O vizită în România- partea a V a

În drum spre casă ne-am hotărît să o vizităm pe Maria căreia îi promisesem o ultimă vizită. S-a bucurat în același fel ca prima dată, cu ochii în lacrimi și zîmbind cu mîna la gură. Nu am reușit să plecăm înainte de a mînca împreună cu ei. Am vrut să o ajut în bucătătrie dar nu prea știam cum. Ea prăjea niște carne afumată într-o oală afumată pe care o ținea cu o cîrpă suspectă de margini. Am întrebat-o cum aș putea să o ajut și mi-a spus să sparg niște ouă într-un castron. Floare la ureche pentru mine și m-am pus imediat la treabă. Primul ou era stricat și răspîndea un miros ucigător. I-am spus de ou întrebînd-o unde să-l arunc ca să spăl castronul. –Nu trebuie să-l arunci, uite pune-l în castronelul ăsta mi-a spus Maria mestecînd de zor în oală. Am făcut exact ce mi-a spus ea fără să-mi bat capul ce are de gînd cu oul stricat (dar se vede că tot m-a ocupat întîmplarea altfel aș fi uitat-o )

După ce am bătut bine ouăle, le-a vărsat peste carnea din oală mestecînd bine. Totul plutea în grăsime și speram de data asta cu adevărat să avem țuică din belșug. A mai scos dintr-o pungă o pîine mare albă, pufoasă și aromată pe care a rupt-o în bucăți mari. Bucățile le-a pus într-un lighenuț alb smălțuit și am cărat totul prin curte în casa propriu zisă, acompaniați de un cîrd de muște care veniseră la bucătărie să ne urmărească mișcările și atrase de miros. Am mîncat cot la cot cu ei și cu muștele întingînd miezul de pîine în grăsimea aurie. Țuica curgea ca apa în pahare și după o vreme totul era cît se poate de normal. Numai vărul meu nu a putut bea din cauza mașinii dar cred că vreo două păhărele au dispărut totuși în stomacul lui. Asta în loc de pastile! Într-un tîrziu după ce aproape plîngeam unul pe umărul celuilalt ( țuica își făcea efectul ) ne-am despărțit veseli- triști promițîndu-ne reciproc să nu ne uităm. Îmi adusesem aminte de Rodica o fată din același sat care ne acompaniase în timpul copilăriei cînd ne aflam acolo în vacanță. Maria mi-a spus că Rodica tot acolo stătea ceva mai jos de locul unde fusese casa bunicii mele. L-am rugat pe vărul meu să dăm o fugă și pe la ea, știam precis că o să regret dacă nu m-aș fi dus. Am urcat o vreme strada principală dar după aceea vărul meu a trebuit să lase mașina într-un șanț, drumul spre Rodica dovedindu-se imposibil de escalat pe roți. Poteca era un șanț natural produs de ploile ce veneau din munte. Bolovani și hîrtoape, bălegar și uscături îngreunau urcușul. Ne aflam într-un fel de covată, în dreapta și în stînga noastră se aflau casele cățărate pe dîmburi. Ne-am apropiat de o căsuță împrejmuită de un gard strîmb care urca și cobora cu dîmbul. În curte găini zburlite zgîriau prin praf. În stînga se afla o bucătărie de vară construită din șipci care lăsau fumul din vatră să se strecoare printre ele. Pe vatră se afla un fel de oală cu un capac ermetic iar într-o parte ieșea o țeavă de care atîrna un furtun. Din furtun curgeau picături de culoarea chilimbarului într-un vas din piatră. O femeie cu părul alb trebăluia la capacul oalei. Ne-am apropiat de ea tușind discret ea fiind cu spatele la noi. S-a întors mirată privindu-mă o vreme și puteam vedea cum scormonește prin amintiri. La un moment dat a exclamat uimită : Magda!! Tu ești? A fost rîndul meu să-mi dea lacrimile. Nu o mai văzusem pe Rodica de mai bine de 55 de ani. Chiar cînd trăiam încă în România nu mai fusesem pe acolo, copilăria trecuse. Ne-am luat în brațe plîngînd amîndouă. Rodica a fost pe vremea copilăriei o fetiță foarte drăguță, veselă, cu două cozi groase împletite de-a lungul urechilor. Ne fugăream prin livezi și ne cățăram prin pruni ea era mult mai expertă în cățărat iar eu de jos o admiram și vedeam că nu are chiloți pe ea. Așa era pe vremea aceea la țară iar mie mi se părea cel mai normal lucru din lume. Ne-a invitat pe terasă aducînd patru cești, eu bucurîndu-mă că vom bea cafea. Dar nici pomină, din cești am băut iar țuică și mă bătea încet gîndul că vom ajunge alcoolici după vacanța asta. În bucătăria de vară în vasul acela ciudat făcea țuică proaspătă din prune. M-am dus cu ea în pivnița care se afla direct sub casă – exact ca la bunica mea – o pivniță răcoroasă mirosind a mucegai și pămînt ud. Rodica mi-a arătat mîndră conservele ei care erau aliniate pe rafturi, o mulțime de borcane și borcănele destule pentru un regiment. Îmi închipuiam că iarna din asta trăiau și o admiram pentru vrednicia ei. Se mai aflau și cîteva ulicele care arătau la fel cum erau ulicelele la bunica mea. Mă uitam tristă la ele și Rodica îmi citise cumva gîndurile, oferindu-mi una ca amintire. M-am bucurat foarte mult iar acum stă la loc de cinste în vitrină. Cîndva a trebuit să ne despărțim, vărul meu picotea deja pe scaun. Și eu eram istovită de amintiri și despărțiri mai ales că mai aveam în fața noastră o despărțire în zăvoi. Eram sigură că vărul meu s-ar fi împotrivit să mergem acolo dar promisesem cîinelui că vom mai veni pe la el. Noroc că văru-meu și-a adus aminte de tabieturile lui dispărînd nu după mult timp după ce ajunsesem acasă în pătuțul care probabil îl aștepta. Amețiți și obosiți ne-am împrospătat cu o gură de lapte bătut, am luat salamul din frigider și ne-am dus în zăvoi. Cîinele ne-a recunoscut de departe ridicîndu-se în patru labe și dînd din coadă. Nu aveam nici un dubiu că înțelesese cînd i-am promis că vom mai veni. Feliile de salam nu le-am mai aruncat de departe, i le dădeam direct în gură el luînd fiecare felie frumos și cu atenție. Admiram din nou caracterul acestor animale care reacționează numai cu sufletul.

După ce a mîncat tot l-am mai mîngîiat o vreme iar el se uita la noi întrebător. Cum să-i spun că nu vom mai veni? Eram tristă știind că nu-l vom mai vedea niciodată. I-am spus să fie cuminte (lucru de prisos, era legat de lanț ) și am pornit cu pași mărunți urcușul. Ajunși acasă l-am întrebat pe vărul meu de ce ține cîinele legat. –Păi mușcă că e sălbăticit. –Dar de ce îl ți acolo? –să stea de pază. –ce pază e aia dacă este legat?-lumea îl știe de rău și nu se apropie. Nu am mai spus nimic, ce rost avea, și el ca și mulți alții văd într-un animal doar o unealtă. A fost singurul motiv pentru care nu știam cum să plecăm mai repede de acolo

Seara după multe discuții am reușit să-l conving pe vărul meu că nu are nici un sens să ne ducă el la București. Mașina lui scîrțîia din toate balamalele și nu vroiam să fim noi vinovați dacă rămînea cu ea în drum. Auzisem că dintr-un oraș foarte aproape merg zilnic autobuze spre București. I-am descris toate scenariile ce s-ar putea întîmpla noaptea la întoarcere și grijuliu cum era cu sănătatea lui a acceptat să ne ducem cu autobuzul. Am respirat ușurată, urăsc despărțirile care se întind la nesfîrșit. Ultima seară am petrecut-o în grădină, la taifas cu toți vecinii printre care era și nevasta popii de visavi. Era tare la băutură băgînd toți bărbații sub masă. La sfîrșit a dansat hora cu soțul meu care țopăia ca un cocostîrc amețit de țuică și de muzica populară. Nu știu cînd ne-am culcat dar a doua zi nu aveam nimic. Bagajele erau deja făcute și după o cafea tare ne-am suit în Jeepul care ne aștepta parcă trist. Ne-a acompaniat și soția vărului meu care își trăgea din cînd în cînd nasul. Am ajuns repede în orășelul care se numea Mioveni. Numele ăsta mi-a plăcut de cînd l-am auzit prima dată, nu știu de ce, îmi suna foarte melodios. Ajunsesem mai devreme și am profitat de ocazie să ne cumpărăm covrigi proaspeți. Erau cei mai buni covrigi pe care îi mîncasem vreodată. Știam eu de ce îmi plăcea Mioveni! Cred că am cumpărat vreo opt și în autobuz pînă la București i-am mîncat pe toți! După ce a sosit autobuzul ne-am îmbrățișat repede pentru ultima oară, soția vărului meu trăgîndu-și nasul și mai tare ca înainte iar noi ne-am urcat și instalat pe scaune moi căptușite și foarte comode.

Drumul a fost o plăcere, nu mă simțeam nimănui datoare și asta ușurase despărțirea. Spre seară am ajuns la București unde autobuzul a oprit la capătul liniei. Asta era în cartierul Militari unde nu fusesem niciodată. Eram năuci de forfota care ne înconjura, alături era stația de metrou dar văzînd puzderia de lume am luat hotărîrea să mergem cu un taxi. Grea hotărîre! Ne uitam la șoferii care așteptau clienți și îi cîntăream din ochi care ar arăta mai de încredere. Toți arătau mai mult sau mai puțin la fel, cum să știi ce zace într-un om străin? În orice caz nu am vrut să alegem unul care era prea penetrant îmbiindu-ne de zor să urcăm. După ce ne-am uitat o vreme la ei ( de departe bineînțeles ) ne-am hotărît pentru unul care arăta destul de indiferent în ceeace privește clienteala. I-am spus unde vrem să mergem iar el a calculat într-un minut cît ne costă. Într-adevăr cînd am ajuns, socoteala lui era aproape exactă plus minus vreo cinci lei. Am aruncat bagajele în spate fiind atenți ca rucsacul să-l luăm cu noi în mașină. Nu de alta dar în rucsac aveam două sticle de Borsec ( sticlele astea m-au însoțit tot concediul ca un fir roșu ) pline vîrf cu țuică și ne era frică să nu se verse în portbagaj. Ne-am lăsat pe mîna șoferului căscînd ochii pe geam la străzile care erau pline de lume, un fenomen tipic pentru București și de fiecare dată nou pentru noi. Șoferul dăduse drumul la muzică, eram învăluiți de muzică țigănească cu jeleli și ofuri multe. Din cînd în cînd îi suna celularul iar el încerca să liniștească o tipă ce îl suna la fiecare două minute. Îi spunea că mai are doar doi clienți și vine acasă și că să caute în frigider pachețelul de care se părea că ea avea mare nevoie. Ce era nu știam dar mă apucase bănuiala că sunt droguri. Își aprinsese o țigară întrebîndu-ne după trei fumuri dacă avem ceva împotrivă că fumează. Omul avea probleme așa că nu am avut nimic împotrivă. L-am sunat pe Christian să-i spun că venim. S-a făcut foc auzind că suntem în taxi dar l-am liniștit spunîndu-i că nu am știut precis cînd ajungem și plus de asta ar avea timp să pregătească ceva de mîncare sau de băut.

Magdalena Chirilov

Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.