Ingrediente pentru o lucrare de ficțiune – 3. Cadrul

Primele părți ale articolului le găsiți AICI și AICI.

Vi s-a întîmplat să vă duceţi la o piesă de teatru complet lipsită de decoruri? În cazul unui răspuns afirmativ, care este primul gînd prin care v-aţi explicat lipsa lor – pentru că, în definitiv, decorurile îşi au rostul lor în stimularea imaginaţiei, ajută la crearea unei experienţe, să zicem, memorabile?

Decorurile pot lipsi cu una dintre următoarele patru scuze:

1. A) piesa este ultra-modernă, deci nu are nevoie de decor – o practică de altfel învechită, bună pentru spectatorii ăia tembeli (din secolul trecut), nişte oameni deficitari la capitolul imaginaţie. Ce, este aşa de greu să-ţi imaginezi un copac, un balcon, o viţă de vie?! Nimic mai uşor decît să scrii mare pe un carton aceste cuvinte (copac, balcon, viţă de vie) şi spectatorului nu-i rămîne decît să vizualizeze obiectul în locul cuvîntului.
2. B) este o piesă de teatru cu buget redus – nu s-a putut acomoda salariul unui scenograf.
3. C) decorul a fost neglijat din lipsă de timp.
4. D) ce-i aia “decor”?

Cu toate că în arta teatrală decorul are o importanţă deosebită care a dat naştere unei discipline respectabile şi de sine stătătoare, în scriere, ingredientul similar, care se numeşte cadru (sau background) este rareori discutat în cărţile şi cursurile de specialitate. Te poţi gîndi că nici măcar nu este absolut obligatoriu, cum, în definitiv, există în librării destule romane care au neglijat în totalitate acest aspect şi se vînd ok.

Cadrul este însă esenţial (şi veţi vedea de ce) în transmiterea mesajului către cititor şi mai ales în găsirea unui “coridor” comun, peste timp şi peste spaţiu, între ce a dorit scriitorul să transmită şi ce a recepţionat cititorul. Prin cadru nu înţelegem doar transmiterea senzorială a tot ce există “în jurul” poveştii, acele “pîrghii” ce pot stimula şi deschide canale de comunicare în mintea cititorului printr-unul dintre cele cinci simţuri, ci vedem mai mult decît atît, deoarece, bineînţeles cînd e cazul, trebuie incluse aici detaliile istorice, sociale, culturale ale acelui “loc”, felul cum vorbesc personajele (accente, argouri) şi aşa mai departe. Este tot ce se transmite indirect, pe lîngă intrigă, personaje sau dialoguri.

Multe dintre romanele clasice trec testul timpului tocmai pentru că romancierii acelor timpuri aveau răbdarea de a “broda” atent cadrul în poveste, aveau răbdare (cred eu) deoarece nu existau foarte multe alte modalităţi de petrecere a timpului liber, exceptînd literatura şi muzica. Sportul de masă (campionatele mondiale, olimpiadele, etc), cinematograful, televiziunea, turismul nu existau. Literatura era regina artelor. Cu o poezie puteai cuceri o femeie pentru că nu se inventase motocicleta, site-urile de socializare sau formațiile rock.

Revenind la prezent, din punctul meu de vedere, arta scrierii nu s-a schimbat într-atît încît să nu mai fie nevoie de cadru, dar putem accepta faptul că filmul, cinematografia, au forţat scriitorul să revadă modalităţi mai directe, mai condensate şi un altfel de “secvenţial” al formei (mai frecvent şi mai scurt comparînd cu descrierile lungi, de început de capitol ale clasicilor).

Cadrul rămîne însă un element esenţial al poveştii. Este în acelaşi timp unul dintre indiciile care dezvăluie o calitate importantă a scriitorului de cursă lungă. Răbdarea (şi frumuseţea) cu care a fost construit cadrul unui roman, este indiciul necesar dar nu suficient, ce delimitează literatura bună de cea de consum.

Cu excepţia cîtorva tipi (tipe) cu adevărat geniali, eu nu cred în romanele scrise în cîteva luni, juma’ de an sau chiar un an. Desigur, există o groază de romane noi acum în librării “făcute” numai din dialog şi din “stări” ale personajelor, aceste jurnale-monolog (sau cu două personaje principale, gen întrebare/răspuns) pe care le cumpărăm pentru că sînt uşor de citit… dar, eu zic că în marea lor majoritate aceste cărţi nu şi-au cîştigat degeaba eticheta “de consum”. Literatură bună… m-am tot gîndit… o metodă infailibilă de delimitare nu există, dar un criteriu de departajare ar fi cadrul. Literatura proastă de cele mai multe ori nu are aşa ceva.

Într-un almanah Anticipaţia de prin 1984 am citit o povestire scurtă numită Trenul de noapte. Acţiunea se petrecea într-o haltă neînsemnată şi povestea avea numai două personaje: şeful haltei şi ajutorul lui. Dar obiectul central al poveştii imaginate de Ioan Groşan este un tren misterios care trece din cînd în cînd pe un traseu “sigur”, prin gări şi halte conduse de impiegaţi de încredere (oamenii cu simţul răspunderii, care nu beau şi nu dorm în timpul programului) şi care nu opreşte niciodată. Ce fel de tren este, nu ştim, la fel cum nu ştim ce transportă, dar vă spun un secret: nu aş fi putut ţine minte atît de bine povestea asta timp de treizeci de ani dacă nu ar fi fost construită cu un cadru de excepţie. Dînd peste ea întîmplător anul acesta şi recitind-o (spre încîntarea mea cu aceeaşi plăcere) mi-am adus aminte imediat şi următorul detaliu: misteriosul tren de noapte lăsa în urmă un miros dulceag, de trandafiri. Deci printre multe altele, povestea lui Ioan Groşan mi-a lăsat şi un parfum care a rezistat trei decenii. Iată ce face un cadru bine construit!

Vă puteţi imagina Moromeţii fără fluieratul lui Birică, fără fierăria lui Iocan şi fără oltenească şfichiuitoare a lui Ilie Moromete?

Multe din scrierile lui Mircea Cărtărescu au cadrul fixat pe un Bucureşti avînd nişte “dimensiuni pe care el nu le are în realitate, sau care sînt dimensiuni virtuale, pentru că am încercat să-l transform într-un oraş mit, într-un oraş psihic, un oraş interior, aşa încît cred că i-am dat acea strălucire care în realitate îi lipseşte şi după aceea (foarte semnificativ) am primit scrisori de la nenumăraţi cititori – semne că într-un fel Bucureştiul din cărţile mele este cel adevărat, pentru că foarte, foarte mulţi oameni au recunoscut ca fiind şi al lor acest oraş imaginar, de fapt”*. Romancierul este deci îndrăgostit de acel oraş virtual al copilăriei şi adolescenţei – un oraş care nu mai există decît în imaginaţia autorului, la fel cum Orhan Pamuk e îndrăgostit de Istanbulul copilăriei – oraş căruia îi dăruieşte şi titlul memoriilor sale (http://www.polirom.ro/catalog/carte/istanbul-4366/ – nu-mi vine să cred că are preţul de 40 RON… pozele trebuie să fie de vină!).

Eu cred că marii scriitori se nasc cu această abilitate de a creiona fundale fantastice scrierilor lor: Borges cu Buenos Aires, Marquez cu fantasticul Macondo, Pamuk cu al său Istambul şi Cărtărescu cu al nostru Bucureşti idealizat. Toate acestea sînt nimic altceva decît backgrounduri… dar toţi autorii buni au răbdarea necesară de a crea o atmosferă din „surroundings”, vreau să zic răbdarea de a crea un cadru de excepţie, pe lîngă personaje, imaginar, intrigă (deşi romanul modern de multe ori e fără intrigă). Pe cînd E. L. James, Sandra Brown şi restul, nu îşi pierd timpul cu aşa ceva sau le fac mecanic, mereu la fel, de soap opera… Cadrul reprezintă un element vital al “poveştii” perfecte, fără de care nu poate fi un întreg şi el ajută în prezentarea cu claritate a faptelor. Cîteva greşeli majore de cadru pot strica complet un roman.

Mă abţin pe cît posibil să îmi dau scrierile drept exemplu dar cred că mi-e permis să le prezint ca exemplu negativ.

La un moment dat în Escroc SRL spun că tatăl personajului s-a retras din box după ce a fost făcut knock-out în runda a şasea: Suplu, brunet, înalt, fost boxer în lotul olimpic, sport de care se lăsase spontan, din mândrie rănită, când fusese făcut KO de-un cubanez în runda a şasea, taică-meu arata ca şi cum spintecase cearceaful pe care se proiectau filmele de la cinema, ca să se amestece pentru câteva zile printre noi, spectatorii de rând.

Ei bine, înainte de a fi publicat manuscrisul a fost citit de mai multe persoane dar de curînd un prieten a observat amănuntul eronat: la olimpici sînt maximum trei reprize! Amicului meu, care face pagina de sport a unui ziar cunoscut, i-a sărit imediat în ochi greşeala.

Citeam undeva despre o eroare mult mai gravă “de cadru”. O scriitoare a conceput un întreg roman care se desfăşura pe teritoriul Arabiei Saudite și toată intriga precum şi toate descrierile erau redate prin prisma unei turiste americance. Numai că o turistă americancă e imposibil de găsit în Arabia Saudită, pur şi simplu pentru că ţara respectivă nu eliberează vize de turist. Singurele vize pe care le eliberează sînt pentru arabii din ţările învecinate care fac pelerinaj la Mecca sau vize de afaceri pentru angajaţii companiilor petroliere, de prospectare şi aşa mai departe.

Cît de departe mergi cu detaliile background-ului, cu alte cuvinte cum știi cînd să te opreşti pentru a nu exagera? Din păcate nu există o formulă magică pentru asta. Trebuie să te bazezi pe fler şi pe experienţa pe care ai căpătat-o citind multe alte romane de ficţiune.

Ar trebui să luăm notă despre cum tonul (depresiv, melancolic) şi atmosfera (lugubră) din care este melanjat background-ul poate închega o “poveste” încă din vremea scriitorilor clasici ca Edgar Allan Poe (Prăbuşirea casei Usher) sau Guy de Maupassant (Horla). Focalizarea constantă pe întuneric, izolare, singurătate, frică, moarte, elemente oculte, va da cărţilor de acest gen o senzaţie apăsătoare, de teroare, care poate fi uneori mai presus de cea dată de intriga centrală a romanului. Cu alte cuvinte, teama, senzaţia de anxietate care pune stăpînire pe cititor nu provine din ce se întîmplă ci de unde se întîmplă şi cum apare acel loc în imaginaţia cititorului. În ce mă priveşte, nu am dat deloc atenţie acestui gen (ca scriitor) pînă de curînd cînd am discutat despre acest subiect cu Florin Giurcă. Ca să dau un scurt exemplu… cum se poate construi rapid un astfel de decor sumbru.

Zilele trecute mă plimbam în jurul unui azil de bătrîni aflat în cartierul unde locuiesc. În aripa stîngă sînt cazaţi cei în formă: îi pot vedea seara jucînd cărţi, luînd masa, iar lîngă clădire se găseşte parcat un autobuz identic cu cele de şcoală – numai că în loc să fie galben este vopsit în alb.

În aripa dreapta sînt cazaţi cei foarte bătrîni care necesită asistenţă constantă, mulţi fiind handicapaţi. Luminile fiind aprinse, puteam vedea de afară ce se petrecea în camere. Într-o cameră, pe un pat, se afla întins un bătrîn ce privea fix un televizor şi am fost cuprins de tristeţe văzînd cum o asistentă îi muta capul pe pernă cît să poată vedea mai bine ecranul: omul era paralizat. Clădirea în care locuiesc ei are două etaje şi este ceva mai mare decît un teren de fotbal. Separat, alături, se află o altă clădire micuţă şi cochetă îmbrăcată în stucco bej cu o uşă dublă mare de lemn, iar deasupra uşii e încrustată o cruce. Deasupra crucii este inscripţionat Your home away from home (Casa ta departe de casă). Mult timp am crezut că acolo sînt cazaţi prietenii sau rudele bătrînilor atunci cînd vin să-i viziteze din alte oraşe, dar în noaptea aceea, fiind cald, pentru prima oară mi-a atras atenţia un zgomot puternic – cel făcut de paletele a trei ventilatoare. Ataşat de acea clădire erau trei unităţi de aer condiţionat şi imediat am realizat că acea casă departe de casă este de fapt locul în care sînt păstrate temporar trupurile bătrînilor care mor în azil, înainte de a fi transportaţi la cimitir. Am fost destul de impresionat de toate aceste observații pe care le făceam în timpul plimbării de seară. Cu altă ocazie îi văzusem în grup aşezaţi în cerc într-o sală mare pentru activităţi. Ei erau în scaune cu rotile iar în centru o soră medicală le arunca o minge pe care ei o prindeau şi încercau, de multe ori fără succes să o arunce de la unul la altul. Erau din nou copii dar nişte copii cu nervii încheieturilor atrofiaţi. M-am gîndit cît de vulnerabili sînt aceşti bătrîni şi bineînţeles, m-am gîndit cît de mult aş putea manipula imaginaţia cititorului amplificînd aceste senzaţii apăsătoare care puseseră stăpînire pe mine.

Totul ar fi putut fi făcut doar din atmosferă…

* pasaj luat dintr-un interviu inedit, nepublicat, cu Mircea Cărtărescu, interviu pe care sper că intervievatorul ne va da permisiunea de a-l publica în curînd.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.