Orăşelul copiilor (3)

Capitolul doi AICI

– Ce maşină ruginită aveţi!
– E ruginită de la ploi. Sînt multe ploi acide acum. Uite-te la norul care iese din coşul ăsta. Pare nor, dar tu ce zici, e nor de la Dumnezeu? E făcut de oameni şi ca orice lucru artificial, nu e natural, şi tot ce nu e natural dăunează. Ia zi. Tu crezi în Dumnezeu, puştiule?
– Cred în îngerul meu păzitor.
– E bine şi în îngeri să crezi dar şi mai bine este să crezi că au un mare şef.
Codin îl studie atent pe bărbatul înalt care tocmai deschisese portbagajul maşinii. Înăuntru se găseau două cutii voluminoase iar pe cutii erau poze cu aspiratoare în mărime naturală. Bărbatul avea ochii albaştri spălăcit, aproape gri, nasul borcănat şi o mustaţă tunsă scurt, îngrijit. Mustaţa adolescentină îl făcea să pară mult mai tînăr decît era şi Codin se gîndi că bărbatul i-ar fi putut fi frate mai mare.
– Urcă tu pe partea asta şi împinge-o pe asta din stînga cît poţi cu picioarele. Portbagajul e prea îngust şi le-am îndesat mult prea tare, ca să încapă. Acum să le scoată cine le-a pus!
– Fratele tău le-a pus?
– De unde ştii?!
– Nu ştiu. Am întrebat…
– Da. Dar dacă chiar frate-meu le-a pus acum trebuie să te întreb de unde ştii?
– Chiar nu ştiu. Aşa mi-a venit să întreb. Multă lume are fraţi şi surori şi e o bună întrebare de intrat în vorbă cu alţi copii pe care nu-i cunoşti. Eu întreb pe toată lumea. Mama mi-a făcut o listă de întrebări cu care să mă împrietenesc cu alţi copii la şcoală.
– Stai, las-o naibii de treabă! Aşa ţi-am spus, să izbeşti cu călcîiele, pe urmă să-mi spargi cutia?! Lumea dă acum la fel de multă importanţă pe ambalaj ca pe produs, de parcă nu l-ar arunca la gunoi a doua zi.
Uite, acum doi ani – continuă să vorbească bărbatul din spatele maşinii, şi cînd spuse “doi ani” ridică în mod reflex antebraţul şi se uită la ceasul de la mînă, ca şi cum ceasul i-ar fi indicat şi anii, nu numai orele şi minutete -, nu… de fapt greşesc, doi ani şi jumătate (privi chiar mai atent şi mai concentrat cînd se corectă) chiar aici, în cartierul ăsta, m-a sunat un client: a doua zi să-i înlocuiesc aspiratorul şi cînd am întrebat ce anume nu merge, chiar aşa a spus, că nu suportă să îl depoziteze într-o cutie ruptă! Ca să vezi.. cum ziceai că te cheamă?
– Codin.
– Ca să vezi, măi Codine, există oameni care depozitează aspiratoarele între folosiri! Lumea e pe ducă, ce mai încoace şi încolo.
În timp ce vorbea, folosind o tijă de metal cu cîrlig la capăt, vînzătorul de aspiratoare reuşi să scoată cutia dorită. Îl aşteptă pe copil să iasă afară din maşină şi, zîmbind larg, îi întinse un pacheţel strălucitor învelit în staniol reutilizat.
– Uite! Ia nişte ciocolată de la mine. Să se înveţe ăialalţi să nu ajute pe cineva data viitoare.
– Mulţumesc.
– Să creşti mare. Dar nu foarte mare că deja eşti cam lungan şi pe urmă dacă rămîi şi aşa deşirat nu or să se uite fetele la tine. Sau poate doar alea înalte ca nişte cai.
Cum îl cheamă pe ăla mic şi bruneţel, prietenul tău?
– Costi.
– Ei, Costi ăsta se face băiat frumos. Aduce un pic cu Alain Delon numai că amicul tău e mai tuciuriu. Şi pe celălalt?
– Luci.
– Ar cam vrea el să facă pe şeful, dar e cam fricos, aşa-i?
Gata am plecat. Zmeele pe altă dată, acum e vremea aspiratoarelor!
Zîmbetul vînzătorului de aspiratoare se topi ca prin farmec. Cu iuţeala unui scamator profesionist, de nicăieri produse o platformă pe role pe care depozită cutia şi fără să facă nici un efort vizibil o luă aproape alergînd pe aleea în pantă.
Neştiind nici el exact de ce, în timp ce muşca din ciocolata care fusese deja începută, Codin se gîndea că i-ar fi plăcut ca bărbatul să-i fi cerut să-l mai ajute şi cu altă ocazie. Poate pentru simplul motiv că aprecia laudele de la final, exact cum se bucură un cîine căruia îi spune stăpînul “bravo, bună treabă” atunci cînd aduce înapoi mingea aruncată. Se oferea să facă servicii altor copii, cu toate că uneori erau treburi groaznic de plictisitoare – pe care aceştia nu le-ar fi făcut decît după ameninţările părinţilor -, dar pentru Codin erau ok. Apoi copiii se lăudau părinţilor că ei le făcuseră. Odată, mai demult, cînd nu mai se aprindeau luminile de Crăciun a unei familii la care se afla în vizită, Codin verificase bec cu bec pînă ce reuşise să-l găsească pe cel care întrerupea instalaţia multicoloră de trei sute de lumini. O făcuse cu plăcerea cu care alt copil ar fi construit un puzzle de 300 de piese.
Mestecînd ultima bucată de ciocolată şi mergînd foarte încet, deoarece voia să înghită totul din gură pentru a nu le face poftă, băiatul ajunse în  final înapoi între amicii lui.
– De ce i-ai spus, băi boule cum ne cheamă? Nu ai văzut că avea un tatuaj pe mînă? îl luă în primire Costi, enervat probabil de mirosul de ciocolată care se insinua dinspre staniolul gol din mîna lui Codin.
Un cîine al cărui stăpîn se vedea departe, lîngă un teren de fotbal, ajunse chiar atunci lîngă ei, făcînd salturi graţiose pe deasupra ierbii înalte. Cîinele îl mirosi doar pe Costi şi acesta de frică îşi uită supărarea, uită chiar şi să mai vorbească.
Codin fu cel care rupse în cele din urmă tăcerea – vorbea despre cîini. Îşi reluaseră toţi patru itinerarul spre casele unde plănuiseră să încerce jocul de-a soneria, mergînd în şir indian, la fel ca înainte să fie întrerupţi de vînzătorul ambulant de aspiratoare. De data asta, Luci mergea primul, Codin al doilea, Costi al treilea, iar fratele acestuia – care numai ce împlinise şapte ani şi pe care îl luau cu ei doar pentru că altfel părinţii nu l-ar fi lăsat pe nici pe Costi, încheia şirul.
– Cînd locuiam cu părinţii la Piteşti, de unde e tata, era un cîine negru pe care-l ştia toată lumea, corcitură de labrador – şi povestea asta apropo e adevărată -, nu se ştie de ce cîinele ăsta nu suporta persoanele mai închise la culoare, adică sărea la orice ţigan, dar chiar şi din ăştia bruneţi mai tare, cum eşti tu Costi…
– Da, şi eu, am avut mai demult un cîine, nu ai de unde să ştii că tu locuiai pe vremea aia la Piteşti, şi cîinele meu ura pe toţi ăştia de poartă ochelari!
– De ce ar sări un cîine pe un om care poartă ochelari? se întrebă Luci aparent nedumerit.
– Păi de ce? E ca şi cum te întrebi de ce în filme gagii care poartă ochelari mor primii. De-aia!
– Nu! Povestea mea chiar era pe bune. Eu vorbeam serios, nu ca tine! Tu te iei de mine că port ochelari. Ce spun eu chiar există. Era un cîine adevărat. Pe cînd tu doar faci glume proaste.
– Ba nu! Şi povestea mea e la fel de adevărată!
– Ba nu e!
– Ba e!
– Ba nu e!
– Ba e!
– Ok, poate că e.
Codin ar fi putut întreba pe oricine dacă Costi avusese vreodată vreun cîine, dar de obicei soluţiile simple nu-i treceau prin cap.
Apropiindu-se din ce în ce mai tare de ţintă, copiii îşi încetiniseră mult mersul. Acum schimbaseră subiectul şi discutau despre vînzătorul de aspiratoare şi din cauză că se jucaseră cu o zi înainte un joc care se numea “Recunoaşte personajul”, se distrau amintindu-şi detalii despre înfăţişarea şi îmbrăcămintea acestuia.
Cît de înalt era? Avea mustaţă? Ce culoare aveau ochii. Dar hainele?
– Cum de mai există oameni care se îmbracă la costum în ziua de azi? Şi care se uită la ceas, nu la mobil, ca să vadă cît e ora?
– Dacă mă întrebi pe mine, era îmbracat şi arăta ca un om de acum treizeci de ani, cum vezi la televizor în filmele proaste.
– Şi avea ceva ciudat.
– Ce?
– O bucurie forţată, spuse Luci. De ce ai fi aşa fericit cînd te duci să vinzi aspiratoare din casă în casă? Avea un aer al naibii de ciudat. Mai bine îl urmăream pe el decît să batem drumul să sunăm la nişte nenorocite de case.
– Aici cel mult o să arunce vreunul cu pietre după noi. Pe cînd dacă îl urmăream pe ăla, cine ştie dacă ne mai întorceam în seara asta acasă.
– Hei! Aşteptaţi-mă şi pe mine! ceru cel mai mic dintre ei, rămas mult în urmă.
Se opriră şi se aşezară pe un trunchi de copac. Liziera pădurii se termina aici, în faţa lor se vedea o stradă necirculată şi de partea cealaltă erau aliniate casele dar ei nu vedeau casele sau curţile părăginite din spate, cu nişte troace de maşini care nu mai fuseseră mişcate din loc de ani de zile, ci vedeau uşi şi mai ales, lîngă fiecare uşă ştiau că se afla cîte o sonerie ce urma să fie apăsată de degetele lor.
– Mai zic doar atît, spuse Luci. Omul ăla semăna cu un actor pe care l-am văzut într-un serial de groază, Zona Crepusculară. Şi în episodul ăsta de care vă spun, el se suia singur într-un carusel. Era miezul nopţii şi era un fel de bîlci blestemat pe care el îl pornise doar pentru el. Era ceaţă şi umed şi o muzică de făceai pe tine de frică. Apoi, cînd el s-a suit în carusel, muzica a început să cînte invers, şi era Marşul Funerar cîntat invers, iar caruselul se învîrtea de la dreapta la stînga, nu de la stînga la dreapta cum se învîrtise în timpul zilei, cînd fusese plin de copii, şi omul ăsta care putea fi orice, de la vampir la colecţionar de copii, întinerea şi întinerea, şi pînă la urmă cînd Marşul Funerar s-a oprit, şi caruselul s-a oprit şi el, şi aproape că nu mai recunoşteai nimic din el decît ochii albaştri-gri, pentru că din bîlci a ieşit la sfîrşit un copil ca mine şi ca tine, care a doua zi urma să se amestece, să se împrietenească cu copii ca mine şi ca tine. Numai că el era un adult de fapt. Şi ce voia să facă el de fapt camuflat aşa o să vă spun după ce sunăm la uşile alea că nu am timp să stau aici toată ziua. Mai am şi ceva lecţii. Haide!

Continuarea AICI

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.