Protocolul impune salvarea mamei înaintea copiilor. Viața mamei are prioritate. Domnule Iancu, semnați consimțământul!
Noaptea îi era cel mai greu. Odată lăsat întunericul, doar unitățile aparatelor de aer condiționat îi țineau companie. Un huruit permanent începuse să facă parte din viața lui. Mergea ore în șir pe străzi, aiurând pe lângă parcuri, lovea cu vârful încălțării toate pietrele găsite în drum. Se dezmeticea la mulți kilometri de casă. Pândea când intra câte un întârziat în vreun bloc înalt și se strecura în urma lui, urca pe acoperiș, iar de acolo avea impresia că era mai aproape de ele. Își dorea ca măcar pentru o secundă, una singură, să nu mai simtă nimic. Nicio emoție.
În diminețile de vară, prin fereastra larg deschisă, îi intra în cameră ciripitul rândunelelor ce-și făcuseră cuib atât de aproape de ochiul lui de geam. Ca și cum cineva îl tot împingea de la spate, îl tot îndemna să mai trăiască înc-o zi, și încă una. Stătea minute bune întins pe pat, cu ochii închiși, ascultându-le, așa cum le asculta pe fetele lui seara, înainte de culcare. Cobora din pat, punea apă la fiert în ceainic, pe aragaz, și pornea spre baie. Spuma de ras împrăștia un miros răcoros între pereții băii. Cât de mult îmi place mirosul ăsta!– vocea Anei îi suna în minte, atât de familiar. Vocea Anei lui, cea de la începuturi. Clipea o dată și, în momentul de odihnă al pleoapelor, o simțea în spate, încrucișându-și degetele pe pieptul lui, prinzându-l ca-ntr-o centură strânsă. Pielea ei fierbinte și capul odihnindu-i-se pe umăr. Vlad își răsucea corpul încet, aproape zâmbind, ca și cum ar fi vrut s-o cuprindă în brațe, sub propria bărbie. Deschidea ochii, iar privirea i se izbea de cuierul pe care atârnau halatul de baie și prosopul. Ceainicul șuiera prelung, ca un tren al cărui mecanic a adormit cu mâna pe manetă. Sunetul ascuțit îl făcea să deschidă ochii larg și se îndrepta spre bucătărie. Oprea aragazul, apoi rămânea cu privirea pe fotografia prinsă cu magnet pe frigider. În bucata de hârtie lucioasă, cu margini uzate, Lia râdea în partea stânga, cu doi dinți din față lipsă și cu părul lung împresurat în jurul gâtului, ca un fular aruncat grabnic la gât, în drum spre derdeluș. Maria, în dreapta, avea degetele mâinii stângi la buze, ca atunci când dădea pupici la distanță, iar prin ochii întredeschiși, ca două liniuțe, îi sclipea lumina galbenă a blițului. Între ele, ținându-le strâns de mânuțe, Ana zâmbea cu tot chipul. Își târa pașii înapoi spre baie și continua să se bărbierească, privind peste umăr în oglindă, ca nu cumva să îi scape nevăzută vreo altă himeră.
Microbuzul îl găsea mai mereu lângă stâlpul din colțul străzii. Urca, își punea borseta lângă el pe banchetă și privea pierdut între blocurile înalte. De cele mai multe ori se întâlnea cu Radu în microbuz. Fuseseră colegi la Construcții. Împărțiseră aceeași cameră, aceeași mămăligă rece cu zacuscă, aceleași cărți, aceleași țigări, aceleași femei. Până când, în ultimul an de facultate, Vlad a întâlnit-o pe Ana, s-a îndrăgostit și, patru luni mai târziu, a cerut-o de soție. Micuță de statură, cu părul ca noaptea și ochii precum coaja verde de nucă. S-au mutat împreună într-o cameră de familiști, la capătul coridorului din căminul studențesc. La un an de la licența lui Vlad, se născuseră gemenele.
Vlad lucra la firma de construcții de la începutul verii. Tot atunci se mutase în blocul de garsoniere, renunțând la chiria apartamentului pe care-l avusese împreună cu Ana și fetele. Radu îl prezentase șefului de șantier, iar Vlad fusese angajat pe loc, era oricum supracalificat pentru munca pe care o făcea. Lucra aici de când se hotărâse să încerce să meargă mai departe. De luni de zile căuta în el crâmpeie de adevăr de care să se agațe și pentru care să lupte. Pe interior era gol. Colegii aceștia nu-l cunoșteau foarte bine, iar lui îi convenea de minune; era lăsat în pace. Era muncă grea, fizică, dar simțea că asta merită. Ar fi fost în stare să treacă prin flăcările iadului doar să poată fi la fel ca la început.
— Tati, mami, a venit Moșul!
Vlad se trezi la auzul vocilor ce veneau din camera fetelor, o îmbrățișă pe Ana și rămase inspirând mirosul din parul ei. Lia și Maria săriră din pătuțurile lor, împiedicându-se ba de un papuc, ba de cordonul halatului așezat alandala pe mânerul fotoliului din camera lor. Își suflecau mânecile pijamalelor alergând spre bradul împodobit din camera mare, iar tălpile lor goale lipăiau scurt pe dușumeaua din lemn lăcuit. Puseseră lapte și napolitane pe tăviță și apoi stătuseră la pândă până aproape de miezul nopții. Iar pentru reni, așezaseră morcovi pe pervazul ferestrei. Nu e ușor să faci toate astea și să nu obosești, abia împliniseră opt ani de curând. Era ritualul lor în fiecare Ajun.
— Lia, vezi, ti-am spus că Moșul vine și la bunici! Nu m-asculți niciodată, ar trebui s-o faci, sunt mai mare, spuse Maria, măsurând cu palma-i mica diferență dintre umerii lor.
— Da, da, spuse Ana prin ușa deschisă a dormitorului. Fix cu 12 minute ești mai mare! Vlad, trezește-te, că vin pițigoii peste noi în… trei, doi, unuuu. Și deschise larg brațele să le cuprindă pe micuțele care se azvârleau în patul lor, fiecare pe cate o parte.
Chicotelile nu încetară nici când bunicul se apropie de brad, mângâindu-și barba albă, ca de Moș.
— Ho, ho, hooo, dragile Bunului, sunteți gata de cadouri? Ia să vedem, ce-avem noi aici? Hm, spuse privind-o ghiduș pe Buna cum intră cu tava de prăjituri, să le ducă pe terasă, la rece, să se mai îmbine aromele nițel. Măriucă, uite, pe cadoul asta scrie numele tău, ia vezi, așa e? Liucă, si tu ai unul! Ană, Vlade, haideți și voi aproape, Moșul nu uită pe nimeni azi, ce stați priponiți de tocul ușii?
În timpul mesei de Crăciun, Buna a pus pe masă toate bunătățile pentru care era vestită nu doar în familie. Fetele pieptănau păpușile, iar apoi făcură un ghem dintr-o hârtie, îl legară cu ață și momeau pisoiul la joacă, pe după canapea. Afară, lumea deja se foia pe potecile săpate prin zăpadă. Ninsese ca-n povești în noaptea de Ajun, iar acum timpul era numai bun pentru o plimbare spre centrul orașului.
— Bunule, este Târg de Crăciun aici la voi? La noi este cel mai mare târg de Crăciun din lume!, spuse Maria, deschizând brațele ca să arate imensitatea târgului. Mergem, mergem?
— Eu vreau acadea, iar Maria vrea turtă dulce, spuse Lia.
Odată cu lăsarea serii, centrul orașului de sub munți deveni neîncăpător. Vlad parcă mașina aproape de intrarea în târg și făcu semn fetelor să coboare cu atenție, căci sub stratul de zăpadă, pe asfalt, era gheață.
Nici nu intrai bine că ți se opreau ochii pe reni. Copiii le dădeau târcoale, unii erau mai curajosi, îi prindeau de coarne, alții cereau să fie urcați pe ei, ca pe căluți. Sunete de clopoței se auzeau din coarnele lor de fiecare dată când mișcau capul. Vinul fiert, cu scorțișoară, și căsuțele de turtă dulce stăteau de-a dreapta și de-a stânga intrării, bradul împodobit stăpânea centrul târgului, ghirlande colorate străbăteau văzduhul, prinzând cerul într-o plasă de lumini. Zumzetul mulțimii se amesteca cu colindele și cu zarva făcută de copii în zona tiribombei și-a căluților înaripați. Corpul tiribombei semăna cu o uriașă caracatiță de metal, plastic colorat și șuruburi, așezată pe o platforma rotativă. Tentaculele luminoase se odihneau, așteptând cuminți să se ridice iar în văzduh.
Fetele se urcară toate trei în același locaș. Vlad scoase telefonul și surprinse în poză chipurile celor două micuțe, îmbrățișate de mama lor.
— Vă rog să părăsiți platforma, domnule!, îl invită bărbatul care verifica centurile celor urcați.
Vlad aruncă încă o privire la sistemele de siguranță, se depărtă cu spatele, coborând de pe platformă și trimițând bezele către fete.
— O să vezi, Lia, cât de sus o să zboare!, spuse Maria îmbujorată. Să te ții bine de mama, da? Tu de o mână a ei, eu de cealaltă mână, da?
Din pântecul de oțel al tiribombei se auziră pornind motoarele, Întâi leneșe, ca trezite din somn. Vlad le făcu cu mâna de doua ori, când trecură prin dreptul lui, apoi le urmări cum se înalță și cum prind viteză. Le auzea pe fete chiuind. Țineau strâns mâinile Anei, așa cum promiseseră, și chiuiau.
În spatele lui Vlad, la chioșcul cu artificii, vânzătorul gesticula cu mișcări largi de brațe, chemându-și clienții.
— Iai în mână rachet, pui rachet în pământ, aprinde rachet și pleacă departe. Ținți metri, zețe metri, miji ochii omul mic de statură, ce abia se vedea din spatele tejghelei. Eu arăt la tine, domnu’…
Zâmbi la auzul limbii stâlcite și se dădu câțiva pași mai la stânga, căutând momentul perfect pentru o nouă fotografie. Voia să le surprindă fețele în timp ce erau în punctul de maximă înălțime. Râdea imaginându-și chicotelile fetelor când vor vedea ce a ieșit.
I se păru că vede cu coada ochiului un vârtej de lumină, ce dispăru într-o parte, în dreapta ecranului telefonului, ca o stea căzătoare. Auzi rumoare în partea aceea și lăsă telefonul la o parte.
— Și rachet zboară… și bum!
Vlad privi o secundă la chinezul de după tejghea, apoi aerul se umplu cu un vâjâit ce-l făcu să-și acopere urechile. Sub ochii lui, locul căsuței fu luat de un amalgam de metal și plastic. Urlete porneau din întunericul ce-l înconjura brusc. Un al treilea corp se ridică în văzduh, agăță plasa de lumini de peste târg și căzu vertical la poalele bradului, în mulțime. Privi blocul de metal de lângă el, rememoră cele trei momente diferite și pricepu că trei brațe ale caracatiței se desprinseseră de trunchi, ricoșând în mulțime. Cele rămase întregi atârnau inerte pe platforma tiribombei. Oamenii se călcau în picioare, părinții își luau pe sus copiii mici. Nimeni nu vedea pe unde calcă, doar urcau și coborau orbi peste orice obstacol le-ar fi stat în cale.
Nu știa de unde să înceapă, așa că începu de la brațul căzut lângă el. Îl auzea pe chinez cum strigă din întuneric și gândi că trebuie să plece de acolo. Dar nu fără a vedea dacă fetele lui sunt în acel braț. Aprinse ecranul telefonului și văzu un băiețel și o femeie, ambii prinși în centuri, nemișcați. Nu avea timp de ei, trebuia să le caute pe fete. Ana, Lia, Maria… striga din răsputeri. Și ca el strigau alți zeci de oameni.
Ajunse, împleticindu-se, lângă brad. La lumina beculețelor, văzu un bărbat și două adolescente în centuri, încercând să iasă din brațul care le aruncase acolo. Trecând de ei, auzi în urma lui bubuituri puternice. Se întoarse, făcând câțiva pași cu spatele, și văzu arzând taraba cu artificii.
Încercă să-și dea seama unde căzuse primul braț. Se luă după strigătele mulțimii și ajunse la intrare. Dădu la o parte crengile rupte ale copacului pe care îl lovise brațul tiribombei în cădere și rămase încremenit. O văzu întâi pe Ana, cu capul aplecat pe piept. La dreapta și la stânga, prinse în centuri, le văzu pe fete. Lia! Maria! Niciuna nu-i răspunse, așa că se urcă pe fiarele contorsionate și căută locul de prindere al centurii Anei, o desfăcu și-i desprinse palmele din palmele fetelor. Ana făcu ochii mari, dar nu părea să vadă ceva. Vlad o luă de mijloc și o trase afară, rostogolindu-se cu ea, peste crengile copacului lovit. O lăsă din brațe, întinsă pe pământ, îi luă capul între palme, o strigă disperat. Îi mângâie fruntea, ștergându-i pleoapele cu degetele mari. Protocolul impune salvarea cu prioritate a mamei, înaintea copiilor, își amintea vocea doctorului cu care născuse Ana. Viața mamei are prioritate. Domnule Iancu, semnați hârtia de consimțământ!
„Niciodată să nu mă pui înaintea fetelor, auzi, Vlade?” – îi suna în minte glasul Anei. „Nimeni pe lumea asta nu e mai important decât ele, nici măcar eu! ”
Se ridică și porni după fete. Se cățără înapoi, printre crengile copacului și barele rupte ale brațul tiribombei, agățându-și haina. Trase de umăr și se eliberă, cu un fâșâit prelung. Se uită la copila din dreapta, simțind că lângă el mai e un om care încerca să o scoată pe cea din stânga. Desfăcu centura, o strânse de palme, dar corpul fetiței stătea amuțit, ca-ntr-o adormire de seară, înainte de finalul poveștii. O trase de geacă și reuși să o miște. Flash-uri roș-albastre răzbăteau prin ramurile rupte, aruncând iluzii de lumină pe chipul ei palid. O adună la piept, ieși împleticindu-se și o întinse lângă Ana. Îi văzu pulpa dreaptă plină de sânge și părul năclăit. Era Maria. Se ridică să pornească după Lia, când un bărbat îmbrăcat în roșu îi puse mâna pe umăr:
— De aici preluăm noi, dați-vă într-o parte, domnule.
Paramedicul se puse în genunchi lângă trupul Mariei, îi puse gulerul și începu să-i caute semnele vitale.
Vlad își căută echilibrul. Își trecu mâinile prin păr și, ridicând privirea, făcând-o roată peste întreg târgul, dădu cu ochii de imaginea iadului. Flăcări înalte mistuiau taraba cu artificii, ca niște limbi roșiatice care înghițeau bucăți de văzduh. Trupuri inerte erau presărate peste tot, Umbre alergau bezmetice sau se târau pe sol. Nu mai cânta nicio muzică, singurele sunete erau vaietele sirenelor, sfâșiind aerul.
— Nu pot! striga bărbatul care încă încerca să o scoată pe Lia. Nu pot să desfac centura! Aduceți gulerul și foarfeca de descarcerare!
Ana deschise ochii. Întoarse capul într-o parte, icnind de durere, și dădu cu privirea de corpul întins lângă ea.
—Maria…
— La o parte în trei, doi, unu, se auzi vocea salvatorului aplecat asupra copilei.
Pieptul Mariei sălta zbuciumat.
— Luați-o pe doamna și mergeți la spital dacă aveți mașină!
Paramedicul prinse mâna lui Vlad.
— Doamna e stabilă, are fracturi, dar poate fi transportată la spital chiar de către dumneavoastră, nu așteptați ambulanța. Vor fi mulți de verificat și se va umple spitalul.
Vlad o luă pe Ana în brațe, ca atunci când era îmbrăcată în alb, o purtă până la mașină și o puse pe scaunul din dreapta. Îi puse centura, intră la rându-i în mașină și porni motorul, Viața mamei are prioritate, semnați!
— Stai cu mine, Ana, te rog, stai cu mine, vorbește cu mine!
Conduse bezmetic, în tăcere. Ana nu-i răspundea. Străzile nu i se mai păreau la fel, dar știa că trebuie să meargă spre locul din care tot veneau ambulanțe. Înfipse botul mașinii într-un morman de zăpadă adunat lângă poarta spitalului și coborî, patinând pe un picior. Ocoli mașina și deschise larg ușa din dreapta. Ana zăcea inconștientă, cu părul ud, cu brațele pe lângă ea, cu palmele în sus.
Curtea spitalului se umplu repede. Luminile girofarurilor proiectau lumi stranii pe pereții din jur, colorând fulgii ce cădeau necontenit.
— Se triază răniții, conform protocolului, strigă medicul. Verificați semnele vitale la fața locului și luați-i pe tărgi în ordinea gravitații. Până ne vin ajutoare, trebuie să ne descurcăm singuri! Goliți ambulanțele și mergeți înapoi la locul accidentului, pentru următorii!
— Aici, aici, strigă Vlad, fluturând o mână în aer. Puse două degete pe gâtul Anei, simți puls și strigă unui asistent să aducă o targă.
După ce Ana fu dusă înăuntru, Vlad se așeză pe un scaun, frământând în minte imagini și sunete. Ceilalți aparținători măsurau speriați laturile holului. Unii plângeau, alții tăceau.
— Lia si Maria Iancu, gemene, opt ani… întrebă Vlad o asistentă ce trecu pe lângă el. Le-am lăsat acolo. Pe una o resuscitau, pe cealaltă încă nu o scoseseră dintre fiare! În ce stadiu sunt? Le-ați adus?
— Stați liniștit, vă rog, vom reveni de îndată ce vom stabiliza toți răniții, îi spuse femeia, cu voce cât putu de blândă.
… sistemul de prindere al brațelor a cedat … trei brațe s-au desprins… ambulanțele au dus răniții la spitalul local… deocamdată sunt raportați șase morți și paisprezece răniți… conducerea spitalului a cerut ajutor… Asistenta roti privirea prin încăpere și opri televizorul.
— Iancu este aici? Vlad Iancu?
Medicul de gardă se apropie de Vlad, care sări în picioare, încercând să-și stăpânească tremuratul.
—Domnule Iancu, rămâneți pe banchetă, vă rog. Soția dumneavoastră e bine, a avut contuzii la cap, o mână și-un picior fracturate. Operațiile au decurs bine, este stabilă și se recuperează la terapie intensivă.
Vlad respiră ușurat.
—Însă am pierdut-o pe Maria. Nu am avut ce face, copila au avut răni extrem de grave, artera femurală a fost secționată și a pierdut o cantitate uriașă de sânge.
Doctorul coborî tonul, privind în pământ.
— Cealaltă fetiță, Lia, are și ea răni majore. Încă e în sală, încercăm să o ținem în viață, dar nu putem garanta că va supraviețui acestei nopți.
Vlad nu-l mai auzea pe doctor vorbind. Urechile începură să-i țiuie. Cu ochii ca două scorburi întunecate, își privea mâinile. Palmele lui nu mai aveau degetele la locul lor, îi păreau că se depărtează de el, amestecându-se cu pătrățelele mozaicului de pe jos, iar pleoapele uitară gestul firesc de a se mișca peste albul ochilor.
În fiecare sâmbătă, Vlad mergea la Ana. O găsea mai mereu pe pridvorul casei părinților ei, unde se mutase după accident. Fotoliul cu brațe moi în care petrecea după-amiezile devenise cuibul ei. O păturică moale și colorată, cea cu care se înveliseră fetele seara, la culcare, îi acoperea genunchii. Între degete ținea fotografia de care nu se dezlipea niciodată. Ultima ei fotografie cu fetele, făcută de Vlad, imediat după ce ele s-au urcat în tiribombă. Stătea ore în șir fixând cu privirea câte un punct – un copac, un nor, o striație a podelei de lemn, o ulucă de la gard sau o crăpătură în varul de pe zidul casei. Uneori urmărea un fluture până când acesta îi ieșea din raza privirii.
Vlad nu-și dădea seama dacă Ana ajunge cu mintea la obiectele pe care le privește sau dacă gândul i se oprește în aer, pe ceva doar de ea văzut. Nu întreba niciodată nimic, nu cerea niciodată pe nimeni, nu avea dorințe și nici nevoi. Nu mai avea voce, nu judeca pe cineva, nu certa pe nimeni, nu tăcea cu nimeni.
O lua în brațe, dar brațele lui îi cuprindeau doar corpul; Ana lui nu mai era acolo. O pieptăna în tăcere, îi împletea părul în spic, și își amintea, cu strângere de inimă, cum le învățase pe fete să împletească în părul ei lung, cocoțate pe spătarul canapelei din sufragerie. Atunci râsetelor copilelor îi zburau prin minte ca rândunelele. Doar stătea lângă ea, tăcând sau citindu-i, dar neputând să pătrundă printre negurile din ochii ei. O ținea de mână, se juca cu degetele ei, îi învârtea verigheta pe degetul subțire și lung. Uneori avea impresia vagă că vede în ochii ei un sâmbure de viață. Și atunci aștepta. Își subția privirea, și tot ce putea face era să tragă aer în piept și să aștepte.
Absolventă de Științe Economice. Născută în Dolj, crescută în Argeș și Vâlcea, locuiește în București. Lucrează cu cifre de când se știe, dar e o cititoare de cursă lungă.
Felicitări, Elia!