Tanti Zelma

– Ce naiba faci mamă? Iar te-ai oprit aici.. La ce te gândești? Ce cauți?
O ascult pe fiică-mea ca prin vis. Sigur își face probleme că îmbătrânesc și încep să o iau razna. Într-adevăr caut în gând ceva, ceva ce astăzi e doar o umbră ștearsă din osatura orașului, dar mai ales pe cineva. Privesc sinagoga maiestuoasă fără să întorc capul. Știu că în dreapta, unde acum se ridică în memoria ei un monument sinistru de marmură neagră, a fost cândva biserica Sfânta Vineri. Mă gândesc că siluetele luminoase ale tuturor bisericilor dărâmate de Ceaușescu, plutesc eterice în nopțile cu lună peste locurile virane sau mutilate de blocuri cenușii.
Dantelăria orientală a fațadei uneori pare cărămizie, alteori aurie, după lumină și anotimp. Copil fiind, când treceam pe lângă ea, mă gândeam la un palat secret din poveștile Seherezadei, și credeam că ascunde grădini mirifice dincolo de porțile misterioase de sub arcada generoasă. Nu intrasem niciodată înăuntru, dar drumul către casă trecea mereau pe acolo.
De la tanti Zelma știam că este o construcție de secol XIX ridicată de obștea evreiască germano-austriacă , inspirată de un templu din Viena distrus de naziști și că se mai numește și Templul Coral. În timpul comunismlui aici se aduna toată comunitatea evreiască. Tot de la ea știam că evreii, care au fost o vreme cea mai numeroasă minoritate de la noi contribuiseră la prosperitatea României în perioada interbelică.
În anii 70 avea să se pecetluiască soarta cartierului evreiesc dar, spre deosebire de biserica Sfânta Vineri, atât de dragă bucureștenilor, Templul Coral a scăpat ca prin minune de furia demolărilor. Când ne plimbam în serile de vară , tanti Zelma îmi arăta casele unor foști negustori bogați și îmi explica cum cartierul evreilor fusese concentrat pe malul stâng al Dâmboviței întinzându-se din Piața Unirii spre ce erau cândva mahalalele Dristor, Vitan și Dudești.
Azi strada Mircea Vodă e aproape înghițită de bulevard. Au apărut ca ciupercile clădiri hidoase de birouri și hoteluri, care contrastează cu farmecul palid al locului. Mai sunt ascunse dincolo de coroanele unor castani bătrâni puținele case odată elegante, acum aproape dărăpănate, cu fațade coșcovite, locuite îndeobște de bătrâni, sau lăsate în părăsire de proprietarii, care le-au revendicat, fără să se ocupe de ele. Nici copilul care eram atunci nu mai este decât năluca acelor vremuri. Dar amintirile au rămas vii. Unele întâmplări mi le-au povestit părinții de când încă nu venisem pe lume, sau eram prea mică pentru a-mi aduce aminte, iar pe celelalte le-am trăit împreună cu tanti Zelma.
Tineri căsătoriți, ai mei nu au vrut să stea la bunici, deși cei din partea tatălui aveau o casă frumoasă, cu multe camere și grădină. ”Nici cu unii, nici cu alții” a spus maică-mea. Cum a rămas însărcinată, a și cerut locuință prin serviciul ei. Era o economistă conștiincioasă cu mari speranțe să devină contabil șef dacă se făcea membră de partid. Au primit o cameră mare, spațioasă, cu vedere spre o curte interioară răcoroasă, închisă între ziduri, unde se înălțau spre cer câțiva copaci, care mie mi se păreau imenși. Încăperea era cam echivalentul unei garsoniere din ziua de azi, însă făcea parte dintr-un apartament construit prin anii ’30, unde aveau să locuiască ”în comun”, după modelul rusesc. Așa se rezolva criza locuințelor în anii ’60. Adică acolo mai stătea și un cuplu de evrei fără copii. El doctor, ea asistentă medicală. Când ai mei au venit cu mobila, au închiriat o căruță cu cal de la un vecin de al bunicului și i-au auzit spunând din dreptul geamului deschis:
– Oh, au venit țiganii, dragă!
Așa a debutat relația dintre cele două familii. Venirea mea pe lume urma însă să schimbe lucrurile. Ei neavând copii m-au îndrăgit din prima clipă și aveau să rămână pentru mine tanti Zelma și nenea Jaques. Taică-meu cu sorgintea lui de oltean, la început nu îi suferea, mai ales când vorbeau între ei în germană, ca să nu știm ce discută, dar dragostea lor pentru mine l-a apropiat cu timpul de ei.
Prima amintire cu tanti Zelma datează de când aveam vreo trei ani. Maică-mea a luat bilete la operă într-o sâmbătă seara și nu aveau cu cine să mă lase. Bunicii erau supărați pe ei că plecaseră de acasă. Așa că m-au lăsat la tanti Zelma. Camera lor era dublă cât a noastră. O foloseau și ca dormitor și ca living. Într-o nișă frumoasă, izolată de restul era patul lor, cu două noptiere și o mică bibliotecă în perete, foarte elegantă. Toată mobila era albă, lucrată la Viena, iar masa rotundă avea niște scaune zvelte. În cea de a doua parte a camerei, spre ușă, mai era o canapea, o măsuță cu telefonul și încă o bibliotecă. Era o cameră foarte luminoasă cu geamuri mari. Lor le plăcea să primească lume. Aveau musafiri și în seara aceea. Îmi amintesc că era pâine impletită pe masă. Aveam să aflu mult mai târziu că pentru ei era Sabatul, ziua de odihnă a evreilor în amintirea ieșirii din Egipt. Așa că tanti Zelma m-a așezat pe canapeaua de lângă biblioteca cea mare și și-a văzut de oaspeții ei. După mult timp și-a dat seama că sunt prea cuminte și când a venit să vadă ce fac, m-a găsit foarte concentrată în mijlocul canapelei rupând niște foi, înconjurată de multe, multe fâșii de hârtie. A scos un strigăt, care m-a speriat îngrozitor. Reușisem să fac bucățele aproape un sfert dintr-o carte rară, la care ținea enorm, editată la Paris în 1905 de Claude Augé – ”Le Petit Larousse Illustré”. Nu știu ce mă determinase să rup sistematic filă cu filă, plictiseala sau faptul că nimeni dintre cei prezenți nu îmi dădea atenție.
Nenea Jaques fusese al șaptelea din cei unsprezece copii ai unei familii sărace din Botoșani. Ea, deși astăzi am spune că avea studii medii, era cea mai cultă femeie pe care am cunoscut-o vreodată. Tatăl ei fusese un mare industriaș, care a murit de inimă rea după ce i-au luat comuniștii tot. Ea copilărise în Târgu Mureș, unde făcuse pensionul. Nu prea înțelegeam eu ce e ăla pension, dar de acolo avea un caiet legat în piele plin de rețete de măncăruri rafinate, prăjituri, torturi, tarte, creme și budinci. Acolo își desăvârșise franceza și engleza, pe care am început să le învăț și eu cu ea, încă de la cinci ani. Germana nu s-a prins de mine. Repetam cu greu câteva poezioare cu care mă tot bătea la cap. Știa istoria universală pe de rost, mai puțin însă pe a noastră. De la ea am aflat cum a decapitat-o Henric al VIII-lea pe Anne Boleyn și că acest rege al Angliei i-a inspirat basmul cu Barbă Albastră lui Charles Perrault. De câte ori tata repeta cu mine la istorie anii de domnie ai domnitorilor români, ea întreba într-un fel, care lui i se părea ușor ironic:
– Ăsta a fost un domn bun, sau un domn rău?”
Taică-meu se înfuria și îi spunea în șoaptă mamei că sunt snobi. Poate nu era ironie, dar ei vorbeau ușor cântat, mai ales el, care adăuga și blândețea graiului moldovenesc, cu toate că nu avea accent.
Cele două familii își vorbeau mereu cu ”dumneavoastră”, păstrând o politețe riguroasă, deși apropierea dintre ele creștea pe zi ce trece, inevitabil. Pe urmă au trecut la mai familiarul ”matale” – așa mă adresam și eu când vorbeam cu ei. Locuind în aceeași casă, deși aveam două frigidere, două aragaze, două dulapuri în bucătărie și două mese în cea de a treia încăpere a apartamentului, cea mai spațioasă, acea sufragerie ciudată unde se întâlneau la diverse ore, dar mai ales la ora cinei, două lumi, conviețuiam ca cei mai buni prieteni și tanti Zelma devenise pentru mine un fel de a treia bunică. Îmi plăcea enorm cum se îmbrăcau ei pentru cină în fiecare seară, deși eram numai noi. Ea își punea uneori perlele. Îl serveau pe tata cu un păhărel de coniac și stăteau cu toții la povești până târziu.
Bunica din partea mamei murise când eu aveam doi ani, iar cea din partea tatălui, era un pic geloasă când tot vorbeam de tanti Zelma. O iubeam mult și pe ea, dar cu tanti Zelma stăteam mereu. Ea striga după mine să nu plec la școală fără pulover, că o să răcesc. Ea îmi povestea că Iisus a fost evreu, sau îmi spunea cum arăta Parisul când l-a văzut în tinerețe în voiaj de nuntă cu nenea Jaques. Ea îmi înșiruia reginele și regii Franței și Angliei ca într-o minunată poveste. De la ea am aflat pentru prima oară despre istoria Egiptului antic, despre zeița semitică a dragostei Astarte, echivalentul zeiței asiro-babiloniene, Ishtar, care era simbolizată de un sfinx sau reprezentată ca o stea în interiorul unui cerc fiind indentificată cu planeta Venus. Am aflat despre ea când am întrebat cine era femeia superbă și împodobită care apărea pe draperia veche de familie cu care ei mascaseră glazvandul înfundat cu placaj, care separa camera lor de sufragerie, ca să poată avea parte de intimitate, dar și de puțină eleganță.
Așa cum eu eram puntea dintre cele două familii, tot așa tanti Zelma a fost pentru mine legătura cu literatura și istoria universală, zâna cea bună, care mi-a arătat că există și o altă lume. În afara părinților mei, ei îi datorez enorm formarea mea ca om. Mama și tata citeau foarte mult, știau puțină franceză, dar nu stăpâneau bine vreo limbă străină. Lumea mea a devenit mai mare și mai frumoasă datorită ei.
Îmi găsea tot felul de bluze și fuste brodate cu dantele prețioase, pe care le croia cu repeziciune fantastică să mi se potrivească. Avea o soră, Aranka, stabilită la Frankfurt, al cărei soț era patronul unei fabrici de confecții. De câte ori venea Aranka în vizită Îmi arăta trei rochițe, trei păpuși, trei genți, din toate câte trei și mă punea să îmi aleg prima ce îmi place mai mult, fiindcă celelalte două erau pentru cele două nepoate de vârsta mea, Liana și Suzana. Eu însă alegeam prima – ăsta era locul meu în inima ei. Era o femeie zveltă, înaltă, impozantă, cu părul brunet ondulat și trăsături regulate, fără a fi neapărat frumoasă. Avea un corp superb. L-am auzit pe tata spunându-i o dată mamei că atunci când se dusese să ceară voie să dea un telefon la părinți, fiindcă noi nu aveam telefon, ea încheiase o convorbire, tocmai punea receptorul în furcă. Când a venit tata stătea picior peste picior, cu capotul descheiat la nasturi. L-a lăsat să se uite bine la picioarele ei superbe, după care a zis ”Oh, pardon!”, apoi și-a încheiat capotul. Când nu avea chef să își caute prietenele și se întâmpla ca ele să o sune, spunea invariabil:
– Vai, ce coincidență, în clipa asta mă gândeam la tine și pusesem mâna pe telefon să te sun.
De la ea am învățat ce înseamnă mica diplomație a minciunii nevinovate, în scopul de a nu răni pe cineva, și cum ”să te pui în pielea cuiva”.
Tata și tanti Zelma aveau o singură trăsătură în comun. Deși mai scăpau la furie câte un cuvânt jignitor, se fereau să judece oamenii. Îi luau așa cum sunt și chiar dacă îi dezamăgeau, le găseau diferite scuze spunând că nimeni nu e perfect. Nu erau radicali și nu știu dacă toleranța asta nu venea poate și de la traiul în comun. Se spune că în orice rău binele poate sta ascuns.
O dată mi-a fost foarte rău – una din bolile copilăriei. Asistenta venită să îmi facă injecție, a nimerit direct în venă, iar eu am leșinat. Nenea Jacques, care era de față, i-a strâns trusa și a sfătuit-o să își schimbe meseria, iar după ce a dat-o afară, mi-a făcut el injecția. De câte ori nu îi convenea ceva, punea întrebarea invariabilă ”Ce se cheamă asta?”. Altă dată când am făcut o toxiinfecție alimentară gravă, deși era medic pediatru, le-a spus alor mei:
– Știți ceva dragii mei, chemați un doctor bun, că e copilul verde la față”.
Mereu îmi făceau cadouri frumoase de Crăciun, veneau la brad și eu spuneam poezii cu verișoarele mele. De multe ori făceam revelioanele împreună. Odată am pus în scenă o mică piesă cu cei trei mușchetari și eu eram D’Artagnan. Am invitat bunicii, unchii, mătușile dar și părinții micilor actori. Tanti Zelma m-a ajutat cu costumul și ne-a arătat cum să dansăm menuet în finalul piesei. Eu am desenat invitațiile și programul.
Când am împlinit patrusprezece ani, m-am așezat la masa lor din sufragerie și i-am arătat bucuroasă, plină de importanță, buletinul meu. Spre surpinderea mea, avea lacrimi în ochi și chiar nu înțelegeam de ce.
– Ancuța dragă, mi-a zis, trebuie să îți spun ceva important. Eu și nenea Jaques plecăm în Germania, la Aranka. Acolo o să avem pensii mai bune. Sunt tare amărâtă. O să îmi fie tare dor de tine și simt că nu o să te mai văd niciodată.
Găsise momentul să îmi dea vestea. M-a impresionat tristețea ei, dar nu credeam că nu o să ne mai vedem niciodată. Și totuși așa a fost. Atunci am înțeles de ce tot vorbeau ei în germană – ca să exerseze. În ziua plecării mi-a făcut cadou ”Le Petit Larousse Illustré”, pe care îl masacrasem în copilărie, cu foile rupte lipite ca vai de ele de nenea Jaques și mi-a zis să nu o uit. Mi-a dat și un inel de aur, pe care l-am vândut în studenție ca să merg la mare. Dar Larousse-ul ferfenițat l-am păstrat cu sfințenie.
Curând după plecarea lor a venit cutremurul din ’ 77. Ai mei s-au pomenit cu stupoare că ne-au căutat prin radio Europa Liberă să afle dacă mai suntem în viață. Erau probleme cu liniile telefonice. Toți își căutau rudele și prietenii. Ne-au trimis două pachete uriașe din Germania, cu de toate. Când am intrat la facultate am primit de la ea printr-o rudă niște bani și un taior superb. Mereu îmi nimerea măsura.
Ne scriam. Când a murit maică-mea, a vrut să mă cheme la Frankfurt la ei, dar tata nu avea bani și nenea Jaques nu dorea să se complice cu formalitățile. M-am măritat în timpul facultății. În același an a murit nenea Jaques. Ea plângea după el când m-a felicitat la telefon. Ca profesoară de engleză stagiară primeam la Vâlcea pachete de la ea cu o cafea, a cărei aromă nu o voi uita niciodată. Eu îi scriam rar. Eram tineri și nu aveam timp de scrisori. Revenisem cu serviciile în București în ’90, când am aflat de la o nepoată de a ei că a murit.
Mă dezmeticesc și îi răspund fiică-mii:
– Așteaptă-mă un pic. Trebuie să intru să le spun că sunt creștină și doresc să știu ce e de făcut pentru cinstirea unor morți evrei. Cred că se citesc psalmii.
În timp ce intru mă gândesc ușor amuzată că tanti Zelma spunea adesea zâmbind că nimeni dintre cei plecați nu s-a întors de acolo, să ne spună cum e.

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ