La vremea aceea locuiam în chirie, ceea ce, fără îndoială, poate părea absurd, să spun așa, acum, în miezul pregătirilor de stabilizare, care s-au întins pe cel de-al doilea deceniu, când adesea, cu prețul unui infarct, diabet, ulcer gastric ereditar, colaps fizic și mental, corupție morală și materială sau, în cel mai fericit caz, ruinarea vieții de familie, aproape toți prietenii mei, cunoștințe, sau cum altfel s-or mai numi, își realizaseră o proprie casă; în ceea ce mă privește, nu mă gândisem la asta, și chiar dacă aș fi făcut-o, m-aș fi gândit că nu puteam să mă gândesc la asta, pentru că, pur și simplu, trebuia să trăiesc totul altfel, mai întâi banul, în sensul de a-l câștiga, fapt ce ar fi impus multe alte concesii, multe idei false, multe compromisuri și, peste toate, mult disconfort, chiar dacă între timp m-aș fi amăgit că totul este provizoriu, că va fi astfel doar până la atingerea obiectivului, căci în ce fel am putea trăi, chiar și provizoriu, altfel decât așa cum trebuie să trăim în mod stabil și normal, fără ca amare consecințe să împovăreze viața noastră obișnuită, într-un fel cusută pe noi, ai cărei stăpâni și legiferatori oricum suntem, astfel pur și simplu nu puteam să-mi asum, și nici măcar nu voiam, toate aceste absurdități, absurdul disconfort al căutării unui apartament în Ungaria care ar fi pus în pericol și libertatea mea, autonomia mea spirituală, dar, în fapt, legată de circumstanțe externe, ar fi pus-o în pericol, și ar fi pus-o în pericol total, așa că trebuia să mă opun total pericolului, anume cu toată viața mea. Și, de fapt, trebuia să-i dau dreptate soției mele care, aflând cu meticuloasă perseverență și cu o irezistibilă serie de întrebări în ce condiții mă aflam, cu mimica sa care îmi devenise deja familiară, care mă surprinde precum întotdeauna o face răsăritul neașteptat și uluitor al soarelui, spuse că mă întemnițez pe mine însumi datorită libertății mele. Da, fără îndoială era ceva adevărat în asta. Mai corect: era chiar acesta adevărul. Între închisoarea căutării unui apartament în Ungaria și închisoarea lipsei unui apartament în Ungaria, mi se potrivea mai mult aceasta din urmă, întrucât în ea, închisoarea lipsei unui apartament în Ungaria, puteam să găsesc alinare, mai degrabă puteam să mă fac pe mine însumi să locuiesc înăuntru, protejat, ascuns și integru, până când această închisoare sau, dacă ținem la comparații, aș defini-o o cutie de conserve, se deschise deodată sub atingerea magică a soției mele iar viața mea în chirie se arătă neajutorată, descoperită și perisabilă, în consecință de neconceput, cum pe de altă parte se arătă de neconceput, mai târziu, chiar și viața mea actuală, cum, cred, orice viață pare de neconceput, dacă o judecăm în baza recunoașterilor, din moment ce chiar inconceptibililul vieții noastre duce la recunoașterile noastre, în baza cărora recunoaștem că viața ne este de neconceput, și într-adevăr este, din moment ce ne-o iau. Da, mi-am trăit viața în chirie ca și cum nici măcar nu aș fi trăit pe deplin, în formă redusă, provizorie, distrată (luând în serios doar munca), cu acea senzație obscură dar sigură care, așadar, nici măcar nu ne obligă să o clarificăm, de a avea doar două obligații reale: trebuia, într-un mod sau altul, să-mi înșel timpul (eventual cu munca), acel timp de așteptare, cu durată incertă, ce cade între venirea mea pe lume și dispariția mea; devreme ce unicul meu timp este acela al așteptării, pot să explic doar acest timp, cu toate că nu știu de ce și cui ar trebui să îi explic, înainte de toate poate mie însumi, pentru a recunoaște ceea ce trebuie să recunosc și a face ceea ce trebuie să fac, apoi poate și tuturor celorlalți sau nimănui sau unuia oarecare, ce apoi să se rușineze de noi sau (poate) pentru noi, din moment ce nu pot explica nici timpul de dinaintea venirii mele pe lume nici cel de după dispariția mea, în cazul în care aceste condiții ale mele ar avea de-a face cu timpul meu unic, lucru de care mă îndoiesc. Iar acum, când în strălucirea nopții care se coboară peste mine îmi privesc viața în chirie cu tehnicism pur, rece, nu fără o anumită jenă, bătându-mi capul de multă vreme, deodată mi se pare că recunosc arhetipul, adică viața mea în lagăr de acum nu mulți ani, totuși eternă, pentru a fi mai precis viața mea în lagăr în perioada în care viața mea în lagăr nu era adevărata viață a lagărului, de când, în locul soldaților asupritori veniseră cei eliberatori, totuși era o viață în lagăr, devreme ce trăiam în lagăr. Chiar în ziua următoare schimbării de situație – soldații eliberatori în locul soldaților asupritori – s-a întâmplat că, ieșind din Saal-ul barăcii-spital – adică din camera unde la acea vreme eram internat, pentru că eram cel puțin bolnav, lucru care, de unul singur, nu ar fi putut justifica faptul că eram internat în baraca-spital, totuși, datorită coincidenței unor anumite circumstanțe, care până la urmă a luat forma unui noroc ceva mai puțin deconcertant decât obișnuitul ghinion – eram internat în baraca-spital, iar în dimineața zilei următoare, spuneam, am ieșit amețit din Saal, adică din cameră, îndreptându-mă înspre așa-numitele băi, și cum am deschis ușa așa-numitelor băi, cu intenția de a o lua spre adăpătoare sau poate spre toaletă, și nu reușesc să îmi imaginez nimic mai meschin decât acea cotitură, pentru că s-a întâmplat aproape astfel, pur și simplu mi s-au pietrificat gleznele deoarece un soldat german se afla în picioare lângă adăpătoare și, la intrarea mea, a întors lent capul spre mine; și, înainte de a cădea de spaimă, de a leșina, de a mă scăpa pe mine, de a face cine știe ce altceva, în ciuda vălului de ceață gri-negru al consternării mele, am surprins un gest, un gest al mâinii soldatului german, gest prin care mă invita spre adăpătoare, o cârpă pe care soldatul german, cel care făcuse gestul, o ținea în mână și chiar un surâs, surâsul soldatului german, adică încet-încet am intuit că soldatul german lustruia doar adăpătoarea, surâsul său în schimb exprima doar disponibilitatea față de mine, el lustruia adăpătoarea pentru mine, adică se schimbase ordinea lumii, mai bine zis ordinea lumii nu era schimbată, cu alte cuvinte ordinea lumii se schimbase doar pentru că, și nu era deloc neglijabil, ieri încă eram eu prizonierul, astăzi în schimb era el, iar aceasta a pus capăt consternării mele neașteptate, astfel încât sentimentul brusc se îndulci cu timpul devenind o suspiciune durabilă și de neclintit, se poate spune, deveni matură înăuntrul meu o concepție asupra lumii care ar fi dat o savoare și o aromă speciale vieții mele succesive în lagăr – pentru că am trăit astfel încă multă vreme, ca deportat liber într-un lagăr – și, de asemenea, experienței memorabil de dulci și prudente a vieții recuperate, pentru că trăiam, dar trăiam ca și cum dintr-un moment în altul germanii s-ar fi putut întoarce, deci nu trăiam pe deplin. Da, și trebuia să cred asta, probabil în mod inconștient, neluând în considerare circumstanțele, adică impunerea lipsei unui apartament în Ungaria, până la urmă prelungisem experiența nespus de dulce și prudentă a vieții mele libere în lagăr și în viața mea de chiriaș, această experiență de viață – care precedă și care urmează fiecare recunoaștere și care nu este împovărată de nicio greutate vitală, cu atât mai puțin de propria sa greutate – căci trăiesc, însă trăiesc ca și cum dintr-un moment în altul germanii s-ar putea întoarce; iar dacă acestei concepții sau mod de a trăi sau cine știe ce altceva i-aș acorda o semnificație simbolică, ar părea imediat mai puțin absurdă, fiind incontestabil că, din punct de vedere simbolic, e adevărat că germanii s-ar putea întoarce în orice moment, der Tod ist ein Meister aus Deutschland, sein Auge ist blau, moartea este un maestru german, ochiul său este albastru, poate sosi oricând, te găsește oriunde, țintește și nu ratează, er trifft dich genau. Astfel îmi trăiam, deci, viața în chirie, nu trăiam pe deplin și este de netăgăduit faptul că nu era viață pe deplin, poate doar viețuire, da, supraviețuire, pentru a fi mai precis.
(traducere din italiană: Kertesz Imre, Kaddish per il bambino non nato, Feltrinelli, 2006)
Citește și recenzia cărții, aici: Kadiș pentru copilul nenăscut – Imre Kertesz
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Nu-i un stil care să prindă la marele public, am mai spus-o la unul dintre textele tale. De apreciat răbdarea autorului de a-și finisa în felul ăsta frazele. Dacă reușește să aducă un plus subiectului și nu să-l îngreuneze inutil, când povestea poate fi spusă mai clar, e foarte bine. Aș citi, dar nu mai mult de un roman scris în felul ăsta.
Genau…deci Pavel…stilul acesta îți place ție și ți l-ai însușit destul de bine.
Îmi plac frazele lungi, dau personalitate textului iar personajului îi relevă complexitatea gândirii. Îl pot înțelege! Într-adevăr se poate simplifica, dar s-ar pierde din substanță. E clar că autorul nu a scris pentru un public de duzină și își alege cititorii, poate chiar voit, prin exact această îngreunare a limbajului, deși…părerea mea sinceră este că autorul a scris după acea voce interioară care la el, la autorul textului prezent, se exprimă în acest mod mai întortocheat. Aș vrut o mostră mai lungită…pentru a putea prinde mai mult ideația autorului decât doar, stilul.
Scuze, mi-am gasit timp sa-l citesc deabia acum..
Pentru mine, fraza lunga e la dimensiunea ideala asa cum e intrebuintata de Marquez. Am primit o carte de la un amic, dar o am acasa si acum ma aflu la serviciu, se numeste ceva cu Mercedes.. si nu am putut-o citi, fraza se intinde pe pagini si pagini. In textul de fata e ok, dar a se observa o foarte buna utilizare a intercalarii prin „-” chestie pe care si eu o folosesc o gramada. Mie imi place sa folosesc si paranteza. Iti trebuie putin simt sau experienta ca sa stii unde si cind se pot utiliza toate artificiile astea.
Fara sa stiu textul original, traducerea mi se pare f buna, f fluida – buna treaba!
Ideea textului: anii de lagar i-au afectat capacitatea/dorinta de a detine un loc al lui. Un post war sindrom. Totul, acel cosmar, poate reincepe si atunci la ce bun efortul? La ce bun sa te bucuri de viata cind stii ca se va termina. Cam asta ar fi ideea filozofica „sursa” aici. Cam pesimista :)
E dificil de scris așa, e dificil de citit, dar e al naibii de frumos! E adevărat însă, cum spune și Cornel, și Mihai: trebuie să cunoști puțin tehnica, să știi când să ridici și să cobori garda, să presari niște ironii pe ici pe colo și să le alternezi cu reflexii dacă vrei neapărat. Apoi și Ioana a zis bine: de fapt este expunerea interiorității, care nu e, înăuntrul nostru, așezată într-o formă ci curge așa, ca un flux, toate lucrurile sunt amestecate, trebuie să decizi cum să le exprimi mai bine. Și decizi să le exprimi în modul care se apropie cel mai mult de haosul din interiorul tău, dar în același timp să ofere și posibilitatea cititorului de a înțelege. Evident că asta nu înseamnă să fii haotic. Bine de autorii cărora le iese treaba asta. Imre Kertesz e unul dintre ei și am ținut neapărat să-l aduc în atenția voastră. Pe mine m-a prins de la primele pagini :)