Orăşelul copiilor (1)

1.

– Vă spun: e cel mai tare serial, tre’ să fii tîmpit să nu te uiţi! Vreţi să vă explic puţin despre ce-i vorba, nu? Fiţi atenţi! E depre băiatul ăsta, care e super rapid – aşa s-a născut! E cel mai iute om de pe planetă, pricepi? Da.. numai că după vreo două episoade apare duşmanul lui numărul unu, pe ăsta îl cheamă Reverse Flash – la fix ales numele, Flash în revers te-ai prins? -, şi el poate să alerge la fel de repede ca Flash, sau cîteodată chiar mai repede. Numai că Flash e mai deştept, pentru că el este un tip de treabă. Dar ce tot spun.. trebuie să vedeţi, sînt amîndoi incredibili şi asta nu-i tot, mai există şi alte personaje tari, mai e unul, tot rău, un fel de gorila, îi spune Gorilla Grodd – ţii minte Cristi episodul cînd a apărut Gorilla Grod prima oară!? Mama, ce mi-a plăcut… a fost nebunie curată. Deci e aşa. Cînd Flash era mic, un om rău din viitor ştia deja că o să se nască copilul care urma să fie Flash şi atunci trimite un criminal în trecut ca să-l omoare din start.
Era o după amiază de toamnă şi copiilor li se părea mohorîtă nu din cauza norilor ce se grăbeau să acopere acum ultima spărtură de cer, ci pentru că începuse şcoala şi aveau acum mai puţin timp pentru televizor şi pentru jocuri pe computer. Mergeau în şir indian, pe o potecă îngustă, printre copacii ce rămăseseră din vechea pădure, pînă nu demult întinsă pe cîteva hectare – asta înainte de a fi defrişată pentru a face loc spitalului şi azilului de bătrîni. Pîlcul de copaci se întindea pe vreo doi kilometri şi, cu toate că ei se simţeau ca într-o junglă, de deasupra, de la înălţimea firelor de înaltă tensiune de la care priveau indiferente sutele de ciori, fîşia împădurită nu depăşea o sută de metri în lăţime. Dar frunzele nu începuseră încă să cadă, şi, prin desimea vegetaţiei, clădirea spitalului, din dreapta lor, era complet invizibilă. De partea cealaltă, un stufăriş maroniu acoperea o mlaştină urît mirositoare şi dincolo de stufăriş se afla un teren de fotbal. La marginea lui se puteau zări nişte garduri urîte, construite din sîrmă şi piloni de metal. Arătau asemeni unor fortificaţii de tranşee – dar de fapt dincolo de ele se aflau curţile unor case sărăcăcioase şi prost întreţinute.
Dintre cei patru copii aflaţi acum pe cărare, numai familia lui Codin, cel care povestise despre serial, locuia în apropiere, mai exact la demisolul unei case cu tencuiala căzută, al cărui proprietar era un bătrîn cam senil, fost violonist într-o formaţie de jazz de mîna a doua. Părinţii plăteau chirie şi numărau în cîte luni urma să se temine ajutorul de şomaj al tatălui. Casnică, mama lui Codin nu muncise niciodată deoarece băiatul trebuia dus şi adus zilnic de la şcoala pentru copii întîrziaţi mintal, şcoală care de cîţiva ani fusese rebotezată “pentru copii cu nevoi speciale”.
Codin era cel mai mare dintre cei patru băieţi. La cei treisprezece ani ai lui, atinsese deja o înălţime impresionantă şi probabil că ar fi impus respect celor de vîrsta lui dacă nu ar fi fost uimitor de slab. Asta presupunînd că s-ar fi putut juca vreodată cu copii de vîrsta lui.
– De-aia v-am spus, continuă Codin, să nu vă bazaţi că vin mîine din nou pe aici, pentru că mîine e ultimul episod din sezonul doi, şi vreau să stau acasă să-l văd. Nu mă scoateţi din casă nici cu poliţia.
– Pierdere de timp. Din ce spui e la fel ca Terminator. Unul care se întoarce din viitor ca să-l omoare pe altul care nu ştie încă ce puteri are.
– Nu, nu, nu! Terminator e cu roboţi, şi tehnologie şi chestii de-astea, dar Flash nu e cu roboţi, e cu oameni care aleargă super repede.
Începuseră deja să se certe, neputînd cădea de acord ce serial merita titlul de cel mai bun serial dintre toate serialele care au existat.
Nici unul dintre ceilalţi trei mai mici, nu-l luau pe Codin peste picior şi asta de cînd îl făcuseră să plîngă mai demult şi atît de uşor încît nu le veniseră să creadă. Că un băiat cu trei-patru ani mai mare putea plînge provocat de ei.
La un moment dat, cel care mergea în fruntea grupului, un bruneţel mic de înălţime dar foarte bine legat, îi opri ridicînd ferm braţul, ca un adevărat lider de pluton.
– Hei, uite că am ajuns la pista de biciclete. Vedeţi toate felinarele astea? Tata le-a montat cu echipa lui.
– Du-te, mă, că nu a montat taică-tu nimic. Dacă le-a ţinut scara, e bine.
Brunetul se gîndi o secundă dacă merita să intre din nou în disputa legată de slujbele părinţilor, dispută ce de obicei culmina cu “cine are bani mai mulţi, taică-tu sau taică-meu”, dar ştiind dinainte că celuilalt îi luaseră de curînd părinţii Play Station 4, se hotărî să schimbe vorba.
– Da. Cred că printre altele le-a ţinut şi scara. Acum doi ani era un singur felinar aici, iar acum sînt patru şi uite: nici nu s-a înserat bine şi luminează ca ziua. Ştii de ce, nu?
– Pentru că e trafic mare de biciclete pe aici, vin şi pleacă ăştia de lucrează la spital.
– Astea noi au şi senzori de lumină, tata i-a pus.
– Ha-ha, rîse Codin din spate, le-a montat cam aiurea că uite, luminează acum, pe lumină.
– Sînteţi fraieri, răspunse cel brunet, flegmatic. Ăsta, locul ăsta, chiar aici, unde se întîlneşte poteca noastră cu pista de biciclete, e locul în care se întunecă cel dintîi din tot cartierul. Da’ voi sînteţi prea proşti să ştiţi de ce…
Paşii li se auzeau trosnind şi fărîmiţînd vreascuri pe jumătate putrezite, iar din dreapta, de dincolo de copaci, destul de rar răzbătea zgomotul turat al vreunei maşini trecînd în viteză.
– Eu ştiu.
– Păi, ce mai aştepţi? Spune, dacă ştii.
– Turnul ăsta gigant din faţă e de vină. E termocentrala care încălzeşte tot spitalul. La bolnavi le e mereu frig, ştiu că bunica a fost internată aici, şi mereu cerea pături, avea patru sau cinci pături pe ea, şi tot mai cerea. Termocentrala bagă căldură prin ţevile alea suspendate care se văd acolo. Şi din cauza ei, aici nu se vede soarele niciodată. Cică bolnavii din corpul ăla mereu se plîng că de la fumul gros care iese din turn e mereu nor şi doctorii le spune să-şi aleagă ce vor, căldură în salon sau soare. Şi locul unde nu e soare niciodată e locul în care se întunecă prima oară, nu?
– O fi, dar nu de-asta s-au montat felinare. Acum doi ani, într-o seară, pe poteca asta trecea o fată pe bicicletă. Studentă la medicină. Eu cred că pedala tare; era mai întuneric decît acum, că iarna se întunecă mai repede – la cinci e beznă pe aici -, dar şi aşa un bărbat a oprit-o. A doua zi acolo, în tufele alea, au găsit doar bicicleta ascunsă.
– Şi fata?
– Fata au găsit-o omorîtă în altă parte.
– Şi criminalul?
– Criminalul l-au prins acum cîteva săptămîni, tocmai în capătul celălalt al ţării. Înainte să omoare studenta, atacase şi-o altă femeie, dar aialaltă scăpase şi reţinuse forma unui tatuaj de la mînă. Şi aşa l-au prins, datorită tatuajului. Altfel era liber şi acum.
– Toţi criminalii sînt prinşi pînă la urmă, spuse Codin din spate. Întotdeauna ăia buni cîştigă şi aia răi pierd.
– Ce te face să crezi asta, băi Codine? Gîndeşte-te că dacă nu avea tatuajul nu l-ar fi prins niciodată! Era bine merci. Se oprise din omorît femei şi trăia ca orice om.
– Da, dar uite că aşa a fost să fie: avea tatuaj! Şi avea tatuaj pentru că Dumnezeu a vrut ca el să aibă tatuajul acolo, la vedere, şi tatuajul era pus acolo special ca prima femeie să-l vadă, şi tot el a făcut ca prima femeie să scape. Să zicem că acum un pic în faţă, pe poteca asta pîndeşte o fiară şi noi nu o putem vedea de copaci şi de frunze. Dar cineva de sus, acolo unde sînt ciorile alea, ar putea vedea şi fiara şi ne-ar putea vedea şi pe noi. Dar Dumnezeu nu se găseşte acolo ci mult mai sus şi de unde e el se vede tot, exact cum vedem noi peştii toţi cînd mergem la acvarium, pentru că totul e din sticlă şi apa e mereu clară şi curată. Şi dacă nu e el, e îngerul nostru păzitor care ne spune să ne întoarcem acasă, pentru că în faţă e o fiară la pîndă.
– Poate ar trebui să ne întoarcem, spuse copilul cu Playstation 4 nou cumpărat. Era îmbrăcat cu o jachetă maro, mult prea groasă pentru temperatura încă plăcută a începutului de toamnă.
– De ce, ţi-e cald? rîse cel brunet. Nu am zis că mergem să ne jucăm la sonerii? Acum vi se făcu frică? N-auziţi că îngerul păzitor a lui Codin acum tace?
– Sînt multe chestii de-astea care se întîmplă, dar noi nu avem de unde şti pentru că părinţii nu ni le spun şi nici nu ne lasă să ne uităm la filme bazate pe poveşti cu răpiri reale şi crime reale.
– Da, răspunse cel în jachetă maro, repezindu-se să spună şi el ceva interesant, ieri eram singur acasă şi, la ştiri, luau interviu la o fată din nu ştiu ce oraş care fusese răpită de doi bărbaţi. Au atacat-o într-o fundătură, pe la spate, şi i-au pus cuţitul la gît, i-au spus să nu mişte… şi…
– Şi cum de-a scăpat? Dacă a ajuns să dea interviu înseamnă că a scăpat.
– Nu ştiu, că a venit mama acasă chiar atunci, răspunse primul după o clipă de şovăială, brusc intimidat.
– A venit maică-ta pe naiba! Parcă nu ştim că tu ai închis televizorul ca să nu te pişi pe tine de frică singur în casă.
Ceilalţi doi începuseră deja să rîdă, în timp ce Codin, oprit mai în spate cerceta o omidă pe jumătate strivită, probabil chiar de încălţările unuia dintre cei din faţă. Zîmbea absent, fără să ştie motivul veseliei celorlalţi.
– Şi oricum, reveni Codin urmărindu-şi gîndul dinainte, după cum îi era obiceul, poliţia întotdeauna are nişte suspecţi pe care îi torturează pînă cînd spun adevărul. Şi pînă la urmă cel rău e imposibil să scape. Există tortură bună şi tortură rea.

Cpntinuarea AICI

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.