Acasă la Franz

Un fiu care vede.
La parter un magazin șic, de suveniruri ca la muzee, cu statuete reprezentându-l pe Franz. Băltoace de inundație, lucrări, apoi se acoperă trotuarul și se poate intra. Biletul e 5 coroane. Cât așteptați, iese Kafka în șort, purtându-se singur pe umeri ca pe-un copil, dacă te uiți mai bine vezi că trupul de jos nu are cap și stând așa tot face exerciții, o prezentare multimedia vă spune că era voinic, vă îndoiți de cum scrie. Dedesubt, o vizuină ca de bursuc, aluneci pe tobogan cu tot cu pătura pusă peste, încerci s-o așezi înapoi dar lumea buluc după tine, o pui pe scărița de lângă, vine cineva din muzeu, îi explici, te crede singurul vinovat, reconstitui cu lux de-amănunte ce s-a-ntâmplat, o germană pe care n-o înțelege.
Deasupra, înconjurat de creneluri, se profilează un turn, acoperit cu zăpadă ori învăluit în ceață. Stoluri se rotesc împrejur, ca încercuind un cap dus de-acasă, ce ar fi spart, șoptea vocea, tavanul, ca să se-arate lumii. La o ferestruică tăiată sus de tot în perete, ceva nemișcat se uită în gol către tine – citea din nou glasul –, de parcă nu l-ar observa nimeni. Atât de scobite îi sunt orbitele că nu le poți susține căutătura. Până când, ca și cum o limbă de moarte i s-ar izbi de craniu, pentru a-l face să și-l izbească la rându-i de zid, zăpada să se prăvale și ceața să se împrăștie scoțând la iveală cerul imaculat, răsună deodată un dangăt de clopot. Răspunde sunetul picurat și prea cunoscut al unei alarme de telefon, gata pe ziua de azi, când tu nici nu-ncepuseși.
De mult îți doreai să ajungi tu în Praga, nu era un secret pentru nimeni. Dar nu așa. Voiai să pășești pe urmele pașilor lui, să-i refaci drumurile și, oprit la un colț de stradă, să ți se pară că îi zărești umbra. Totuși, oare câți muritori l-au visat, în afară de scriitorii universitari cu aspirații de Nobel și transpirații de nemurire care se laudă pe coperțile I sau IV cu cât de tare a putut să le placă Jurnalul, de-i cutremură și-urmărește și-n somn, atât de fără scăpare că se apucă și ei de unul. Ești curios ce-ar fi spus Kafka despre analele unui Cutărescu. Mai ducă-se și-n Franz, vorba aia, a mamei. Dar tu nici n-ai băgat de seamă că te-ai trezit, omule! Ești în același amurg timpuriu, dacă te străduiești o idee mai mult, acel cineva imobil aducea cu un tată. Adu-ți aminte, hai, fă cercetări. Fațada casei voastre era pe atunci albastră, interiorul, verde ca într-o seră, mai știi când ai inaugurat baia, ghi-ghi, parcă stăteai pe umerii unui uriaș? Mai încearcă, n-ai asociat bine. Când ai venit la Cluj adus de sora ta cu mașina tatălui vostru (casa în care locuise mai mult ca-ntre oricare alți patru pereți, acoperind-o de soare cu pătura, ascunzând banii de băutură sub scaun), Oti te-a întrebat: tu nu l-ai visat pe tata? Nu, doar l-ai zărit. O să vină și ziua când, lăbărțat în fața unei hărți a lumii de dincolo, tatăl tău îți va bântui nopțile precum ei, pregătit pentru marea călătorie și ultima, io mă duc, așa îi spusese, nu mai am energie, bine, dacă tu așa crezi că-i bine, iar unda de reproș o făcuse să plângă, mai să trebuiască să tragem pe dreapta. Hai odată, scularea. Te gândești la Kafka și dacă tatăl său l-a visat după ce el s-a stins de tuberculoză. Te documentezi. Începi cu bornele lor simetrice aniversaro-crăiești. Franz, fiul lui Hermann, s-a născut pe 3 iulie 1883 și a murit pe 3 iunie 1924. Cu vocalele neclintite și mai deloc afectat, domnul bărbat, Herr Mann, i-a supraviețuit cu 7 ani și 3 zile, iar mama, Julie, cu 10 ani și. Mai afli că pe sora lui preferată, mezina, o chema Ottilie, născută în 1892 – versus a ta în 1992. Repede, nu mai sta, scrie-i pe whatsapp de Ottla, ca ea să-ți răspundă eu, minus 100 de ani în viața anterioară. Du-te dintr-o suflare în odaia de la catul din mijloc, e slab luminată, numai de focul din vatră și de un capăt de lumânare la licărul căruia cineva citește o carte cu un castel pe copertă, aceeași pe care ai început-o aseară, silueta stă aplecată într-o firidă, sub grinda piezișă. E mama ta. Îți întinde o mână tremurătoare și-ți cere să i te-așezi alături. Îi vine cumva greu să vorbească, trebuie să-ți dai osteneala s-o chiar înțelegi. Am fost acasă la Franz. Unde, ce tot vorbești, acasă la dracul? O, mamă, nu-ncepe iară, la Franz, la Franz Kafka. Da’ de ce umbli brambura, ce, tu n-ai casă?
Oare cât îi vei supraviețui tatălui tău?

Ovidiu Lorenz

Ovidiu Lorenz (n. 1986) este prozator. A studiat cifre și litere. A semnat rubrica „Onirodrom“ în Dilema veche. A publicat proză scurtă în Liternautica, OPTm și Revista de Povestiri. Într-o altă viață, pe terminate, joacă rolul de poet (cu volumele noapte-lumină, Casa de Editură Max Blecher, 2017, respectiv Zgardă litere, Curtea Veche, 2021) și traducător literar (din peste 30 de autori).