Orăşelul copiilor (2)

Prima parte AICI

2.

– Cum l-aţi făcut pe Codin să plece?
– Nu eu l-am supărat. Degeaba vrei să mă cerţi.
Tatăl lui Luci îl invita mereu pe Codin la masă. Cînd intrau în casă, Codin era singurul care nu uita niciodată să spună “bună seara” sau “ce mai faceţi, toate bune?”
– El are o judecată simplă dar e mai bine crescut şi mai onest decît voi toţi la un loc. Culmea, faptul că sînteţi mai inteligenţi nu vă ajută să fiţi mai buni.
Dar lui Codin îi trecuse supărarea la fel de repede cum îl luase. Ba chiar, spre mirarea şi jena tuturor, cînd tatăl lui Luci îl întrebase de ce a fost supărat, el povestise complet detaşat, ca şi cum ce spunea nu i se întîmplase lui, ci altui copil – dar un copil la care totuşi vag ţinea. Şi tocmai acest fel de a fi, această detaşare ireală, îi umilise pe ceilalţi copii. Tacit, fără să fi vorbit ceva între ei, din momentul acela ceilalţi făcuseră un legămînt, fiecare cu el însuşi, de a nu-l mai supăra altădată. Pentru că auzind povestea spusă de el, suferiseră ca şi cum toţi, fiecare în parte, fuseseră Codin cel din ziua de dinainte. Era ceva ce nu putea fi povestit în cuvinte. În ziua respectivă nici unul nu mai vorbise urît, şi îşi zîmbiseră tot timpul unul altuia ca şi cum pe seară urmau să meargă să se împărtăşească la biserică.
Tatăl lui Luci fusese mulţumit că povestea pe care i-o spusese fiul lui cu o zi înainte coincisese cu ce le spusese Codin după aceea, aşa că îi iertase pe toţi şi le dăduse bani să-şi ia îngheţate.
“Ne-am dus noi cu bicicletele prin cartier, că pe străzile alea cu bogaţi, unde stau mai mult doctori, scoseseră lucruri vechi de vînzare pe nimic. Ei voiau să găsească ceva de cumpărat. Ne-am oprit la o casă unde Costi ne-a făcut cinste şi ne-a cumpărat la toţi cîte o limonadă de un leu paharul, o vindea o fată blondă şi era foarte frumoasă. Şi limonada era foarte dulce, doar puţin acră. Mie mi-a plăcut. Şi am mai continuat să mergem pînă cînd am ajuns la o casă unde ei s-au oprit să vadă un skateboard care costa zece lei. Care era nimica pentru un skateboard, dar Codin care de obicei nu are bani, de data asta avea, dar numai cinci lei. El nu are skateboard şi poate că de-asta şi-l dorea aşa tare: pentru că i se părea că pe skateboard, dacă învaţă să meargă, o să prindă viteză mare aproape ca eroul lui, Flash.
Aşa că pînă la urmă l-a luat Costi, care deja a avea unul acasă, dar i se părea că ăsta e mai bun. La întoarcere, Codin părea cam supărat. Nu zicea nimic şi o luase mult în faţă de unul singur. Şi cînd am ajuns înapoi acasă, am sprijinit bicicletele, apoi ne-am aşezat pe treptele de ciment unde stăm noi de obicei şi acum se vedea clar că nu avea chef de nimic. Eu am venit cu ideea să jucăm fussball în subsol dar nu puteam că era joc de doi şi eram trei. Atunci Codin a spus nu-i nimic, puteţi să vă jucaţi voi, eu plec acasă. Şi a mai zis ceva de genul: vă las să vă jucaţi şi dacă nu o să vă purtaţi cu mine ca azi, data viitoare poate o să rămîn să mă uit cu plăcere la voi cum jucaţi fussball. Dar acum… nu pot să mă distrez stînd lîngă un tip care îşi cumpără un skateboard cînd deja are unul acasă destul de bun. “
Codin era un amestec greu de înţeles. Cînd se aventurau departe, ca acum, era cel mai curajos şi îi liniştea, spunîndu-le să dea vina pe el dacă vor fi certaţi acasă, la întoarcere. Le mai spunea şi că are un simţ bun de orientare şi că puteau merge mai departe fără grijă, pentru că e ca o pisică: oriunde l-ai pune găseşte drumul înapoi spre casă. Mai mult decît atît, o dată pe săptămînă, dis de dimineaţă, Codin împărţea reclame prin tot cartierul, din casă în casă (serviciu în schimbul căruia primea o nimica toată) şi cunoştea străzile mai bine decît toţi ceilalţi copii.
Dar în alte situaţii era din cale afară de prudent. De exemplu, cînd jucau cărţi, Codin nu voia niciodată să joace pe porunci – mai bine nu juca deloc decît să se joace pe porunci.
– Codin, de ce nu vrei să joci pe porunci?
– Ştii… dacă iei o poruncă trebuie să o faci, îţi place sau nu.
Era prea onest să poată refuza o poruncă. Unuia pe care ei îl numeau “chinezoiul”, pentru că avea ochii ca două fante, pierduse o dată mai demult şi Luci îi dăduse porunca să ia furtunul, să şi-l bage în pantaloni şi pe urmă să dea apa rece la maximum. Şi fără să ştie, l-au filmat şi l-au pus pe Instagram. Luci presupunea că de atunci îi pierise lui Codin cheful să se joace pe porunci, cu toate că lui toată lumea i-ar fi dat porunci uşoare, gen strigă cucurigu de trei ori sau adu-mi o cană cu apă din casă sau spune că Mario e cel mai prost.

***

– Mai zi o dată, unde mergem acum?
– Ascultă, tu nu ştii, că mergi la altă şcoală, dar la şcoala noastră e cea mai tare chestie acum, începu să explice bruneţelul din fruntea grupului. E jocul de-a soneria. Şi o să-ţi placă, pentru că e combinat cu ideea din Flash, că trebuie să fii rapid ca dracu’ – asta dacă vrei să nu ţi se întîmple nimic. Dar nu-l putem juca la noi că ne ştie lumea şi dacă ne recunoaşte vreun vecin? Aşa că mergem în altă parte. Şi cel mai fain e dacă îl jucăm acolo unde stau mulţi ţigani. O să vezi, cel mai tare e cînd îţi bate inima să-ţi spargă pieptul. Spuneţi-i lui Codin dacă nu-i aşa cum zic?!
Ceilalţi doi băieţi aprobară în cor, dar nu foarte convinşi.
–Încă doi kilometri, zici? Şi de ce naiba nu ne-am luat, băi, bicicletele!?
– Pentru că dacă fugim şi să zicem că ei ne urmăresc, aşa ne putem ascunde în pădure. Dar dacă avem bicicletele cu noi, s-ar putea să pună mînă pe ele şi să ni le confişte ca să se răzbune pe noi.
– Aveam eu un lanţ acasă, unul lung, le cuprindea pe toate patru…
– Mare lucru, un lanţ! Şi ei puteau avea cel mai bun cleşte de tăiat lanţuri. Ăştia care stau aici au orice vrei şi nu vrei din cauză că fură chestii de peste tot.
Dinspre spital se vedea un zmeu înălţat sus de tot, acolo unde se termină cerul şi începea o lecţie de geografie cu stratosfera şi mezosfera.
Cîteodată, serile de toamnă păstrează încă acel vînt plăcut ca pe-o rămăşiţă a verii care s-a scurs. Anotimpurile aveau un scop predeterminat, vara fusese pentru joacă şi somn prelungit. Şi ei se înălţaseră cu cîţiva centimetri, timpul nu trecuse în zadar. Fuseseră dimineţi în care vreunul dintre ei se trezise amorţit de somn, se întindeau leneşi în pat, ca să-şi înceapă cumva ziua, ligamentele îi dureau şi mîinile deveniseră brusc mai lungi, simţeau asta mai ales cînd treceau pe lîngă curtea singurei fete de pe stradă – aflaseră că o cheamă Emma pentru că bunica ei o striga aşa din casă, “Emma, vino la masă”, şi cînd Luci trecea pe lîngă ea, atunci era cel mai evident că mîinile i se lungiseră. Nu ştia ce să facă cu ele.
Cu ochii spre zmeu, Luci se întreba dacă nu ar fi însemnat mai mult curaj să-şi fi luat mingea şi să o fi întrebat pe fata cu care nu vorbise niciodată – dar cu care schimbase nişte priviri -, dacă nu voia să se joace cu el, decît să fi urmat provocarea lui Costi, cea a jocului de-a sunatul pe la uşi. Dar, îşi alungă repede acest gînd, înfuriat că se împiedicase într-o sîrmă, cu ochii la acel zmeu care părea înălţat din curtea spitalului.
– Vedeţi zmeul ăla? Să dea naiba dacă nu pare înălţat de pe acoperişul spitalului.
– Simplă iluzie optică, nimic mai mult, dragi copii.
Şi deabia atunci, la auzul vocii uşor tabagice, observară un tip înalt şi uscăţiv, îmbrăcat în blugi şi-un sacou vernil în carouri, destul de ponosit. Stătea rezemat de unul dintre luminatoare şi-i privea cercetător.
– Şi eu tot la zmeu mă uitam. Vă plac zmeele?
Din surpriză sau din prudenţă, întrebarea rămase suspendată în aer, dar străinul continuă să vorbească, ca şi cum răspunsul era evident: nu puteau exista oameni să nu le placă zmeele.
– Cînd te uiţi la un zmeu, fără să vrei te conectezi cu cel care l-a înălţat şi de mîna care-l ţine ancorat prin acea sfoară invizibilă. E un necunoscut ce poate fi la kilometri depărtare, o fată, un băiat sau părintele unui copil, dar pentru o secundă devine prietenul împreună cu care priveşti o jucărie legendară. Nu există jucărie mai veche ca asta. A fost inventată în China antică, credeţi-mă pe cuvînt. Şi apropo, astea sînt chestii pe care nu le afli la orice şcoală.
Care dintre voi e mai bărbat să mă ajute să scot ceva din portbagaj?
Cu excepţia lui Codin, pasul în retragere pe care îl făcuseră copiii fu aproape vizibil.
– Hai tu atunci. Te-am văzut eu din prima mai răsărit. He-he! Atunci numai ţie o să-ţi povestesc despre zmee iar ei n-au decît să afle de la tine – dacă oi vrea să le spui. Şi dacă ne împrietenim, cine ştie? -, poate că o să te şi învăţ să faci zmee.
– Păi dumneavoastră ştiţi să faceţi zmee?
– Dacă ştiu!? Nu numai că ştiu, dar am şi fabricat şi vîndut zmee. E adevărat, nu acum, ci într-o viaţă anterioară, chicoti bărbatul luîndu-l pe Codin după umeri şi îndreptîndu-se spre un van alb parcat pe şosea, cu două roţi pe carosabil şi două pe spaţiul verde.
Tabla era ruginită în zona mînerelor iar pe geamul din spate, Codin descifră cu greu, pe silabe mesajul unui abţibild:

SCUZE CĂ SUNT AŞA APROAPE ÎN FAŢA TA

Continuarea AICI

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.