prea mult, măi!
– Nu e mult, tovarășe Săcăleanu. Căișori ca iștia n-ai să găsești în toată Moldova.
– Lasă-mă cu doi.
– Cu doi lei? Hătui crucea mă-sii! Nici caii nu mă lasă numai cu doi lei. Uite cum mișcă din urechi, zice nenea Toader, îndreptând codiriștea către ușa deschisă a crâșmei. Într-adevăr, caii legați la conovăț ciuleau urechile și rânjeau dezvelindu-și dinții în timp ce ronțăiau niște fân.
– Trei lei, ultimul preț, zice tovarășul Săcăleanu.
– Scoate patru lei și hai! Sânt la mare strâmtoare, că altfel nu te-aș scoate cu banii iștia nici să fie docarul dumitale din aur curat.
– Patru lei? Ptiu, hoților! Măi, anapoda soi de oameni mai sânteți voi, cărăușii. Lasă-lasă, c-o să vă strângă Partidul acuși!
Și tovarășul Săcăleanu iese cu pași mari, repeziți, trântind ușa cât ce poate. Mustața  zbârlită-n sus îi tremura nervos. Se urcă suflând din greu în docar și pornește cu curaj la deal.
În urma lui cărăușii tac. Multe au văzut ochii lor. Într-un târziu nenea Toader, strângând din umeri, zice:
– Dacă caii cer patru lei, ultimul preț, eu ce să fac?
– Nu trebuia să-i poreclească gloabe…
– Trece? întreabă moș Leon rezemat de sobă și meșterind la niște hamuri.
– Nu trece.
– Ba trece.
– Nu trece, omule bun.
– Pe-o sută de rom?
– Pe-o.
– Rahat cu perje! Bate palma.
Peste vreo jumătate de ceas, când începuse și-o ploaie ca aceea, de primăvară, despletită și cu șiroaie, se aude un zgrepțănat la ușă. Crâșma avea o ușă de stejar cam otova, dar mare, zdravănă, cioplită de moș Leon. Că tare se mai pricepea la toate moș Leon! Făcea ori dregea tot ce vrei: căruțe, vermorele, hornuri, sobe. Ne-o făcut și nouă o troacă de piatră așa de trainică c-o avem și-n ziua de azi. N-o pot urni din loc cu râtul nici nici patru dihănii de porci de o sută de kile fiecare. Numai că era cam grăbaci moș Leon. Făcea toate în fugă și se întâmpla să rămâi, când ți-era lumea mai dragă, cu osia ruptă în mijlocul drumului; sau să înghesui mortul în sicriu și să-l așezi cam pe-o parte, într-o rână, că făcuse sicriul prea îngust și nu încăpea răposatul cu fața în sus; sau să cadă soba în aceeași zi în care o făcuse. Așa s-o întâmplat la mătușă-mea Aurora. După ce-o făcut soba în bucătărioară, o sobă la marele fix, cu fumuri ticluite meșteșugit, cum numai moș Leon știa să facă, ne-am pus cu toți la masă. Și când să cinstească un păhăruț de rachiu, ca să ude soba, se vede treaba că aceasta, soba adică, a vrut și ea să cinstească și s-a aplecat olecuță înspre masă: uuu-șurel, ca un om chiurluit, întinzându-se către păhărelul plin. Și deodată leop! cade soba în mijlocul bucătărioarei. Au rămas toți cu îmbucătura în gură și cu păhăruțele în mâini. Doar nenea Traian a lu’ mătușa Aurora a dat repede rachiul pe gât și a zis că altădată Leon trebuie să facă în felul următor: După ce termină soba, s-o proptească cu spinarea și acolo, dar numai acolo, să ceară prețul pentru munca depusă. „Gospodarule, ia vină încoace și fă-mi plata la fața locului”, să-i zică. Și atunci, făcându-se că nu „se împacă” cu omu’, să se dea repede la o parte și să lase soba să cadă popâc pe podea.
Eram ca-ntr-o casă tocmai pălită de bombele vrăjmașului fașâst (că pe atunci se dădeau numai filme rusești de război). Vălătuci de abur și de fum se zvârcoleau peste ruină. Mirosea a lut cald, a lapte dat în foc și a fum. Ca să nu mai vorbim de slănina de porc, care se încăpățâna să sfârâie în continuare de parcă ziceai că sunt grenade gata să explodeze în tigaie. Pe urmă moș Leon s-o apucat să facă soba din nou. Ș-o făcut-o chiar în seara aceea: și mai repezit ca de obicei, dar la marea știință. Numai că, bat-o s-o bată de sobă, scotea fum. În loc să scoată fumul afară, soba parcă trăgea toate vânturile pământului înăuntru; și era o fumăraie în bucătărie de nu se vedea om cu om. Moș Leon spunea că asta-i din cauză că n-au avut lampă „de opt focuri”, ci numai „de cinci focuri” și nu se vedea așa de bine când să facă fumurile. De aceea. Dar nenea Traian a lu’ tanti Aurora zicea că „las că-i bine, afumăm slănina chiar în bucătărie, nu mai avem nevoie de afumătoare. Hai să mai bem un păhărel pe chestia asta”. Ar mai fi spus el multe și mărunte nenea Traian, dar tanti Aurora i-o luat sticla.
Să ne întoarcem însă la ale noastre. Cum spuneam, se aude un zgrepțănat la ușă ca și cum ar fi fost o mâță.
– Ia vezi, Daria, că se cere mâța, zice moș Leon.
Iar nea Toma:
-I-a fi fiind frig la chicioare. Măi Tinpuță, deschide-i tu.
Tinpuță dă fuga, deschide și, când colo, intră înăuntru un prichindel cu părul de culoarea paiului și cu muci la nas. Gâfâia de alergătură și oprea mereu năvala mucilor cu mâneca unei haine mult prea largi pentru el. Încercă să spună ceva pe nerăsuflate, dar nu reuși:
– O zis…o zis…
– Cum te cheamă, măi zgâmboi? îl întrerupse nenea Toma.
– Chitinel.
– Chitinel! Și în ce clasă ești, măi Chitinel?
Cristinel ridică un deget: clasa întâia.
-Da’ nu ești la școală, măi zgâmboi?
„Nu” vine răspunsul dat din cap.
– Și de ce nu te-ai dus la școală?
– Pencă tovatăta nu-i la tcoală.
– Și de ce nu-i la tcoală tovatăta?
– Pencă o băut ichiu.
– Ce-o băut, măi?
– O băut ichiu.
– Ce-o băut , măi? Nea Toma își pune mâna la ureche.
– Ichiu, răcni cât îl țin bojogii Cristinel.
– Aaa, rachiu. Acuma înțeleg, face nenea Toma din ochi către ceilalți.
Povestea cu tovarășa învățătoare Manta, care, când o apuca „pe ulei”, o ținea așa două-trei săptămâni fără întrerupere, era cunoscută în tot satul. Dar directoarea și celelalte cadre didactice țineau, chipurile, chestiunea ascunsă. Numai dom’ învățător Țurcanu știe de câte ori a cărat-o în brațe beată clampă și-a ținut-o ascunsă în cămara cu materiale didactice și „de protocol” (vesélă, tacâmuri, câteva sticle de țuică și o damigeană de busuioacă – „să fie acolo” pentru inspecții), ca să n-o vadă oamenii, când veneau la ședință cu părinții (numită în jargonul didactic „ședință cu păreții”). Și, după ce bea în neștire cu cine apuca și dormea pe unde apuca, era strânsă de pe drumuri până la urmă de coana preoteasă, învățătoare și ea, care-o spăla și o îngrijea ca pe-un copil, iar după vreo săptămână îi dădea drumul acasă. Că pe altcineva, care să mai aibă milă de ea, nu avea: o lăsaseră și bărbatul și toți. Dar nu o lăsa tovarășul  inspector Săndulescu, de care tovarășa Manta era foarte apropiată, chiar mai apropiată decât cămașa, motiv pentru care era numită ( pe la spate, bunânțeles) la Inspectorat „Mantaua tovarășului inspector”. Așa că atunci când mamele, îngrijorate pentru copiii lor, o întrebau pe directoare ce se întâmplă cu doamna învățătoare, aceasta spunea că și ea este îngrijorată, dar nu poate face nimic, fiindcă tovarășa învățătoare este ținută în brațe de tovarășul inspector. Plus de asta, tovarășa învățătoare este un cadru de nădejde, cu gradul I, cel mai înalt grad didactic, așa că, fiind în ultimul grad…
Dar să ne întoarcem la povestea noastră.
-Lăsați copilul în pace, face moș Leon. Spune, Cristinel! Te-o trimis mă-ta?
„Nu” dădu din cap Cristinel.
-Atuncea cine?
Și Cristinel reuși în sfârșit să expurge ceea ce nu putuse de la început, fiindcă i se tăiase suflarea, când venise în fuga cea mai mare, plus că se abătuse un șuvoi de întrebări asupra lui.
– O zis… o zis tovatătu Căcăleanu, că să veniți la mâc.
– Cine-o zis, măi, să venim la mâc?
– Căcăleanu, răcni Cristinel.
– Aha! Tovarășul Că-că-lea-nu ne cheamă la smârc, păru a se lumina deodată nenea Toma.
Și în timp ce tanti Daria îi întinde lui Cristinel un covrigel uscat, iar acesta îl ia, după ce în prealabil își șterge mucii politicos cu mâneca, nenea Toma și nenea Mihalache mai cer un rând. Îl beau în liniște. Afară începu să țârâie o ploaie măruntă țârâită, care la noi se cheamă de aceea țârțâră. Nenea Toma, examinându-și atent bazoanele cafenii, cusute de tanti Rusanda ca să nu i se roadă pantalonii, zice liniștit, în ritmul lui „ho, că nu dă Han Tătar”:
-Are obezi proaste. Ai văzut obezile, Nialachi?
-Am.
-Răscoapte.
-Da, răscoapte.
Și se stârni între cărăuși o discuție lungă și tihnită despre calitatea obezii, adică a ciolanului roții, dacă mă înțelegi, cititorule, a butucului ei, peste care se trage șina.
-Am acasă un lemn de obadă de… mamă-mamă, se bagă și Ilie Râpă. Azi-mâne mă gândeam să-l pun pe foc.
-Ce-i? întreabă badea Arvinte.
-Stejar. Îi tare de nu se ezistă. Numa obada de ulm ce mai i-așa bună.
-Îi bună și de frasin, concede badea Melinte.
-Îi bunăăă.
-Și de stejar.
-Îi bunăăă.
-Îi bună până la urmă și de paltin, iaca na!
-Da, se poate și de paltin.
-Da de giugastru îi cea mai bună. Știi cum merge vâna lui? Uite așa! și badea Arvinte făcu cu degetul o șerpuitură prin aer.
Badea Melinte își aprinse molcom o țigară și nu se lăsă:
-Eu am avut odată o obadă din rădăcină de salcă.
-Du-te!
-Daaa, cumetre, știi ce bună-i? Te ține până mori.
-Te ține ea și mai mult, dac-o folosești mai puțin. He-he!
Atunci Ilie Râpă se apucă să povestească cu șart despre un drum lung, la care niște obezi de giugastru l-au „scos din nacaz”. Nenea Toma își aminti și el că a avut odată la căruță obezi din rădăcină de salcă. Mai tari ca aiestea nu se ezistă.
La vreo juma de ceas, după ce țârțâra parcă nu mai curgea, nenea Toader zice:
– Măi, Tomo, hai să-l ajutăm pe bietu’ om.
– Rahat cu perje! se plesnește acesta cu palma peste frunte. Hai!
De la crâșma lui moș Leon și până la smârc nu erau decât vreo trei sute de metri de drum pieptiș. După ce ies afară, pregătesc cele de trebuință și dau drumul la cai, iar aceștia pornesc în sus, căci știau traseul, cei doi cărăuși își aprind țigările și o iau alene din urma cailor. Tovarășul Săcăleanu îi aștepta zgribulit, șezând pe o piatră. Avea șapca ciuciulete, iar mustața-i zburlită se pleoștise ca la un șoarece murat. De pe piatră îi vedea pe cei doi venind agale: unul cu pantaloni albaștri de doc cu bazoane kaki, celălalt cu pantaloni kaki cu bazoane albastre, dar mai mult sinilii. Pufăie câte-o mărășească și discută despre obezi. Caii se opresc singuri în dreptul docarului înnămolit. După ce cărăușii își trag suflarea, nenea Toader zice în timp ce pregătea ștreangurile:
– Apoi, nene Săcălene, să știi că prețul a crescut.
– Cât vreți? piscuie învins Săcăleanu.
– Șapte lei.
– Dar nu ziceai că te lasă caii la patru lei?
– Eah, parcă poți să te bazezi pe cai: n-au ținere de minte!

*

O, caii de-atunci! Râcâind țărâna la conovăț!… Ehei, pe când răcneam prin râpă și căutam înfrigurați bombe pe firul apei, și nu găseam decât gamele boțite, ceaune sparte, centiroane ruginite și-o dată o lingură nemțească plată cu svastica pe ea (trofeul cu care m-am mândrit, până ce l-am schimbat pe un cuțit „peștișor”, cuțit pe care l-am schimbat după aceea, plus o poză cu Jean Marais, pe-o cameră de bicicletă – eram tare negustoros pe atunci!), dar ce conta! pe când văzduhul înflorea de ciripituri și de țipetele prigorilor înainte de ploaie; pe când ronțăiam zarzăre verzi și ne strâmbam de plăcere; și nu ne temeam nici de otrava cucutei, nici de arsura urzicilor, nici de gușterii de pe pietrele fierbinți sau de șerpii de sub brusturi; pe când nu ne temeam nici dacă ne sângerau genunchii sau ne tăiam la degete și ne apuca amețeala simțind cum bubuie sângele în deget, dar noi râdeam și căutam pe sub tufele de boz, unde se spărgea lumina în bucățele și se cocârjau umbre zălude, niște frunze de patlagină și le puneam pe rană; și rana se închidea deîndată, căci însuși Dumnezeu era chizdileștean ș-avea o livadă pe deal la Țurlui, unde mergeam la furat, nu ne mai stătea gura toată vara, mâncând cireșe de toate felurile, și mere țigănci, și moșești și bot de iepure, și renglote, și corcodușe, și pere klaps și sântiliești, ce ți se topeau în gură, iar Dumnezeu ne lăsa, căci era bun, bătrân și cu barba albă – stătea pe prispă, fuma „mărășești” și bolborosea în legea lui.
Ehei, iacătă-mă-s în râpă (va fi fost august?), în tăcerea zumzăitoare a serii… De la crâșma lui moș Leon de peste drum se aud glasuri dogite bolborosind nedeslușit. Dar nu-mi este mintea la acestea. Mistui în dinți un fir de iarbă zemoasă și simt cum mi se zbate inima în gât: o aștept pe Silvica. Din râpă văd porțiunea de drum pe unde viclenia-mi copilărească mi-a spus că trebuie să apară cu laptele de la Miluțoaia. Plouase și se simte miros de scânduri proaspăt geluite de la Manole Pricop zis Șmil. În zare se vede de aici, din coada râpei, ceața ce plutește deasupra luncii ca o apă albă. Doar vârfurile întunecate ale clăilor de fân se ițesc ici-colo ca niște insulițe… Dar nu mi-e gândul la acestea, deși le simt. Aștept. Lăsarea nopții mă apasă. Lumina galbenă a lunii parcă face să tremure aerul. Caii de la conovăț – e și iapa noastră acolo, Viorica, mai înaltă cu un cap ca toți ceilalți cai – ronțăie otavă, fornăie și răsuflă din greu, se mută de pe un picior pe altul. Iar mie – ai!  inima îmi sfârâie. Deasupra râpei un ochi vânăt-întunecat de cer se deschide printre nori și se holbează la mine. O cărare iese din râpă și duce direct în cer.
Și iat-o! Cu rochița zmeurie, cu oala de lapte la piept. O strig scurt. Lasă oala pe mal și coboară pe cărarea aceea prăvălită din cer și oprită în urzici și mierea ursului. Alunecă și se oprește lipită de mine. Ai, până în gât ni se zbat inimile. Râpa cu dinții de pietre ne trage  la ea, ne târăște în mișunatul ei mare… O râpă mare-mare… Râpă, râpă, unde ne târăști? Dar râpa mare cât lumea nu ne răspunde.
Simt buzele Silvicăi calde, gustul de lapte amestecat cu gustul acrișor al firului mustos de iarbă… Ai, foșnetul rochiței ei amestecat cu forfotitul verde-întunecat din fundul râpei… Și simt cu miile mele de degete zarzărele sânilor…și boabele sfârcurilor intrându-mi în ochi… Ai, rochița se rotește amețitor și văd-văd ceea ce nu reușisem niciodată să văd, din cauza afurisiților de chiloței, la verișoarele mele, multele mele verișoare, nici la mătușile mele, care veneau la mama să le coase rochii și făceau probe, nici la alte femei care, tot așa, își scoteau doar bluzele și rochiile. Și-acuma văd,văd în sfârșit, ai! despicătura mică și roșie. Și caii din marginea râpei joacă pe loc, râcâie țărâna cu picioarele de dinainte. Ai, jocul acesta nu are nici un cuvânt!
Și nici măcar nu mai mi-e frică, cum nu mi-e frică de otrava cucutei, de arsura urzicilor, de gâlgâitul amețitor al sângelui…Și nici măcar nu-mi pasă că alții îi spun Silvica-Puțica. Și nici măcar nu mai mi-e greu. Totul e atât de ușor. Prin pânza de lacrimi venite de niciunde văd dansul cătinei…fânațurile de nori… stelele, sfârcuri galbene pe cer… și zmeuriul uimirii rotindu-se, luminând râpa cu mii de licurici.

…Pe Silvica am văzut-o peste mulți ani, într-o toamnă senină cu soare palid, prin vitrina umbrei glaciale a unui bar. Nu eram în stare să înțeleg tresăltarea sălbatică a inimii, nici senzația de tulburare și de farmec ce stăruia după ce ea trecuse. Mi-am revenit, am ieșit precipitat și am alergat în urma ei. Ne-am pupat prietenește și am început să vorbim ceea ce se vorbește de obicei la astfel de întâlniri peste ani: Ce mai faci? Care-i viața ta? Uf, sunt obosită, vin de la scârbici, zice zâmbind. Bine că ai scârbici, zic, că alții… Eh, cu cât dau ăștia… Mă duc mai mult pentru vechime.
Apoi mergem în piața Nicolina, și Silvica cumpără niște pere mari, galbene. Pentru copii, zice. Mâncăm pere zemoase și dulci și vorbim de copii, de familie. Încercăm să recuperăm câte ceva rămas printre sfărâmăturile anilor. Un roi de albine se-nvârte în jurul plasei cu pere suculente. Ea nu alungă albinele. Râde. Un vânticel îi umflă rochia crem cu bujori roșii și cu mâneci scurte, bufante, de fetiță, și îi dezvelește genunchii. Mă emoționează brusc rotulele ei mici, ca de copil. Zeama de la pere i se scurge pe mâini până la coate și de pe bărbie în decolteu. Iar albinele roiesc în jurul ei voind să se așeze. Dar ea, nebuna, nu le alungă. Râde. Și mergem printre blocuri cu roiul de albine după noi. Oameni încremeniți se uită în urma noastră de la balcoanele de o banalitate sfâșietoare. Apoi ieșim din griul betoanelor și ne oprim la intrarea pe pasarelă. Te-aș invita la mine, zice uitându-se în jos, dar bărbatu-meu îi cam gelos. Nu-i nimic, zic prostește. Și ea râde iarăși. Apoi, în lumina de aur stins a soarelui de toamnă, urcă în tăcere pe pasarelă într-o ghirlandă de albine. Așa mi-a rămas în minte: depărtându-se încet, în lumina soarelui, cu aureola de albine zumzăind deasupra-i.

Radu Părpăuță

Radu Părpăuță (1955-2024) a absolvit Facultatea de Rusă-Română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; a beneficiat de o bursă a Fundaţiei Soros. A fost, pe rînd, profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist. Din 1990, a scris la mai multe ziare şi reviste; a fost redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al revistei Timpul. A tradus din limba rusă peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie şi literatură, publicate la edituri de prestigiu, dintre care amintim: Antihrist (studii), Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Spărgătorul de gheaţă (volum urmat de alte şapte de acelaşi autor) de Victor Suvorov, Filosofia lui Dostoievski şi Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Drumul de Vasili Grossman. Este antologat în volumul oZone friendly (2002), precum şi în alte culegeri şi antologii. A publicat volumele de proză Învierea muţilor (2005; carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi şi nouă (2012), Rămas-bun (2018), volumul de eseuri Creanga prin Creangă (2015) şi romanele Povestea Rădăcineştilor (2015) şi Moartea vine pe Bahlui (2018).