Conferința

 Profesorul cu pulover roz în nuanța florilor de cerceluș și fular în carouri gri cu alb începe să devină un bătrân frumos, ușor adus de spate. Grizonat, aproape alb, nu și-a pierdut vioiciunea din priviri. Inteligență ascuțită și multă bunătate răzbat din strălucirea ochilor verzui, singurii care și-au păstrat tinerețea, iar când zâmbește, tocmai această bunătate pe care o simți înconjurându-l ca o aură îi luminează dintr-o dată chipul făcându-l să pară mai tânăr. Desprinde pixul de teancul de foi din mapa de conferință, se freacă la ochi, închide pleoapele des pentru o scurtă odihnă, sau pentru o mai bună concentrare interioară și scrie de zor , acest profesor trăznit, fără tabletă scrie într-un caiet cu Tom și Jerry pe copertă, pe care l-a scos tacticos din servietă, fără să îi pese de zgomotul strident al clapetei, care s-a auzit de două ori când a deschis-o și apoi când a închis-o la loc, în plină conferință.
Este singura pată de culoare în adunarea aceasta sobră de domni cu costum și cravată și doamne în taioare pe care va trebui să îi ascult ore în șir. El e singurul care nu afișează aerul acela înțepenit de participant de vază. Pare cel mai fericit deși nu s-ar zice că viața ar fi fost prea bună cu el. Mâna fină aleargă în voie pe filele caietului, pe care pare să îl care cu el mereu, peste tot. Nu pot ști dacă ia notițe despre conferință sau scrie despre cu totul altceva. Înfrigurat, în sala uriașă, elegantă, dar nu prea încălzită, continuă să scrie după ce și-a pus canadiana pe umeri. Privește chipurile împietrite ale domnilor cu costum și cravată. El are apanajul aceleiași degajări ca cea a deputatului ecologist cu părul prins în coadă și amândoi contrastează total cu participanții eleganți care analizează și dezbat teme plictisitoare. Știe despre ce vorbesc, dar este pe deplin conștient că finalitatea concretă a unor astfel de întâlniri fie că este foarte departe, fie că nu va fi niciodată atinsă. Ochii profesorului se înviorează doar când scrie în caiet. Din când în când ridică privirea spre adunare, ca un spectator la teatru. Ascultă atent și trist. Va continua să le predea tinerilor, îi va lumina, le va spune despre interdependența dintre discipline, dar ce altceva va mai putea face pentru ei dacă toți își doresc să ajungă aici în costum și cravată, să rostească cu emfază în limbaj de lemn, fraze umflate în care nu au cum să creadă.
Un domn corpolent vorbește despre educația pentru sănătate. Atingerea unui anumit nivel al sănătății favorizează o dezvoltare armonioasă și deci poate asigura fericirea omului de a fi productiv și util societății. La asta să se rezume oare fericirea?. Un altul vorbește despre restricționarea drepturilor cetățenilor de a participa la viața politică și despre standardele europene ale democrației. Clasa politică nu se va reforma fără o competiție reală. Există la noi o competiție reală? Văd că profesorul nu mai ascultă ce se vorbește în sală.
Încerc să îmi imaginez ce ar putea scrie în caietul misterios.
”Care este rolul meu în lumea asta dincolo da a preda. Îi învăț bine, dar care va fi binele lor? Vor folosi cumva învățăturile mele? Vor fi șobolani de birou, oameni de afaceri, deputați, scriitori, funcționari mărunți, vedete, sau poate alți profesori dornici să îmi continue munca. Le voi lăsa poate o amintire plăcută, care se va șterge cu timpul. Voi fi reușit oare să sădesc în inima și în mintea lor acel grăunte de cunoaștere, acea scânteie care înveșnicește omul în trecerea sa pe această lume? Curiozitatea trebuie să rămână vie. Să fii mereu avid de afla mai mult, și mai mult. Aici sunt atâția oameni lipsiți de interes, preocupați de tabletele și de smart phone-urile lor, pradă narcisismului cibernetic.”
Câteva clipe dezbaterile îmi atrag interesul. Se vorbește despre propunerea unui nou drept ”dreptul de a nu ucide” – îmi sună tare ciudat – este vorba însă despre opțiunea celui care primește un ordin criminal. Apoi sunt aduse în discuție drepturile animalelor.
Poate că profesorul notează doar schema următorului curs, pe care îl va preda peste câteva ore. Sau compune textul pentru e-mail-ul pe care dorește să i-l trimită fostei soții:
”Nu m-ai înțeles niciodată. Știu că vei spune că nici eu pe tine. Mă crezi egoist. Fiecare avem egoismul nostru. Sunt doar tipuri diferite de egoism, fațetele aceluiași veșmânt negru care reflectă în faldurile lui apele întunecate ale sufletului nostru. Tu, care pretinzi că nu ești egoistă și pozezi în victimă față de toți prietenii noștri, continui să îmi ridici tot felul de pretenții, mi-ai intentat cel puțin trei procese. După divorț a urmat partajul, acum vrei alți și alți bani, pe care aș vrea să ți-i pot oferi, dar eu nu câștig decât din cursurile și din meditațiile mele. Este mai bine că doi egoiști ca noi nu au avut parte de copii. Mai mult ca sigur i-ai fi invocat și pe ei în aceste pretenții continue și ai fi avut dreptatea ta. Dar nu continui să filozofez, fiindcă știu cât de acerb urăști această singură mare calitate a mea, care mă diferențiază de ceilalți. Nici pentru copiii pe care nu i-am avut nu aș fi putut oferi mai mult decât am. Încearcă să mă înțelegi. Pune un pic ura deoparte… așa, omenește. Că nu dorești să te pui în pielea mea ți-am iertat-o demult, dar tot nu pot pricepe toată hărțuirea asta. Vrei bani, vrei mereu confort, ca orice femeie, dar nici când eram cu tine nu îți puteam oferi tot ce doreai. Eu cred că fericirea stă în lucrurile mici și în plăcerile mărunte. Râdeai când îți povesteam de ceremonia ceaiului, de aroma cafelei, de formele fantastice ale norilor. Pentru tine toate astea sunt cai verzi pe pereți. Mi-ai reproșat că nu am fost în stare să îți dăruiesc niciodată un diamant, cât de mic. Sunt trist și acum pentru asta, dar mai cu seamă că ai dispreţuit darul cel mai de preț, care ți-a fost pus la picioare, inima mea.”
Sau poate că îi scrie unei studente îndrăgostite de el până peste urechi. După cum se încruntă acum și după cum degetele lungi și subțiri, ca de pianist ezită să lanseze alunecarea pixului pe hârtie, iar firul gândului se întrerupe pentru a alege cuvântul cel mai potrivit. Stă cu bărbia ușor sprijinită în căușul palmelor. Pixul e acum departe de el, un mic inamic, o floretă cu care se poate răni singur, dacă se avântă în acest sport elegant. Oare nu înseamnă că oferind un răspuns se angrenează iresponsabil într-un flirt? Cum să îi scrie acestei fete fără să o încurajeze cu nimic, dar ferindu-se să îi rănească sentimentele? El care le vorbea atât de mult despre energia universală se temea de puterea urii. Pe de altă parte lipsa unui răspuns ar putea fi interpretată ca un acord. Ridică din nou pixul de pe masa de conferință. Se joacă cu el zâmbind unui gând fugar, apoi întoarce fila caietului și începe să scrie cu hotărâre, fără oprire:
”Ioana, eu îmi iubesc toți studenții cu dragostea unui frate mai mare, a unui tată, sau chiar bunic, dacă vrei. Ești frumoasă și visezi mult, ca orice tânără. Și eu am fost tânăr ca tine și am avut visurile acestei vârste. Crede-mă că ai toată înțelegerea mea, așa că te rog din suflet să citești cu mare atenție, deschidere și bunătate aceste rânduri. Vei vedea singură că ți-ai făurit o frumoasă închipuire și ca orice închipuire, este ireală. Tu vezi în mine un prototip, să-i spunem chiar un ideal. Tot așa cum poezia eminesciană este în căutarea femeii din vis, a iubitei perfecte, inima ta tânără, își caută ca o piatră rară, montura potrivită. Ori tu nu poți făuri o bijuterie perfectă cu aliaje trecute prea mult prin focul vieții. Eu sunt plămada experiențelor mele de viață, a greșelilor și a izbânzilor mele, dar această plămadă, așa cum poate ai văzut că se făurește ceramica de Marginea pe roata olarului, desăvârșirea unei personalități, se formează mai cu seamă, odată cu vârsta. Suntem suflete care ne naștem într-un corp fizic. Noi operăm cu adevărul văzut și mai ales doar cu adevărul perceput în spectrul diurn al corpurilor fizice. Există însă și cele nevăzute, Există și sufletul ascuns al nopții. În alte culturi sunt alte adevăruri. Cunoaște-te pe tine însăți mai întâi, Ioana și pe urmă vei vedea cât de puțin mă cunoști de fapt. Am vorbit la curs despre dreptul la fericire, și cine știe la ce detaliu din viața mea mă gândeam când privirile ni s-au întâlnit accidental pentru mine, periculos pentru tine. El nu ar trebui să fie un drept abstract, dar fericirea în sine rămâne abstractul fiecăruia. Tu ți-ai imaginat ceva ce nu există și este cu neputință să existe. Ai ales un fel de hologramă a mea, închinându-mi un altar pe care nu îl merit, pentru că imaginea ta despre mine nu mă reprezintă decât în forma mea exterioară. Poate că încă sunt un bărbat atrăgător, dar nu te lăsa înșelată. În dragostea pe care o visezi nu îți proiecta idoli falși, de care vei sfârși prin a fi dezamăgită. Nu sunt un avatar din spațiul virtual căruia îi poți face ce modificări dorești. Întâlnirea dintre două jumătăți ale aceleiași sfere este sacră și ține de magia spiritului și a materiei, de legile cosmice ale atracției universale. De obicei sufletele pereche se recunosc reciproc și au impresia încă de la început că se cunosc de când lumea. Știu sigur că vei găsi și vei trăi și tu cândva această lumească epifanie, atunci când steaua de pe fruntea ta va străluci la fel cu cea a adevăratului ales. Îți doresc din tot sufletul să îți găsești sortitul cu care să asculți senină muzica sferelor.”
Mă gândesc la vioara lui Paganini. Cât de prețioasă trebuie să fi fost pentru el. Cum făceau corp comun. Ea era jumătatea lui. Nu mi-l pot imagina pe Paganini fără vioară. Parcă îl văd cum înainte de culcare o așeza cu religiozitate cât mai aproape de el. Prin ea călătorea dincolo de Calea Lactee cu fiecare acord. Văd jumătățile sferelor căutându-se într-un spațiu albastru-argintiu interstelar, ciocnindu-se deseori de alte jumătăți rătăcite, lovindu-se haotic pentru ca mai apoi să își continue călătoria în căutarea reîntregirii, în acorduri de Mozart pentru senini și de Paganini pentru neliniștiți.
Pauză de cafea. Profesorul a uitat caietul deschis pe masă. Mă furișez nebăgată în seamă. Nu îndrăznesc să îl răsfoiesc, e totuși prea multă lume în jur, iar el poate să revină din clipă în clipă. Nu voi ști niciodată ce a scris tot timpul conferinței. Îmi arunc ochii fugar doar pe ultima pagină:

Marți: plată factură gaze
Miercuri: plată factură telefon mobil si lumină
Joi: de vorbit cu administratorul pentru lumina pe scară

Listă:
1 sticlă de ulei
10 ouă
1 baghetă
1 cutie de lapte
5 andive
3 pungi mâncare de pisici
1 prelungitor

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ