Afară

Bunica nu i-a dat la grădiniță. A zis că dacă tot e ea acasă, ce rost are. Ieșise la pensie mai devreme cu cinci ani, pe caz de boală. Tulburare neuro-vegetativă. Lucrase ca telefonistă, la Palatul Telefoanelor, pe Victoriei. Avea tot felul de fobii, de la teama de a traversa (pe la paișpe ani o luase o mașină pe capotă, iar pe ea chiar așa o chema pe numele de fată, Capotă Florica), la teama de poduri, de frigider gol, de hoți care pot intra în casă când soțul era de noapte. Dar cea mai mare teamă era aceea că ar putea să li se întâmple ceva rău nepoților sau copiilor. Pe copii nu-i mai putea supraveghea, erau mari, la casele lor, dar îi lăsaseră nepoții, asupra cărora credea că are drepturi părintești și că îi poate ocroti mai bine decât aceștia. La pensie se simțea ca la prima tinerețe. Cumpăraseră apartamentul unde fuseseră repartizați după ce le-a fost demolată casa de pe Calea Rahovei, după cutremur. Fiind la parter, luase în stăpânire și terenul din față, unde plantase tufe de liliac, trandafiri, iriși și o salcie, pe lângă gardul viu de hibiscus pe care îl găsiseră aici când se mutaseră în blocul abia construit.
În fiecare dimineață, când nepoții (Bogdan, un blond grăsuț și buclat, și Daniela, o domnișorică brunetă, cu părul negru și lins și un breton drept, deasupra sprâncenelor) veneau la ea în pat pe la ora nouă, rostea cu satisfacție, ca pe o incantație: „Nu ne ducem la școală, nu ne ducem la servici, n-avem niciun zor.” Cu toate astea, se scula imediat să-și facă prima cafea și să le pregătească micul dejun. Îi trimitea în sufragerie, să-și schimbe pijamalele cu hainele de casă și să le lase frumos împachetate pe canapeaua extensibilă unde dormiseră. Cine ajungea primul la bucătărie primea, după masă, două ciocolățele chinezești, în loc de una.
După ce mâncau, făceau o plimbare prin cartier, printre dărâmăturile caselor demolate, ce urmau a fi înlocuite cu blocuri de zece etaje, se opreau la vreun loc de joacă sau mergeau s-o viziteze pe străbunica, ce locuia într-o casă cu hortensii mari în curte, pe lângă Piața Rahova. Alteori luau tramvaiul și ajungeau într-unul dintre marile parcuri ale capitalei. Urma prânzul, odihna de după, apoi joaca în grădinița împrejmuită de bunicul cu gard înalt și subțire de metal, pe care nu puteai să te urci, că ai fi căzut cu el, cu tot. Olimpia de la patru, care era deja pionieră, îi scotea la tablă sau le citea povești și ghicitori. Când veneau surorile din blocul de vizavi, făceau din noroi și buruieni două feluri de mâncare și desert sau își puneau cu scuipat unghii lungi din petale de dalii. Își imaginau povestiri din viitor: „Fată, când am fost eu cu bărbată-miu la munte, să vezi ce ni s-a întâmplat…” și desenau pe asfalt prințese, care de care mai împopoțonate. În timpul ăsta, bunica trebăluia prin bucătărie, dar trăgea cu urechea la joaca lor. Doar când era ea de față se puteau juca și pe stradă, cu mingea, coarda sau elasticul. Daniela avea mereu genunchii juliți. Mașini treceau rar și încetineau sau opreau până când copiii se refugiau pe trotuar. Odată, Ciprian de la C-uri, care era mai mare cu vreo doi ani, o lovise în plin cu bicicleta, chiar de mână cu bunica fiind. O trântise la pământ, dar se răsturnase și el. Se alesese cu buza ruptă și vânătăi pe coapse și pe brațe, dar nu se supărase pe Ciprian, că îi plăcea de el.
După-amiezile bunica trebuia să-și facă somnul de frumusețe. Fusese mereu cochetă. Avea o cutie plină cu tot felul de bijuterii, mărgele de toate culorile, coliere cu pietre semiprețioase, perle de cultură, cercei cu clipsuri. Bogdănel făcea deliciul musafirilor când apărea rujat, cu o perucă pe cap, cercei și mărgele, se urca pe masa de douășpe persoane din sufragerie și începea să cânte, acompaniindu-se cu mandolina mică de lemn. Daniela fierbea în acele momente. Ea nu mai conta. Ei nu-i aranja bunica, cu admirație, nicio buclă. Îi venea să dea de pământ cu chitara roșie, de metal, care se vedea că e de jucărie. A ei nici nu cânta.
Grăsunul dormea la prânz neîntors. Nu se întrebase niciodată de ce ea era trimisă în altă cameră, iar bunica sforăia lângă băiețel. Copii fără bunici și fără căpătâi băteau mingea chiar și la ora aia, când la intrarea în orice bloc scria că de la 4 la 6 trebuie să fie liniște. Odată o trezise pe bunica din somn cu mare sfială, să o roage să o lase afară, dar fusese trimisă înapoi în cameră, cu interdicția de a mai îndrăzni să se gândească la așa ceva și, mai ales, de a o scula.
Încerca să doarmă, strângând între picioare pernele îmbrăcate în catifea galbenă, asortate cu draperia. Le întorcea pe toate părțile. Se uita pe pereți. În fața ei era oglinda mare de la o comodă. Trei tablouri luate de la consignație: „Am luat ce ne-a plăcut, nu ce au zis alții că e frumos” obișnuia să spună Florica cu mândrie. Îi plăceau și ei vazele alea cu flori. Intra în camera din tablou, cu perdele diafane, bătute de vânt, cu ferestre luminoase, cu masa unde erau așezate crenguțele de liliac sau de măr înflorit. Dar mai era la căpătâiul ei, cât și în oglindă, o femeie ca un manechin, cu un trandafir în păr și o oglindă în mână. Se admira zâmbind foarte discret. Era goală, cu niște sâni perfect rotunjiți și un sex mai degrabă absent. Fetița de șase ani nu știa ce anume o făcuse într-o după-amiază să-și dea jos chiloții albi, de bumbac. Ceva cum nu mai simțise niciodată, nici când veneau părinții în vizită, nici când se dădea în leagăn, nici când mânca ciocolățele chinezești sau când mergea la cinema. O beatitudine plină de iubire, o plăcere intensă căreia nu i se putea opune, iar atunci, prima dată, nici nu se gândise să o facă. Îi apăreau în minte Ciprian, sau un unchi tânăr, pe care îl vizitase de curând, vărul mai mare cu care dormise odată în același pat, sau Super Man din filmul pe care îl văzuse pe marele ecran. Ca imediat după acele câteva secunde sau minute să simtă o vină cumplită, fără să știe ce păcat comisese. De atunci făcea asta aproape în fiecare zi. Uneori chiar reușea să adoarmă după aceea.
Zi de aprilie cu soarele care apare de după blocul de vizavi. Sunt puțini copiii care nu au fost duși la grădiniță sau la școală. Mai trece rar câte o mămică sau bunică împingând un cărucior și răspunzând la scâncete sau bâiguieli cu o voce pițigăiată, de alint. Au un parc mic la șosea, la intersecția Sebastian cu Rahova. Trei leagăne de metal, unde cei mai îndrăzneți se dau peste cap, adică ajung cu picioarele în sus, într-o poziție perfect verticală, un balansoar, unde, dacă nu ai nimerit tovarășul potrivit, poate să îți tragă clapa, să coboare când e jos, iar tu să te trezești dând cu fundul de pământ, o roată de lemn, cu șase mânere de metal, pe care copiii mai mari o învârt nebunește, iar dacă sari din ea când nu e oprită, sigur o să te dezechilibrezi, dar nu-i problemă, că nu cazi din pod.
Dar azi, pentru că e așa de frumos, vor merge în Parcul Libertății, Carol, cum îi zice Florica, cel cu copaci seculari, fântâni arteziene, un lac plin de bărci și rațe, și, mai ales, două statui monumentale ce întruchipează doi bărbați masivi, dezbrăcați, a căror legendă îi fascinează pe nepoți: sunt frați și s-au îndrăgostit de aceeași femeie. (Femeia nu e în parc, e la un muzeu.) S-au luptat între ei, unul l-a ucis pe celălalt și, realizând ce a făcut, s-a omorât și el. Tot acolo e mausoleul cu mormântul eroului necunoscut, unde arde mereu un foc și doi soldați îl păzesc, stând încremeniți, statui vii. Și tunul de plumb, pe care Bogdănel și-ar dori mult să se urce, dar bunica i-a explicat că soldații îl păzesc să nu îl atingă nimeni, că oamenii răi ar putea să bombardeze orașul, de acolo, de sus, de pe acea colină de unde se vede chiar și blocul lor. Se vor plimba cu barca, vor mânca vată de zahăr, se vor da în leagăne și se vor juca la nisip cu lopățelele și matrițele de diverse forme și culori, pe care le țin într-o pungă de un leu.
Daniela e deja îmbrăcată. Și-a ales o fustiță mov, de mohair, împletită de Florica, o vestuță galbenă, făcută de maică-sa, o maletă de la Moș Crăciun și un pardesiu de care nu se mai desparte. E alb, de lână, tivit la mâneci și pe poale cu o bordură cărămizie. Îl are de la bunica din partea mamei, care locuiește la țară. La el a asortat o căciuliță tot albă, cu un motocel care atârnă de un șnur, cum e la modă la copii. Dresuri albe, pe care le-a ridicat cât a putut, că nu suportă să le simtă în vine. Pantofiori de lac negri.
Buclatul abia a mâncat azi, că a descoperit locul unde erau ascunse ciocolățelele chinezești și a băgat în gură câte a putut, înainte să apară Florica. A reușit totuși să-l păcălească să termine tot din farfurie. I-a spus povești, l-a întrebat cum face leul și i-a băgat mâncarea în gură. Dar și el are metodele lui de autoapărare: mestecă ce mestecă și înghite doar ce îi place. Carnea, făcută bol, o scoate afară când nu se uită bunica, o bagă în buzunar și o azvârle mai târziu prin locuri de unde nu poate fi găsită decât cu ocazia curățeniei generale de Paști sau de Crăciun. Dar pentru că ei ajung cu jocul și pe sub dulapuri, Daniela le găsește și i se face scârbă. Un motiv în plus să fie nervoasă pe frati-su.
Îi cere voie bunicii să aștepte în holul blocului, că îi este cald. Face câțiva pași, mândră de pantofiorii de lac. Coboară cele câteva trepte spre ieșirea din spatele blocului, ce dă spre gheena de gunoi. O întâmpină un tânăr, care tocmai intra. Îi zâmbește și o întreabă „ce faci?”. E îmbrăcat în haine noi, cum a văzut la unchiul ei, care e student: blugi și o cămașă bleu, cu guler scrobit, un sacou, tot de blugi, și adidași albi. E atât de frumos și zâmbetul lui o face și pe ea să zâmbească.
„Unde te duci așa elegantă?”
„În parc”, vine răspunsul prietenos al fetiței.
„Dacă ai puțin timp, aș vrea să-ți arăt ceva.”
„Ce vrei să-mi arăți?”
„O păsărică frumoasă.”
„Unde e?
O apucă ușor de mănă, cât să o ghideze. E nerăbdătoare și se uită împrejur după o colivie. Nu vede nicio colivie și se întreabă unde ar putea fi. Poate afară… Imaginea unui papagal colorat se suprapune peste o bucată de crenvurșt gros pe care tânărul o scoate de undeva, din buzunar.
„Haide, poți să pui mâna pe ea, dacă vrei!”
„…”
„Tu ai o păsărică?”
Daniela rămâne câteva fracțiuni de secundă cu ochii holbați la acea bucată de carne roz ce îi intră în creier ca un țăruș.
„Haide, arată-mi-o și tu pe a ta!” continuă tânărul, cu voce blândă.
Nu mai văzuse așa ceva, dar intuiește ce poate fi. Nu seamănă deloc cu cârnăciorul cât un deget, încrețit, al Buclatului, pe care l-a văzut de atâtea ori când se îmbăiau în cadă și se jucau cu rățuștele și vaporașele de plastic. Valul de adrenalină o face să amuțească și s-o ia la fugă spre ușă. Noroc că nu e încuiată. Intră , trântește ușa și o încuie. Și pe prima, și pe a doua. Bunicul montase două uși, pentru a nu ieși căldura, dar și pentru hoți.
Bunica apare în capătul holului. Buclatului îi venise să facă treaba mare, așa că îl pusese pe wc, gătit, cum era.
„Ce-i dragă, de ce trântești ușa? Hai că venim și noi acum. De ce nu vorbești?”
„Nu, nimic. Hai că vă aștept aici.”
„Ridică-te de acolo cu hăinuțele alea curate!”
Bunica nu are timp să o convingă să se ridice.
„Sînt gata, mamaie! Hai să mă ștergi!” strigă Bogdănel.

Diana Marinescu

Am urmat un liceu teoretic la Mangalia, un colegiu pedagogic şi Facultatea de Litere din Bucureşti. Am pus în practică destul de sporadic pasiunea pentru scris. Am publicat pe site-ul SmartWoman, în ziarul Bună dimineaţa, Bucureşti!, în revista Vice şi pe Think Outside the Box. M-am hotărât să scriu proză scurtă şi am urmat un curs online cu Marin Mălaicu-Hondrari.