În timp real

… Şi-apoi se rostogoli pe treptele de la intrarea ospiciului, văzând în timpul ăsta cum trei persoane cu antene încorporate în capete ies pe poartă.
Într-adevăr, atunci nu mai ştiam nimic despre rolul acelor făpturi cu antene… Ştiam doar că aerul devine din ce în ce mai negru şi nu-mi imaginam cât va mai dura până am să pierd şi această ultimă certitudine. Am simțit că am căzut într-un ocean atunci când s-au terminat treptele pe care mă prăbuşisem. Vedeam un cer părăsit de nori, nu mai aveam ce să respir şi apoi, regatul negru a cucerit întreg Universul.
Iar când am deschis ochii, domnul Timp, un individ care nu ştie prea multe şi nici nu reprezintă mai mult decât o clonă limitată, a considerat că e cazul să mă umilească pentru a mia oară… A mia oară într-o zi! Acest domn m-a determinat să percep momentul despărțirii pleoapelor ca pe o desfăşurare a vreo cinci-şase cicluri existențiale. Să-ți fie ruşine, domnule Timp!
După întreaga lupta care avea ca scop să-mi arate lumina în forma unei uriaşe stafii din lumea viselor, marea confuzie era legată de imaginea pe care ochii o înregistrau. Când respectivii ochi erau pe jumătate deschişi părea că nişte fulgi de zăpadă coborau amețiți din ceruri. Mult mai târziu aveam să-mi dau seama că nu ştiam nimic despre orizontul afişat, cu atât mai puțin despre ceruri… Ceruri despre care credeam că aparțin altor tărâmuri. Apoi, am crezut că fulgii sunt stele, însă ulterior am realizat că erau nişte materii pe care nu ştiu să le numesc, fie verzi, fie argintii, lucruri despre care niciun om nu mi-a vorbit vreodată. Cert este că erau indescriptibil de frumoase şi îmi e greu să le spun „materii”. Murisem sau ce s-a întâmplat?
Un glob format din crengi uscate se prăvălea ghidat de vânt în raza mea de vedere şi avea să cadă într-un abis, despre care, bineînțeles, nu ştiam că se dezvoltă chiar lângă mine. Credeam că am gust de sânge în gură, dar pe măsură ce mă trezeam, îmi dădeam seama că nu e altceva decât pământ pur. Pesemne că m-au îngropat din nou. Iar doamna Moarte are la rândul ei cea mai impunătoare şi cea mai îngrozitoare voce pe care orice fel de ureche o poate recepta. Ea venise să-mi cânte şi, paradoxal, să-mi reanimeze inima… Nu, nu e vorba despre vreun organ. Cu siguranță că nu am murit niciodată. Însă iată că a mai intervenit o voce în acest cadru necunoscut. O voce care spunea cuvinte omeneşti, fără să ştiu în ce limbă, dar mesajul ei era, aproximativ, în felul următor: „Vreau sânge dar nu-l vreau pe-al tău. Tu trebuie să găseşti sânge. Nici nu mai ştiu când mi-ai adus ultima dată ceva. Probabil tu ai crezut că am murit şi aşa ai uitat de mine. Dar eu continui să mă zbat. Dacă vrei lumină, dă-mi sânge!”
Nu-mi puteam închipui pe cine era să secătuiesc de sânge în visul ăla cosmic. Iar ce era cel mai ciudat era că lumina căpăta proporții inimaginabile. Eram foarte aproape de soare şi atunci, că mă uitam mai bine spre el, am observat că luase forma unui iris meşterit cu multe nuanțe de roşu. Ştiam că în soare fierbe o aşa mare cantitate de sânge încât o poți confunda cu infinitul.
Am hotărât că era cazul să aflu mai multe despre locul în care zăceam. Iată că eram în vârful unui munte, în compania unui singur copac. Dacă mă întorceam cu spatele la ochiul solar, tot ce era în jurul muntelui se învăluia în negru. De aceea, am ales să cobor puțin de-a lungul abruptului munte, având siguranța că ochiul solar mă poate privi în cel mai mic detaliu. Cu excepția copacului şi a pietrelor care născuseră acel munte, prima vietate întâlnită a fost un fluture. Un fluture ca toți fluturii monarhi pe care-i ştim. S-a rotit de câteva ori în jurul meu, iar apoi şi-a continuat netulburata călătorie. După ce acest mic fluture s-a îndepărtat, încă auzeam zgomot de aripi care loveau atmosfera. Vedeam nişte umbre nedefinite, aşa că se fixase în gândul meu convingerea că o altă ființă cu aripi este prin preajmă şi păzeşte întreaga zona. Mă uitam în toate părțile cu atenție, dar întotdeauna vedeam doar umbre, nu şi pe cel sau cea care zboară.
Am continuat să cobor cu pielea lipindu-mi-se de toate pietrele, ceea ce mă ajuta să nu-mi pierd echilibrul. Sunetul aripilor nu dispăruse şi aşa am uitat scopul care mă determinase să cobor acel munte prăpăstios. Am început să adun pietre de toate felurile şi culorile pentru a-mi întemeia o colecție. Le-am pus într-un sac pe care l-am făcut din cămaşa de forță ruptă care mă acoperea. Am legat sacul de mine şi astfel, mobilitatea devenea o problemă din ce în ce mai mare pe măsură ce adunam mai multe pietre. Am găsit cristale, corali, bucăți de sodiu metalic, siliciu, calciu fosilizat, cupru, plumb şi alte pietre de dimensiuni mici, colorate în fel magistral. Întreaga colecție, aranjată în cel mai aleatoriu mod avea o frumusețe care depăşea ordinul rațional.
Ochiul solar împrăştia din ce în ce mai multă căldură, iar corpul meu tânjea la inactivitate fără regrete. M-am oprit şi m-am fixat între pietre cât să nu alunec de-a lungul muntelui. Am scos toată colecția din sac ca s-o mai privesc o dată cu şi mai multă atenție, iar apoi cred că am adormit. Am intuit că muntele s-a transformat într-un pat de foc şi toată ființa mea devenise un lichid transparent care avea să se usuce foarte repede. Cu toată uscăciunea şi cu tot somnul care-mi anihilase materia, simțeam că mai e ceva în jurul meu care se mişcă, deşi mediul înconjurător era doar un fundal al unei scene de teatru jucată de stafii nevăzute. Din nimic au crescut apoi nişte ochi. Era aceeaşi pereche de ochi cu a cărei lumină am văzut şi munți, şi râuri, şi animale, şi oameni, şi moarte, şi dragoste. Atunci însă, am văzut cum majoritatea pietrelor aşezate lângă corpul pe care nu-l mai aveam, îşi schimbă forma. Deveniseră nişte oglinzi în contururi bizare. Aşa de mare mi-a fost mirarea încât corpul mi s-a reconstruit şi am recăpătat conştiință. Multe dintre pietre ajunseseră să fie nişte bucăți sticloase. Am atins una şi, ţinând-o în palmă pentru puțin timp, am văzut cum uşor, uşor începea să împrumute din forma mâinii mele. Am luat apoi mai multe fracțiuni de pietre şi le-am strâns în palme şi tot jucându-mă, am modelat o sticlă. Între timp, sângele din ochiul solar începea să se închege. Apa vie curgea printre venele muntelui, formând o firavă cascadă. Am băut din ea deşi îmi doream ca muntele să nu mai plângă, fiindcă aşa credeam eu atunci, că dacă un munte eliberează apă, înseamnă că acesta plânge.
Am pus sticla în sac şi cum mă gândeam pe unde să continui coborârea, aud o voce din spate:
„Cum ai ajuns aici? De când cercetez muntele ăsta nu am văzut vreodată un om. Ştiu că e imposibil ca oamenii să ajungă aici.”
Ciudat era că cel care mi-a vorbit era om la rândul lui, probabil unul tânăr, înfăşurat în sute de feluri de materiale textile, fără fir de păr pe corp, nici gene, nici sprâncene.
„În primul rând, tu eşti un om care se află aici,” îi răspund. „Atunci de ce mă întrebi despre lucruri imposibile sau ştiute?”
„Doar tu mă vezi ca pe un om. Dacă m-ai privi în adevărata natură, nu m-ai vedea deloc. Pentru tine, cuvintele se asociază numai şi numai cu oameni.”
„Dar şi copacii mi-au vorbit.”
„Chiar dacă poți înțelege nişte semne, mai ai multe de aflat.”
„Noaptea m-a adus aici. Poate că o rachetă plăsmuită în întunericul dintre stele cu un traseu predefinit m-a aruncat aici, dar eu nu am ştiut vreodată unde voi ajunge…”
„… Şi acum cauți sânge.”
„Oare? Într-adevăr, cred că aşa este, nu ştiu ce să spun despre misiunea asta. Ar trebui să merg spre Soare, dar nu am astfel de puteri.”
„Am să-ți dau eu sânge.”
„De unde?”
„Ai să vezi! Găseşte-mi mai întâi o piatră bine ascuțită.”
„Sper că nu intenționezi să-mi dai din sângele tău!”
„Nu ai încotro! Dacă nu-mi accepți ajutorul, ai să rămăi captiv într-o carcasă ce se va izbi de acest munte în continuu.”
„Chiar aşa? Şi aş putea scoate scântei de la impact? Adică un soi de stele?”
„N-ai decât să afli.”
„Uite, la picioarele tale e o piatră care pare să fi fost bine şlefuită cât să devină tăioasă. Iar tu îmi spui că pe-aici nu sunt oameni.”
„Ce-ai spune dacă ai vedea forme de viață despre care nu ai idee, care fac exact aceleaşi lucruri ca oamenii? Doar că ele au un alt scop. N-am să dezvolt prea mult concepția că ele fac de cele mai multe ori lucruri mai bune decât oamenii, deoarece ele caută să nu risipească energiile macrocosmului.”
„Aş zice că mi-ar plăcea să fiu ucenicul acelor creaturi.”
„Bine, ia cuțitul ăla şi înfige-l în ochi!”
„În Soare?”
„Nu, în ochiul meu! Am să-ți spun să-mi înfigi cuțitul de piatră în ochi până ai s-o faci. Vei descoperi o fântână de sânge acolo.”
„Aş fi vrut să o faci tu, dar se pare că asta e menirea mea față de partea luminoasă a lumii. Ca să o găsesc, trebuie mai întâi să-mi purific natura pe care singur mi-am blestemat-o.”
M-am apropiat de această ființă fără fir de păr şi i-am scos ochiul pe care mi-l indicase mai devreme. După aceea, m-am întors cu spatele la ea de groază… De groaza răului pe care l-am făcut şi de frica faptului că, după toate acestea, sângele se va pierde. Dar cum am simțit că inima-mi devenise un teritoriu de război, am zărit în minte imaginea sticlei pe care am creat-o din neştire. Am scos-o din sac şi m-am întors către omul spân care mă privea prin cruzimea unui singur ochi. Apoi, el mi-a luat sticla din mâini şi a lipit-o de chipul său arid, lăsând sângele să se scurgă în recipient. Curgea atât de mult sânge încât sticla s-a umplut imediat. Victima mea începuse să scoată fum. A devenit fum în totalitate, de la cap la picioare.
Țineam sticla strânsă la piept şi priveam reacțiile transformării, iar după ce totul s-a evaporat, am aşezat recipientul pe o piatră colțuroasă şi am urlat:
„Am adus sânge! Uite mizeria în chip gigantic! Mi-ai cerut şi ți-am dat! Nu mi-a păsat că eşti înger sau drac… Deşi am ştiut mereu că îngerii nu cerşesc.”
În afară de intensificarea vântului, nu se auzea vreun răspuns. Irisul solar părea să fi înghețat, iar vântul creştea şi tot creştea încât nu mă mai puteam dezlipi de pietre, deoarece curenții m-ar fi dus cu siguranță într-un spațiu vid. Sângele de pe suprafața soarelui îşi accentua vişiniul, iar toate globulele îi vibrau în armonie cu vântul. În schimb, sângele din sticlă pătrundea în substanța muntelui, pentru că vasul se vărsase demult. Această scenetă ajunsese să fie atât de înfricoşătoare că nu mai puteam să-mi exploatez singurătatea. Am hotărât să ma întorc în locul în care am deschis ochii pentru prima dată. Urcam şi plângeam de dorul singurului copac din vârf. Ascensiunea mea era direct proporțională cu amplificarea întunericului. Vedeam din ce în ce mai puține detalii.
Când am ajuns aproape de vârf, am simțit cum o lumină artificială îmi atingea spatele, o lumină ce aducea cu ea un sunet ritmic şi ascuțit. M-am întors şi am zărit colosalul cadran luminos al unui ceas cu cifre de zimți. Acesta se rotea uşor dar amenințător. Învârtindu-se, ceasul aluneca dinspre vid către mine. Mi-am sporit graba către vârful muntelui, izbindu-mi corpul de pietrele masive. Odată ce am ajuns în punctul maxim de ascensiune, mi-am dat seamă că acel copac nu mai exista. Totul plutea în nimic, iar ceasul era din ce în ce mai aproape. În atmosferă se vedea o ploaie măruntă şi rară de foc. Cifrele de pe cadranul luminos începuseră să se învârtă cu viteza sunetului pe care-l propagau. Am socotit că făceam parte din ansamblul unei maşinării de execuție, fapt care aducea cu sine auto-fragmentarea mecanismului.
„Ce mă fac atunci când voi fi un nor de particule?” mă întrebam. „Dacă pierd o parte din mine? Poate că mie nu-mi foloseşte acea parte, dar poate că e utilă stafiilor cosmice. Poate că ele iartă, dar eu nu.”
Cifrele cu zimți începuseră să macine o frântură din munte, iar eu am ales să cad în gol. Atmosfera şi întunericul mă legănau într-o linişte de magie. Pe măsură ce coboram uşor, vedeam tot felul de corpuri conturate în beznă; rachete mici de toate formele pilotate de urşi, regine, roboți sau simpli cosmonauți. Printre altele, am realizat apoi că ceea ce văzusem sus nu era o ploaie de foc, ci una de flori crescute din flăcări. Apoi am văzut grupuri de navete spațiale care se deplasau în cadență, formând o paradă. Unele se mai defectau şi se rostogoleau în pustiu. Câțiva şerpi imponderabili dansau, construind o sumedenie de forme, iar fundalul sonor devenea abundent în zgomote de butoane apăsate şi alarme.
Se făcuse lumină. Mă apropiam de pământ. Vedeam mantia albă cu care planeta era acoperită, dar mai era ceva… Ceva ce părea a fi o rețea de fire suprapusă peste mantie. Începusem să-mi aud respirația, amănunt de care uitasem pentru multă vreme. Imediat am căpătat sentimentul că particip la un ritual funerar. Auzeam din ce în ce mai multe taste apăsate,  moment în care mă pregăteam să mă izbesc de pătura de fire metalice. Am închis ochii şi mi-am blocat simțurile, nu înainte să observ că acel înveliş al pământului era făcut din sârmă ghimpată. M-a durut când am căzut, dar am adormit în ciuda zgomotelor stridente de mecanisme, curenți, sau scrâşnete.
M-am trezit alături de nişte cosmonauți cu reclame şi steaguri pe costume, care-mi legau o umbrelă de corp. Fără vreun semn şi fără vreo minimă intenție de comunicare, astronauții m-au aruncat printr-o gaură a rețelei de sârmă ghimpată. Apoi am revenit la stadiul de plutire, dar de data aceasta pluteam într-un aer murdar sub controlul umbrelei. Alături de mine, mai plutea o infinitate de gunoaie şi deşeuri şi de aceea, am ales să adorm din nou. Am deschis ochii când deja mă aflam pe un câmp, iar la o distanță nu foarte mare era o cale ferată pe care trenurile circulau neîntrerupt. M-am ridicat şi m-am apropiat de coloana de trenuri şi prin fiecare geam, din fiecare vagon, mă priveau sute de chipuri. Toate fețele aveau găuri. Am ales somnul din nou, iar atunci când am redeschis pleoapele, nu am mai văzut niciun tren. Cerul era roşu şi nu mă puteam dezlipi de amintirea soarelui însângerat. Nu uitasem nimic. Am traversat calea ferată şi am mers fără oprire până acum. Am ajuns aici, locul în care tu citeşti rândurile astea. Tot ceea ce pot să spun despre locul ăsta e că orice mişcă în acest perimetru dispare în următoarea secundă, asemeni mie, pentru a-şi găsi un alt loc, nu foarte departe. Suntem cu toții ace de ceasornic şi nu putem părăsi cadranul decât prin intervenții străine de ordinul lumesc.

Gina Sandulescu

Nu știu să vorbesc despre mine și nici nu cred că ȋmi place. De asemenea, nu prea țin minte lucrurile pe care le fac.

starryeyedl1zard.wordpress.com