Întoarcerea la Paris (Supunere) – Michel Houellebecq

Întorcându-mă la Paris, trecând de ghereta Saint-Arnoult, lăsând în urmă Savigny-sur-Orge, Antony apoi Montrouge, abătându-mă înspre ieșirea Port d’Italie, știam că mă așteaptă o viață lipsită de bucurii și totuși nu goală, din contră, populată de lejere agresiuni: așa cum mă așteptam, cineva profitase de absența mea pentru a îmi ocupa locul în parcarea blocului; o ușoară pierdere de apă se manifestase la înălțimea frigiderului; nu existau alte incidente domestice. Orificiul cutiei mele poștale era plin ochi de felurite comunicații administrative, unele dintre care ar fi necesitat un răspuns rapid. Menținerea unui trai administrativ corect solicită o prezență aproape constantă, orice deplasare îndelungată riscă să vă creeze probleme cu o instituție sau alta, știam că aș fi avut nevoie de mai multe zile de lucru pentru a mă reîntoarce pe făgașul normalității. Optai pentru o triere rapidă, aruncând cele mai prostești dintre reclame, păstrând ofertele promițătoare (cele trei zile de reduceri nebunești la Office Dépôt, soldurile personalizate la Cobrason) înainte de a îmi îndrepta privirea spre cerul de un gri uniform. Rămasei astfel pentru câteva ore, servind cu regularitate mai multe pahare de rom, înainte de a da piept cu grămada de scrisori. Primele două, provenite de la asigurator, mă informau asupra imposibilității de a da curs unor cereri de rambursare și mă invitau să le retrimit, anexând copii foto ale documentelor corespunzătoare; pentru mine, era vorba de uzuala corespondență pe care mă obișnuisem să o las fără răspuns. A treia scrisoare, în schimb, îmi rezerva o surpriză. Municipiul Nevers îmi prezenta cele mai sincere condoleanțe pentru moartea mamei mele și mă informa că trupul neînsuflețit fusese transportat la Institutul medico-legal al orașului, pe care trebuia să îl contactez în vederea luării măsurilor necesare; scrisoarea purta data de marți 31 mai. Cercetai grămada cu repeziciune: mai era o scrisoare de înștiințare pe 14 iunie, o alta pe 28. În cele din urmă, pe 11 iulie, municipiul Nevers mă informa că, în conformitate cu articolul L 2223-27 al Codului general al autorităților locale, Primăria preluase inițiativa îngropării mamei mele în sectorul mormintelor comune al cimitirului orașului. Aveam un termen de cinci ani pentru a solicita deshumarea corpului, în scopul unei înmormântări personale; la expirarea termenului mai sus menționat, corpul ar fi fost incinerat iar cenușa împrăștiată într-o grădină memorială. În cazul în care aș fi solicitat deshumarea, mi-aș fi asumat cheltuielile suportate de municipalitate: un dric, patru angajați, cheltuielile de îngropare propriu-zise.

Cu siguranță, nu mi-o imaginam pe mama implicată într-o viață socială intensă, spectatoare pe la conferințe despre civilizații pre-columbiene sau plimbându-se prin bisericile romanice din Nevers în compania altor femei de vârsta sa; însă nici nu mă așteptam la o singurătate atât de completă. Probabil că și tatăl meu fusese contactat și trebuia să fi lăsat scrisorile fără vreun răspuns. Era oricum stânjenitor faptul că mama mea fusese îngropată în careul celor nevoiași (aceasta era, după cum am aflat în urma unei căutări pe Internet, vechea denumire a sectorului mormintelor comune) și mă întrebam ce se se întâmplase cu bulldogul ei francez (adăpostul pentru câini, eutanasie directă?).

Pe urmă, abandonai facturile și avizele de plată – documente simple, pe care îmi era suficient să le arhivez în dosarele corespunzătoare – pentru a izola corespondența celor doi interlocutori esențiali ai mei, cei care structurează viața unui om: asigurarea de sănătate și biroul de taxe și impozite. Nu aveam curajul de a mă ocupa de ele imediat și mă hotărâi să fac o plimbare prin Paris – adică, poate nu chiar prin Paris, era exagerat, în acea primă zi m-aș fi limitat doar la o plimbare prin cartier.

În timp ce chemam liftul îmi dădui seama că nu primisem nici o comunicare din partea conducerii universității.  Mă întoarsei în casă pentru a consulta extrasele de cont: salariul îmi fusese plasat în cont, în mod obișnuit, la finele lunii iunie; situația mea, așadar, continua să rămână incertă.

Schimbarea regimului politic nu lăsase urme vizibile în cartier. Ca întotdeauna, grupuri compacte de chinezi continuau să se îngrămădească dinaintea caselor de pariuri, la curse, cu biletele în pumni. Alții împingeau de zor roabe încărcate de mango, sos de soia, orez. Nimic, nici măcar un regim musulman, nu părea să poată încetini activitatea lor neîntreruptă – prozelitismul islamic, asemenea mesajului creștin de mai devreme, s-ar fi dizolvat fără să lase urme în oceanul acelei imense civilizații.

Mă plimbai prin Chinatown mai bine de o oră. Parohia Saint-Hippolyte continua să propună cursuri de inițiere în mandarină și în bucătăria chineză; pliantele pentru serile Asia Fever din Maisons-Alfort nu dispăruseră. Practic, unicul semn de transformare vizibilă pe care îl descoperii fu dispariția departamentului kosher din Géant Casino; însă supermarketurile se distinseseră întotdeauna pentru oportunismul lor.

Lucrurile stăteau puțin altfel în centrul comercial Italie 2. Așa cum prevăzusem, magazinul Jennyfer dispăruse, fiind înlocuit de un soi de bio-butic provensal ce recomanda uleiuri esențiale, șampon cu ulei de măsline și miere cu aromă de gariga. Din motive mai greu de înțeles, cu siguranță legate exclusiv de aspecte economice, sucursala L’homme moderne, situată într-o zonă cam pustie a etajului doi, își încetase și ea activitatea, nefiind deocamdată înlocuită. Însă mai presus de toate, publicul însăși era unul ușor diferit. Ca mai toate centrele comerciale – deși, evident, într-un mod mai puțin spectaculos decât cei de la Défence sau Halles – și Italie 2 ademenea dintotdeauna o cantitate însemnată de pleavă a societății; care acum dispăruse complet. Îmbrăcămintea feminină se transformase, îmi dădui seama imediat, fără a reuși să analizez această transformare; cantitatea de văluri islamice crescuse foarte puțin, nu era asta, îmi trebui aproape o oră de plimbare pentru a înțelege, dintr-o dată, ce se schimbase: femeile purtau toate pantaloni. Punerea în evidență a coapselor feminine, proiecția mintală ce tinde să reconstruiască vulva la intersecția lor, proces al cărui nivel de excitație este direct proporțional cu lungimea picioarelor descoperite: în mine totul era atât de involuntar și automat, într-un fel genetic, încât pe moment nu realizasem, însă faptul era acolo: fustele și rochiile dispăruseră. Se răspândise și un nou articol de îmbrăcăminte, un fel de bluză de bumbac, lungă până la jumătatea coapsei, ce anula orice interes real față de eventualii pantaloni mulați pe care o femeie i-ar fi putut purta; cât despre pantalonii scurți, bineînțeles, aceștia ieșeau din discuție. Contemplarea dosului feminin, consolare minimă a visătorilor, devenise și ea imposibilă. O transformare era, așadar, fără îndoială, pe cale de a se petrece; o răsturnare reală a situației începuse să prindă contur. Câteva ore de zapping pe canalele TNT-ului nu îmi permiseră să descopăr nici o altă schimbare; însă transmisiile erotice erau oricum, și asta de ceva vreme, demodate la TV.

(traducere din italiană: Houellebecq Michel, Sottomissione, Bompiani, 2015)

Citește recenzia cărții aici: Supunere – Michel Houellebecq

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/