Îl puseseră în capul mesei lungi din încăperea de Consilii. Situat opozabil, un commissario di polizia, sosit imediat după semnalarea evenimentului, îl ţintuia derutant. Oficialul îi ordonase cu severitate să pună pe hârtie ce cunoştea despre făptaş.
Se conformase fără tragere de inimă, căci nu mai scrisese… nu mai ştia de când… Încolo, momentul îl stârnea. O ieşire din rutina muncii sale, ce mai! Apoi, sămânţă de vorbă cum era, îi plăcea să-şi zică părerea despre ceva de-aici fără a se teme c-ar face o ilegalitate. În fine…
Sosise gâfâind, copleşit de căldură şi emoţia gândului trăit Că bine-a făcut-o il povero!
De statură potrivită, avea umeri largi şi un trunchi de halterofil. Capu-i era total calviţios, figura pătrăţoasă, cu maxilare proeminente. Nişte urechi rotunde, mici şi roşii ornau comic faţa, iar ochii tăciunii şi exoftalmici trimiteau lasere în jur. Era transpirat în aşa măsură, încât părea ieşit chiar atunci de sub duş.
Se aşezase pe scaunul indicat ce troznise sub greutatea trupului vârtos. Picioarele-i scurte şi grosiere ca nişte butuci se odihneau leneşe sub tăblia mesei, nevenindu-le a crede aşa noroc… Reduse în lungime, şi braţele păreau luate de la altcineva.
Mâinile, adevărate cazmale, aveau degete scurte împodobite dorsal cu smocuri de păr tuciuriu. După ce asudaseră îndelung, deveniseră folositoare. Dreapta ţinea foaia, stânga înşira vorbele c-un pix. Dar ce pix! Nu mai văzuse aşa sculă până acum! Subţirel şi uşor de parcă n-avea nimic în mână. Începu.
Oggi Giovedi, 1 settembre 2015, il sottoscritto, Gianni Abruzzino, în fapt infirmierul militar însărcinat cu stricta şî permanenta supraveghere a ocupantului celulei 7 din Secţia dă boli mintale a Închisorii dă maximă siguranţă dân Regiune, declar că…
Prin uşa întredeschisă a sălii austere se zărea din Costiera Amalfitana tocmai verde-azuria îngemănare dintre munte şi mare, sfidând prin calm tumultul din pieptul osânditului la scris. Construcţiile terasate, neluate în seamă altădată, i se păreau trepte spre Hades până ce-avea de încheiat această maledetta dichiarazione.
La prima vedere a manuscrisului, orice lector ar fi fost grozav de tentat să ronţăie în dinţi a vendetta semnele de pe coala de hârtie. Ele se voiau transpunere de sunete, dar păreau mai degrabă urmele şerpuitoare ale unei muşte…
La cea de-a doua privire, cititorul, cât de şcolit, ar fi fost derutat de-nşiruirea enunţurilor, de amalgamul de cuvinte alese şi expresii nepotrivite pentru asemenea comunicare scrisă ce avea să fie înmânată unei autorităţi. Ce mai, ar fi deranjat chiar şi pe neiniţiatul deplin în regulile stilurilor oficiale!
Privitor la conţinut… Avea înţeles pentru cine voia să afle ceva! Da, cam aşa continua mărturisirea:
…dă la internare, deţinutul nr. 666 mi-a zăpăcit minţile. L-au adus pă targă find în stare comatoasă, dân care s-a trezit cam la un mese dă bulău, că mă şî gândeam eu în mine cân eram dă gardă cum poa’ să doarmă o formă dă viaţă ne-ntrerupt atâta, vai dă mama lui, că-i intrase os pân os, iar spinarea era ca o carcasă dă porc… c-avea carnea jdrelită dă la zăcere şî sângele aflat în hemostază.
O lună dă zile a fost neresponsiv la mediu, că m-apuca damblaua dă ciudă că nu să mişca, că mi-era şî milă dă ’mnealui că era fines, părea aşa rasat, după figură şî culoarea dermei, după albeaţa mâinilor, că şî ziceam cătră mine, că cu alţi colegi n-avem liber să comentăm persoana avută-n grijă, că ce rău să fi făcut aşa bărbat dă-l aduseseră nella nostra prigione şî… la Dilimandroşi încă!
Apoi deschise ochii, nu şî gura. Nu fericea cu vorba pe nimeni. Tot la două zile făcea crize. Scotea o spută albă la colţurile gurii, dădea ochii peste cap, întindea dă gât, bâţâia picioarele, c-acu ziceai că să duce… Cân îş venea în fire, îş împlânta ruşinat privirea în ochii mei, cerşînd parcă milioni di scuse.
Dân una-n alta, nu ştiu dă la cine am înţeles c-avusese una famiglia meravigliosa… da’ că soţia şî fetiţa o mierliseră in un drammatico incidente dă circulaţie. Avusese o ieşire criminală faţă dă şoferul vinovat, fapt soldat cu punerea sub acuzaţie, e infine, prigione…
A funcţionat acia supus regimului până cân a acţionat, c-a fost singur în cabinetul dă psihoterapie o clipă nesupravegheat dă mine, c-aşa ceruse il medico. Atunci a săltat un plaivaz ş-o foaie pă care immediattamente a-nşiruit feţe triste, altele-ngrozite…
D-a doua zî avea materiale dă desenat, că zicea il dottore c-aşa terapie ocupaţională îl va tămădui măcar în parte d-amnezie şî dă muţenie.
La săptămână, în salonul comun al medicalilor, s-aşezase lângă fereastră şî desena chipurile. În urmă, doar o figură dă copilă. Şî tot aşa. Mai totdeauna, perechea dă ochi trişti prindea viaţă, că-n josul bărbiei s-aduna cu jale râuşoare dă lacrimi. Şî tot ce făcea era o goană a mâinii, a răsuflării, că eu-l priveam întruna fincă prinsesem drag dă ’mnealui ca d-un copil că eu tot n-am… Cân termina, se holba fix într-un punct, aşteptând parcă să i s-arate nu-ş’ce. Şî tăcea şî iar tăcea. Dă-i făceam semn a plecare devenea roboţelul ştiut…
Dar într-o zi, a băgat dă seama pianul, effettivamente o pianină. Şi d-atunci întruna l-a desenat pân’ deunăzi, cân surprins dă zdrăngăneala săvârşită dă cineva, s-a ridicat strigând Sacrilegio! Maledetto a morire! sărind ca un trăznit şi-mpungând creionul în mâinile nelegiuitului dă la pian …
Numa-n cămaşă dă forţă l-am putut duce! O fiară era, nu alta!!!
Dân ziua aia domnu Carlo a stat izolat. Şocurile l-au întors, ce-i drept, la cuminţenia tăcută dă dinainte… Săracu! Nici să ţină lingura-n mână nu mai putea!! Îl hrăneam artificial. Mi se rupea-n bucăţi inima şi mă-ntrebam da’ dă ce-a făcut ce-a făcut, zău?! Dopo una settimana chiar mi-a răspuns că… dă furie. Da n-a precizat ce l-a-nfuriat. Eu tare aş fi vrut s-aflu. Sigur c-avea el un motivo s-o facă lată!
Acum refuza să meargă la comun. Nici la programul dă mişcare nu să-nvoia… Stătea întins, zicea că nu-l ţin picioarele, că n-are putere. Dă mâncat mânca în rezervă, da tot fără chef, bietu! Îl interesa doar solniţa. Zilnic o golea… S-apucase d-altceva. Întindea sarea cât ar fi fost coala dă hârtie şî cu degetele desena pă colţul mesei tot figurile alea… înfricoşate. Mai adăuga ş-o pereche dă mâini micuţe cu degetele răsfirate pă clapele unui pian, dă ziceam că-s vii, nu alta. Nu-l întrebam ni’ca, îi zâmbeam a înţelegere şî el la fel…
Într-o zî, cân ieşise dă la medic, îmi spune c-are să picteze pereţii sălii comune dă terapie ocupaţională. Deţinuţii rămânea-n celulele lor şapte zile, căci pentru atât primise-nvoire.
Cu lavabilă şi sticluţe dă coloranţi, feluriţi trafaleţi şî pensule, a mântuit în cinci zile dă gătit pereţii, că-ntâi m-am nedumerit eu, că mutase peisajele în interior, nu alceva! Înlăuntrul devenise una grande tazza plină dă-nfăţişări costiere, în care marea se-mbuca cu munţii. Şî era totu aşa dă frumos şî dă viu, că eu credeam că s-a căscat tavanul ş-a intrat natura la noi, nu alceva!
La fice pas pă lângă pereţi, parc-auzeam scrâşnind nisipul dân josul zidurilor dă-mi venea să străfig, că-s alergic la praf, d-aia am job dă interior aici la prigione…
Le-a plăcut aşa minunăţie tuturor, dă la direttore la ultimul pacient, ce să zîc?!
Şî mie mi-a plăcut, da’ mai ceva a fost că ne-am împrietenit cumva! Că mă şî mira sua amicitia pentru un maledeto come io sono, nici dăştept, nici şcolit, un alergic, un paznic aşa corect şî omenos cum ş-avea nevoie, că m-apricia că nu-s băgăcios ş-ascult ce doar îmi spune cân are el chef…
Un giorno, modelând la sare mi-a recitat iute-iute, c-aşa am crezut că spune dântr-o carte… Într-o duminică, înainte de 12, telefonul mi-a împlântat adevărat cuţit în urechi şi în suflet… îmi spuneau că fetele mele fuseseră spulberate pe-o trecere de pietoni. Să merg la spital, să le… Sunt sigur că receptorul, scăpat din mână când am auzit grozăvia, atârnă şi-acum. Trebuie s-ajung cât de curând să-l aşez în furcă… altfel coşmarul ăsta mă va bântui toată viaţa… mă va măcina într-un nesomn veşnic… Odată cu telefonul, închid şi bucla nefastă… şî tot aşa, de nu-nţelegeam ni’c!
Moleşit, nedormit, ajunsese dă bombănea într-una zî şî noapte Trebuie să-nchid telefonul!
În altă zî il povero Carlo zâmbind stranio a dădut pă faţă ce-l mânase dă-l vătămase în sala comună p-ăla dă la pian. Era arrabbiato că fetiţa lui pierise, ea care cânta la pian dumnezeieşte…
La o vreme, trăsese patul în mijlocul celulei şî pipăia ziulica-ntreagă pereţii cu palmele, că m-am trezit şî l-am lămurit că zidurile îs groase, că ne-aflăm la un cat înalt, zadarnic să gândeşte la… ce să gândeşte… C-o voce limpede a zîs că-l va picta p-ăl dân faţa uşî.
Il dottore s-a-nvoit. Celula a devenit ca-n filme. Sub ochii mei s-arătară dăgrabă un colţ dă pian c-o fotografie dă familie – Carlo şî fetele lui, o canapea, un ziar. P-o măsuţă c-un sărtar s-afla un telefon cu receptorul spânzurat în gol. Pân fereastra închisă să zărea o bucată dân Coasta Amalfi, aşa cum desluşîse anche Carlo cân i-a prezentat lui dottore la sua realizzazione…
Domnu Carlo, pân-s-o ia la picior, era d-un an acia.
Comisarul zăbovi ceva până să pătrundă hieroglifele lui Gianni Abruzzino. Ţâţâi dezaprobator lustruindu-şi cu batista unghiile, întâi, de la dreapta, apoi, de la stânga… Ar fi vrut mură-n gură explicitarea cazului… Şi, privind ameninţător către respondent, tăcu minute bune. Când crezu realizat efectul scontat, îi pretinse a consemna în josul textului dacă deţine vreo informaţie despre intenţia fugarului.
Jignit în sine pentru atare pretenţie, Abruzzino, care declarase tot ce ştia, plescăi a lehamite şi-ncepu completarea:
Domnu Carlo a fugit cân mi să sfârşise tura, c-am mai zîs şî verbal! Şi, punând pixul pe masă, dădea întruna din umeri bombănind mai mult către sine: E limpede pen-cine are ochi să vadă c-a tulit-o pân fereastr-aia dân desenu fermecat, c-atunci cân aţi venit ’mneavoastră Polizia era d-acu deschisă, nu ca la-nceput… dar îşi termină elucubraţiile în şuvoiul de înjurături ale comisarului ajuns la capătul răbdării.
*
Sfârşise pictura… Grijuliu, alesese peretele potrivit. După zile întregi de încercări, simţise în palme vibraţia… era geamănă cu zbaterea uşoară a propriului puls.
Cu greu suportase felicitările lui dottore şi strălucirea naiv-admirativă din ochii lui Gianni. Reacţiile privitorilor îi confirmau că ceea ce se vedea pe zid era real şi dureros de prezent pentru el, omul neieşit din trecut…
Ce mândre ar fi fost fetele lui de această lucrare!
Şi pe loc îi veni în minte cum câştigase ultimul concurs la Napoli! Acolo, într-o piaţetă de la periferie, pictase direct pe asfalt un insolit şi mirific peisaj tridimensional înfăţişând o noapte de iarnă cu lună sticloasă şi o întindere de omăt, presărată ici-colo cu brazi împovăraţi de zăpadă şi ger, cum n-aveau să vadă nicicând napolitanii, apăsaţi în serile începutului de an numai de ploi sâcâitoare. Privitorii fuseseră frapaţi în special de lupul cenuşiu care parcă ieşea din lumea de dincolo, din noaptea îngheţată. Şi pe moment, şi-n urmă, nu premiul în bani îl încântase, ci mulţimea de oameni care se fotografiau atingând sfios pe creştet lupul parcă viu…
Aşa şi acum… Se uita la Coasta Amalfi de pe peretele celulei, pipăia pianul şi chipul fetelor din fotografie… Nu-i ajunseseră materialele, ici-colo zidul rezervei se lăsa descoperit, de parcă imaginea camerei s-ar fi scorojit în sipetul amintirilor lui.
Cu greu desăvârşise telefonul. Receptorul atârnat îi apăsa inima, pregătind-o pentru-o implozie iminentă.
Şi-atunci se hotărî: într-un vârtej nebun, amestecă din nou culorile şi refăcu fereastra. Acum era deschisă.
C-un ultim efort, adimensional, transformat în impulsul electromagnetic obsesiv Trebuie să ajung să închid telefonul, trecu dincolo de pervazul ferestrei deschise spre… afară!
http://angeladina.wordpress.com
O si trec la Recomandate!
Merita un premiu special al jurului (cel putin al meu) pentru cea mai buna idee pe marginea pozei concursului.
Este textul (spuneam asta in alt comentariu) al carui autor crezusem ca e Pavel, dar uite ca m-am pacalit! :)
Fiecare concurs, cu temă impusă ori nu, mi-e prilej de antrenare a minţii şi… tastaturii.:)
Consideraţiile dumneavoastră şi hotărârea de a trece textul la <> sunt de preţ. Faptul că nu a rămas neobservată această mică proză e un premiu în sine, în condiţiile în care, Domnule Bălan, <> e o redută greu de cucerit!:)
Important e sa nu ne oprim din a incerca (cum ii scriam si dincolo lui Florin).
Deviza dupa care ma ghidez eu in viata este luata din Zbor deasupra unui cuib de cuci (unul din romanele mele de capatii), spusa de Randle McMurphy cind incearca sa smulga chiuveta cu postament de beton cu miinile goale, chestie evident imposibila, dar la care el se inhama oricum, in privirile la inceput neincrezatoare ale nebunilor (moment de maximum climax). Si cind nu reuseste, spune asa (de fapt cred ca urla):
Cel putin AM INCERCAT!
:)
Admir atitudinea dvs si repet, ideea „Declaratiei lui Gianni Abruzzo” a fost dupa mine cea mai „spectaculoasa” folosire a ideii tabloului lui Mihai V.
Textul acesta se leagă de Daos-cel-alb prin aluzia la acel desen cu lupul. Nu am putut să nu observ asta, pentru că mi-a rămas bine impregnat în memorie. În prima parte a textului (cred că am mai spus-o și pe marginea altor texte ale dvs.) ceea ce îmi displace este folosirea adjectivelor redundante. Ele, pe lângă faptul că abundă, nu sunt adjective obișnuite, de aceea taie din fluiditatea citirii. Însă e o alegere a dvs. se vede că puteți scrie și fără această alegere din momentul în care începeți mărturia scrisă a lui Abruzzino. Spre finalul textului, deși reveniți la vocea naratorului, nemaifiind nimic de descris, nici adjectivele nu mai apar (și îmi place mai mult) :)
Textul are la bază o idee originală și ar fi fost păcat să nu ni-l arătați și nouă aici pe site. Cu atât mai bine că a fost recomandat, mai mulți îl vor putea citi.
PS: v-a jucat feste pe alocuri italiana, în mare parte ați folosit-o însă bine în expresiile dumneavoastră. Nu știu cât de bine o cunoașteți, însă din text reiese că o stăpâniți întrucâtva. Așadar: amicizia (nu amicitia, ca în latină), maledetto (nu maledeto, detto e participiul verbului a spune, dire; mai sus îl scriseserăți totuși bine!), immediatamente (nu cu dublu T), stranio (formă ieșită din uz, pedantă; deci strano).
Corect, Pavel a detectat exact de data asta.. motivele pt care textul nu a fost considerat printre finaliste.
„Textul are la bază o idee originală și ar fi fost păcat să nu ni-l arătați și nouă aici pe site. Cu atât mai bine că a fost recomandat, mai mulți îl vor putea citi.” – merci ca esti de acord cu mine, Pavel :)
Domnilor, ce bine c-aţi definit motivele depunctării textului, s-a risipit complet uşoara urmă de ageism ce plutea în aer! :))
Dar, domnule Pavel, chiar de la dumneavoastră nu mă aşteptam la atare viziune pe alocuri paralelă cu sensul celor scrise de mine! Unde e vigilienţa singurului cititor care a descifrat jocul din SENS ŞI CONTRASENS, care nu s-a lăsat biruit de construcţia alternantă din PROGRAMATORUL?! Hai, poate că cei din juriu nu aveau motive să caute dincolo de aparenţe, dar dumneavoastră, cel care aţi văzut cine era autorul şi aţi zăbovit cu generozitatea ce vă caracterizează pentru lectură şi comentarii, trebuia să vă aşteptaţi că ceva tot nu e normal ori predictibil în text! :) Mai concret, mi se părea firesc să percepeţi că întorsătura de stil vine în sprijinul contextului epic!
În prima parte, bietele epitete adjectivale care v-au dat de furcă erau absolut necesare într-o descriere succintă, impus limitată. În plus, urmau să creeze atmosfera îmbâcsită care-l aureolează pe Abruzzino, enervantul suflet mare în înveliş dizgraţios!
Normal că vi s-a părut mai atractivă cursivitatea părţii finale, vine în primul rând din efectul psihologic al faptului că cititorul scapă de cazna declaraţiei lui Gianni. Apoi, cel mai important, simplitatea şi ritmul nenuanţat prin epitete sunt necesare pentru a expune cât mai rece gândurile aproape liniare ale lui Carlo, cel care devine din om neom (impuls electromagnetic).
Mulţumesc pentru observaţiile referitoare la italiană, domnule Pavel, dar v-ati gandit că poate sunt alte artificii introduse tocmai pentru a spori incoerenţa prăfuită în scris şi gândire a lui Gianni Abruzzino?!:) Dacă şarjam mai mult, cum am făcut-o în româneşte, probabil că oprobiul public era la maxim! :))
Deşi interesantă remarca, nu, nu este nici o legătură între lupul de-aici şi cel din Daos! Pură coincidenţă! Cu altă ocazie vă devoalez cum am ajuns tot la un lup, nu vreau să vă plictisesc acum. :)
Ce să mai zic, îmi pare tare rău că v-am creat un disconfort în lectură! Oricum, cred că totuşi v-a tulburat un pic textul de nu v-aţi hotărât dacă vă displace ori vă place maniera micii construcţii. :)
Nu-i nimic, până şi Marele Tigru se simte răscolit din pricina Japonezului Curmal!:)
Cu riscul de-a supăra (deși am încredere că nu va fi cazul), spun: într-adevăr, textul a fost depunctat atât pentru italienismele folosite cât și pentru argoul parcă prea forțat pe alocuri. Ambele îngreunează citirea, dă impresia de „prea mult”. Să ne închipuim o barcă în care se află doi călători. Unul este Subiectul și celălalt Stilul. Cel din urmă este supraponderal și riscă să răstoarne barca. S-ar fi cerut parcă un mai bun echilibru.
Preventiv, domnule Pavel, comentariul meu anterior n-are nici o sămânţă de polemică, aşa cum eronat a interpretat d-nul Mihai V., escaladând oarecum impresia către o dispută pe marginea altui text benign, aflat acum la Atelier. Dimpotrivă, e în tonul dialogurilor critice şi amicale pe care le-am tot avut cu dvs., domnule Pavel. :)
La urma urmei, n-am comentat rezultatele concursului, mi-am publicat pur şi simplu un text, nici măcar nu am menţionat eu că a fost prezentat pentru jurizare! De ce atâta insistenţă pentru a-mi dovedi că nu merita atenţie, domnule Mihai V.?! Întrebarea e pur şi simplu retorică! :)
Noapte bună tuturor!
Chiar dacă întrebarea e retorică, mă simt prost dacă nu răspund :)
Comentariul meu a venit ca un răspuns al afirmației glumeț-ironice „Domnilor, ce bine c-aţi definit motivele depunctării textului, s-a risipit complet uşoara urmă de ageism ce plutea în aer! :))”, pentru că în comentariile anterioare s-a discutat despre asta, dar și ca opinie personală. Nu am spus că nu merită atenție textul, doar am sugerat (așa cum o tot facem de la lansarea site-ului până acum) ce ar fi ajutat la îmbunătățirea lui (de asemenea, simple opinii, din care fiecare poate culege sau nu ce va crede de cuviință).
Haideți să nu facem din asta o mare tragedie.
Revin pe text și pe comentariu: nu cred că ați vrut ca acele cuvinte în italiană să fie scrise greșit în declarația lui Abruzzino, pur și simplu v-au scăpat, e normal, se mai întâmplă, nu e nici un fel de problemă. Sigur că m-am întrebat dacă nu au fost scrise greșit în mod intenționat, dar mi-am răspuns imediat cu NU, pentru că prea e perfect totul în italiană, plus că unul dintre cuvinte era scris corect prima dată, apoi scris greșit. Dacă Abruzzino știe să scrie foarte corect, nu avea rost să-l ”faceți de râs” cu vreo trei cuvinte imperfecte. Deci rămân la ideea inițială. Iar în legătură cu adjectivele, e drept că celelalte texte au fost apreciate de mine pozitiv, dar la partea cu adjectivele pretențioase mereu am avut o reținere.
Partea inițială la care m-am referit nu ține de declarația lui Gianni, ci de mâna scriitorului, deci nu poate fi justificată ca efectul psihologic al faptului că cititorul scapă de cazna declaraţiei lui Gianni.
Dar acestea sunt subtilități, fac parte din opinia mea personală și nu trebuie să le luați în serios dacă nu sunteți de acord. Ideea textului, repet e foarte bună. În general ideile care stau la baza textelor dvs. sunt astfel. Exprimarea nu intră aici, deci se tratează separat :)
PS: Mihai V., Cornel și ceilalți rareori acționează înainte să dezbată problema cu ceilalți editori, mai ales când vine vorba de Atelier și Recomandări, așa că Mihai v-a trimis textul acolo cu aprobarea tuturor. El a fost doar cel pe care ”a căzut păcatul” să comenteze.