Agorafobia

Dumitrești e un sat binecuvântat de natură. Adăpostit între dealurile înalte și împădurite care îl înconjoară din toate părțile, străbătut de albia largă și mănoasă a râului Râmnicu Sărat, satul se bucură mai tot timpul anului de un cer senin și de o climă stabilă și moderată, ferită de excesele crivățului și înghețului, care fac ravagii în zonele de câmpie.
Profesorul Silvan, care a trăit de când se știe într-un oraș aglomerat și prăfuit de câmpie, privește cu interes la vârful Căpățânii, dealul a cărui coamă bogat împădurită străjuiește orizontul spre apus, plănuindu-și în minte prima ieșire în natură pentru weekendul care începe mâine. Își trece degetele prin părul buclat, revărsat generos până aproape de umeri și–și aruncă o ultimă privire asupra foilor de hârtie cu testele inițiale de la clasa a unsprezecea. Gore Silvan este ceea ce se numește un bărbat chipeș, conștient de calitățile lui. Ochii săi albaștri strălucesc glaciar ca două iezere în vârf de munte, în care fetele de liceu ar fi vrut să se topească cu totul. Ca prin minune, eleve ca Alina, Ramona și Beatrice sunt cuprinse de pasiune pentru analiza matematică încă de la intrarea în clasă a noului profesor și constată că au o nevoie stringentă de meditații în particular.
Mutarea lui la țară s-a petrecut foarte rapid. Teama de spații deschise, sau agorafobia, un sindrom violent de anxietate a cărui cauză medicii nu i-au putut-o explica, de care a suferit în ultimul an de zile, l-a făcut să evite pe cât i-a stat în putință singurătatea. Nu-și amintește să fi avut până anul trecut asemenea crize de isterie. Angajat la o companie de soft îndată după terminarea facultății, tânărul inginer s-a integrat încă de la început sută la sută în colectiv, după un scurt stagiu de acomodare. Muncea cu dăruire la proiectul său de dimineața până seara, fără a resimți deloc oboseala. Serile ieșea în oraș, ca majoritatea colegilor săi, frecventa cluburile, cinematografele, iar la sfârșit de săptămână mergea cu prietenii la o bere. De două ori pe an compania îi ducea pe toți în team-building, într-o oază de relaxare, de obicei la o pensiune montană, unde se puteau juca nestingheriți în vreun parc de aventură, sau, de ce nu, puteau schia sau înota într-o piscină cu apă termală. Toate acestea se repetau stereotip săptămână de săptămână, proiect după proiect, termen după termen. Viitorul i se deschidea neted în față: în toamna viitoare urma să facă un credit la bancă, din care își va cumpăra mai întâi o mașină, între timp va mai urca o treaptă sau două în scara ierarhică, își va cumpăra apoi un apartament și la sfârșit, când toate astea vor fi intrat în linie dreaptă, era planificată și căsătoria lui cu Voichița, și bineînțeles, după aceea, urmau copiii. Cel puțin doi.
Destinul lui se pare însă că a schimbat pe neașteptate macazul, fără să-l întrebe și fără să-i ceară părerea. Gore Silvan s-a trezit într-o dimineață de aprilie cu senzația iminentă că dacă se va da jos din pat, se va îmbrăca și va pleca la slujbă, va muri pe loc. După câteva minute de gemete și zvârcoleli, Gore s-a sculat totuși, a mers încet la baie, ținându-se de pereți, s-a ras, s-a spălat, și-a pus un tricou curat și a ieșit afară din apartament. În casa scării a dat nas în nas cu vecinul de vizavi, domnul Mitu, care purta în mâna dreaptă punga cu cumpărături de la supermarket. Vecinul și-a trecut atunci cu greutate bagajul în cealaltă mână – toartele i se întipăriseră adânc în podul palmei iar degetele refuzau să-și revină din încleștare – și și-a întins dreapta către Gore. Mâna lui Gore, pornită inițial către o strângere de mână, a descris însă involuntar o traiectorie spre lateral, oblic în sus și a izbit din imprudență becul mat de halogen care lumina coridorul, care s-a desprins din clemele care îl susțineau și a căzut jos, spărgându-se cu un zgomot sec.
Aceasta nu ar fi fost încă un lucru foarte grav, dar lucrurile nu s-au oprit aici. Rămas în întuneric, cu mâna rănită, din care ieșeau flăcări de usturime din cauza arsurii, Silvan a fost cuprins de un acces sălbatic de panică. Prin fața ochilor injectați i se părea că vede cum se apropie de el trupuri lascive, jupuite de piele, târându-se pe jos, unele peste altele, lăsând pe mozaicul venețian urme alunecoase de sânge, de un roșu întunecat. Nu-și mai aduce aminte de urletele de groază pe care le-a scos, de fapt tot ce a urmat după aceea a rămas o pată albă în memoria lui. I s-a povestit mai târziu, peste trei zile, cum a sunat domnul Mitu la urgențe, cum au venit SMURD-ul și pompierii și cum l-au dus la spital pe o targă, după ce l-au imobilizat în chingi.
Neurastenie cauzată de stres, i-au spus doctorii. Să facă o pauză de trei luni măcar, ideal ar fi o stațiune cu climat de cruțare, băi termale, ape hiposodice, magnezice, potasice. Pastile psihotrope sub permanentă urmărire medicală. S-a perindat nouă luni prin toate stațiunile singuratice pitite prin depresiunile Carpaților, de la nordicele Slănic Moldova, Borsec și Sovata până la meridionalele Olănești, Căciulata și Herculane. Îndată ce se caza în camera single de la hotel și se culca în așternuturile tocite, mirosind a lucru vechi, stătut, se liniștea. Imediat ce se întorcea la București în garsoniera lui de pe Moșilor, în care stătea cu chirie, îl și apucau din nou pandaliile și îl luau pe sus, legat, la Spitalul Obregia. După fix un an de la întâmplarea cu domnul Mitu, Gore și-a dat demisia de la companie, și-a strâns puținele lucruri personale într-un rucsac și a plecat. Tocmai câștigase concursul pentru ocuparea unei catedre de matematică de la liceul din Dumitrești, catedră rămasă vacantă în urma decesului neașteptat al titularului postului, domnul Iftimoaie.
Gore le-a programat pe cele trei eleve pentru vineri seară la ora șase, oră la care, în luna iunie, soarele este sus pe cer. Așteptând să vină ora stabilită pentru întâlnire, profesorul își imaginează, cu ochii pierduți în zare, cum fetele vor intra în casa doamnei Caliope și se vor așeza cuminți la masă cu caietele și creioanele în fața lor, așteptând răbdătoare ca el să apară de la baie, proaspăt ras și zâmbind cu gura până la urechi.„Ia să văd cum arată graficele voastre”, își construiește Gore în minte monologul. „Alina, la tine funcția f de x nu intersectează axa absciselor niciodată. Nu e bine. Bea, mai repetă teorema lui Lagrange. Ramona, unde ți–e capul? Numai la băieți te gândești? Nu vezi că expresia de sub radical e negativă? Fetelor, schimbă el deodată șirul gândurilor, ați fost vreodată acolo sus în vârful Căpățânii? Vreau să mă duc mâine. Ce ziceți? Mergeți și voi?” Fetele vor simți fiorii de emoție cum li se ridică în sus pe șira spinării, pe sub tricouri, și își vor strânge brațele pe lângă corp, înfrigurate. Mamele lor nu vor fi prea entuziasmate de treaba asta, dar le vor convinge cu siguranță notele de zece luate la testul inițial.
Un ciocănit discret îl readuce fără plăcere în prezent. Mânerul ușii, un bulb șlefuit din alamă care punctează galben, strălucitor, în mijlocul câmpului de un verde întunecat al tăbliilor din lemn de brad, se rotește imperceptibil. Ușa se deschide lin și în pragul ei apare silueta doamnei Caliope, acoperită cu un capot de mătase de culoarea untului de arahide și purtând pe brațe o tavă pe care se găsesc patru ceșcuțe de cafea și un bol cu miere. Aroma exotică se răspândește instantaneu în încăpere, readucând la suprafața memoriei imaginea unui caravanserai picotind în umbra palmierilor. Silvan se ridică în picioare și face un pas către bătrâna doamnă, cu intenția de a-i lua tava din mâini, tavă care i se pare dintr-o dată ciudat de grea. Trebuie să fie din argint masiv, își spune, doamnă, nu era cazul, știți, sunt o persoană foarte modestă, nu sunt deloc pretențios!
Se întoarce și așează precaut tava pe masă, o masă ovală din lemn de stejar, al cărei blat impecabil șlefuit lucește ca oglinda liniștită a unui lac. Umbre stranii dansează pe pereții acoperiți cu un tapet maroniu de culoarea pământului. Profesorul se apropie de fotografiile îngălbenite, lipite într-o dezordine studiată pe un carton cu latura de aproximativ cinci zeci de centimetri, agățat pe perete în dreapta ușii. Încearcă să descifreze câteva titluri scrise cu tocul cu cerneală sub fotografii, dar literele caligrafice, mărunte îi joacă prin fața ochilor mijiți. Fără să fie deloc surprins, Silvan observă pentru prima dată sursa umbrelor pâlpâitoare: în centrul mesei se află un sfeșnic greu, din bronz, în care este înfiptă o lumânare aprinsă. În jurul mesei sunt așezate douăsprezece persoane cu capetele plecate, privind în gol, într-un punct din fața lor unde ar fi trebuit să stea farfuria cu mâncare, dar unde nu se vede nimic altceva decât reflexia chipului lor în luciul satinat. Se întoarce, gazda lui părăsise deja încăperea iar ușa, rămasă larg deschisă, decupează un dreptunghi negru pe fundalul pământiu al peretelui.
Pășind pe dușumeaua de stejar acoperită cu un covor persan care absoarbe orice zgomot, Grigore Silvan pătrunde în coridorul întunecat, în care se deschid la stânga și la dreapta numeroase perechi de uși înalte, masive, din același lemn vopsit în culoarea acelor de pin. Pe pereții văruiți sunt atârnate sumedenie de tablouri cu rame grele, sculptate, reprezentând bărbați și femei în haine sobre, cu gulere scrobite, șezând în jilțuri, țepeni și încordați, cu mâinile împreunate în poală. Ce bizar, își spune Silvan, după ce numără vreo zece perechi de uși pe ambele laturi ale coridorului, privită din exterior n-ai zice că locuința doamnei Caliope este așa de spațioasă.
În fundul coridorului se vede o pată trapezoidală de lumină proiectată pe covor, o ușă deschisă spre afară. Apropiindu-se, Gore Silvan trebuie să-și ducă mâna la ochi. Lumina soarelui izbucnește dintr-o dată, de un galben ca de lavă lichidă, contrastând năucitor cu penumbra mohorâtă dinăuntru. Silvan se oprește în pragul ușii și privește îndelung tabloul care i se înfățișează în fața ochilor, un tablou în care nimic nu pare să se miște, nici măcar o frunză. Totul este inundat în lumina orbitoare a unui soare de aur topit țintuit pe vecie în mijlocul tăriei. În curtea albă, acoperită cu o pulbere fină de praf, tronează epava unei mașini interbelice, un Chevrolet model 1938, după cum scrie pe plăcuța din față. O mașină lungă și înaltă, cu roți gigantice dar evident prea subțiri și fragile pentru greutatea pe care trebuiau să o susțină. În spatele banchetei șoferului Silvan numără cinci rânduri de canapele, asta înseamnă că bizarul automobil poate lua la bord unsprezece pasageri. Și cu șoferul doisprezece, se luminează profesorul, în clipa în care își aude numele: „Grigore, vino înapoi!” Se întoarce în coridorul care i se pare acum mult mai întunecat și mai lung, dar asta nu poate fi decât o senzație subiectivă, perfect explicabilă.
Din fericire, pipăind pereții, profesorul se reîntoarce în scurtă vreme în cămăruța sa, unde, așezați la masă, cu câte un caiet studențesc și un pix alături, stau de data asta doi băieți și o fată. Cei trei tineri se ridică atunci în picioare și unul dintre băieți rostește rar, cu o dicție impecabilă, atent exersată: „Bună ziua. Eu sunt Robert Artizan, iar aceștia doi sunt colegii mei: Ramona Ieremia și Leo Pândar.”

***

Grigore are o ciudată senzație de deja vu. Fraza asta a mai auzit-o astăzi cu siguranță cel puțin încă o dată, dar atunci fusese rostită cu o intonație puțin diferită. Și aspectul camerei era cumva altul. Cei trei elevi erau la început așezați în jurul aceleiași mese, dar de pe masă lipseau tava cu cafele și sfeșnicul. Niciunul dintre ei nu s-a ridicat în picioare, pentru simplul motiv că Silvan era deja înăuntru când au venit cei trei. El stătea pe un scaun în fața ferestrei deschise, cu ochii odihnindu-se în zare, la limita dintre cer și culmea domoală, ușor vălurită a dealului Căpățânii. Din locul acela în care se afla putea să vadă cu claritate o poiană, înconjurată de un pâlc de copaci, situată chiar în vârful dealului. Se puteau discerne, ceea ce i se părea uimitor, dat fiind depărtarea de peste zece kilometri care trebuia să fie până acolo, până și trunchiurile copacilor. În mijlocul poieniței se vedea o casă. Îi vedea acoperișul din șindrilă, în două ape, profilat pe cer, iar pe acoperiș se vedea un horn din cărămidă. În jurul căsuței era o curte împrejmuită cu gard, semn că acolo se afla o proprietate permanentă. Sau poate că e o stână, se gândi profesorul. Foarte interesant, o să-mi cumpăr un telescop sau măcar o lunetă și o să spionez ce se petrece acolo.
În clipa aceea ușa s-a deschis și în cameră au intrat cei trei elevi, doi băieți și o fată. Primul dintre ei a zis bună ziua, apoi a adăugat „eu sunt Robert, vecinul de peste gard, ea e Ramona, iar tăntălăul acesta e Leo Pândar”. „Bună, copii, pe Ramona o țin minte, și pe tine te știu, Robert. De Leo nu-mi aduc aminte, dar nu-i nimic, luați loc”. „Bună ziua, Leonard Pândar” a zis și băiatul celălalt. Avea o figură candidă, era tuns chilug și purta un tricou verde, jerpelit, ieșit pe alocuri din pantaloni. I-a întins o mână cu degete lungi și agile. Cei trei s-au așezat unul lângă altul de partea cealaltă a mesei, tăcuți, privindu-l întrebători.
Gore se simțea ușor nepregătit pentru întâlnirea asta. Nu-i prea vedea rostul. Mai erau doar două săptămâni de școală, iar situația din catalog, atât a Ramonei cât și a lui Robert, părea destul de bună. Poate Leo să fi avut ceva probleme, dar nu-și amintea să fie vreun elev amenințat cu corigența. I-a venit atunci ideea: planuri de studiu suplimentar pentru vacanță! Da, asta era, copiii probabil că vor să urmeze mai departe Politehnica și vor să se pregătească din timp. Dar, pentru a le putea indica o bibliografie, era nevoie să stea mai mult de vorbă cu ei. Să le cunoască punctele tari și punctele slabe. Și atunci, cercetându-i atent pe cei trei tineri din fața lui, Gore a avut intuiția adevăratelor resorturi care i-au determinat să-și rupă o oră din timpul dedicat Facebook-ului pentru a veni la meditație. Dintre ei, doar fata era cea pasionată de învățătură. Se vedea asta pe fața ei, era luminată de o emoție, de o nerăbdare și o curiozitate sincere, nedisimulate. Robert era în plus, singurul lucru din cameră care îl interesa era persoana Ramonei, pe care o șicana în continuu. Se așezase între ea și celălalt, cel cu tricoul verde, care părea absent, stingher, incomod. Ce legătură era între el și Robert? Probabil că erau prieteni buni, clar este faptul că Leo n-ar fi venit niciodată aici în lipsa lui Robert.
Oricare ar fi fost situația, Gore s-a simțit dintr-o dată ușurat, starea aceea apăsătoare, insidioasă care îi dădea târcoale ori de câte ori rămânea singur s-a spulberat pe loc în clipa în care conversația dintre ei s-a dezghețat. A aflat astfel că Robert și Ramona sunt colegi de clasă la real iar Leo e în clasa paralelă, cu specializare umanistă. Intuise corect, Ramona se simțea nesigură pe ea tocmai la capitolul geometrie în spațiu, și nu de alta, dar i-ar plăcea să urmeze arhitectura. Robert știa însă tot, el nu avea nevoie de niciun fel de aprofundare, a venit numai ca să o încurajeze pe Ramona. Iar el și Leo sunt inseparabili.
În momentul în care mânerul de alamă al ușii s-a rotit ușor iar bătrâna doamnă s-a arătat în fața lor cu tava în brațe, atmosfera din cameră era deja foarte relaxată. Cei patru căzuseră de acord să facă a doua zi o drumeție pe deal, până la căsuța care se vedea acolo, sus, dacă te uitai cu foarte multă atenție și aveai ochii buni. Aroma exotică a cafelei s-a răspândit instantaneu în aer. Silvan s-a ridicat precipitat și s-a apropiat de doamna Caliope, i-a luat tava din mână și a așezat-o pe o latură a mesei. Neașteptat de grea, probabil din argint. Soarele s-a ascuns atunci în spatele unui nor, sau poate că trecuse dincolo de muchea dealului, căci camera s-a întunecat subit. Se părea că o cortină cafenie, ca un fum, s-a lăsat din tavan peste pereții văruiți în alb, sau poate că erau umbrele înserării sau pâlpâirile lumânării aprinse din sfeșnicul pe care îl văzu atunci, pentru prima dată, în centrul mesei. Gore s-a apropiat intrigat de un carton agățat într-un cui pe perete, pe care erau lipite câteva zeci de fotografii vechi, alb – negru și sepia. Fotografia din centru i-a atras chiar din prima clipă atenția, era un automobil de epocă, în jurul căruia stăteau mai multe persoane, bărbați și femei, îmbrăcați și tunși după moda anilor 1940, cu pantaloni bufanți și părul lins, dat peste cap. Cel din față, cu mâna pe portiera mașinii avea o atitudine mândră, țanțoșă, se vedea că este proprietarul mașinii. În spatele lui stăteau încă vreo șapte sau opt indivizi, se vedea pe fețele lor că sunt bucuroși că sunt pozați, în special ultimul, un băiat ca de vreo douăzeci de ani, stătea cumva mai retras, într-o postură umilă, dar figura lui exprima aceeași bucurie sinceră. Silvan s-a întors atunci către gazda lui, voia să o întrebe ce reprezintă poza, dar femeia nu mai era acolo. Ușa stătea deschisă larg, în spatele ei deschizându-se un coridor întunecat. Fără să se gândească prea mult, profesorul a pășit pragul și s-a cufundat în întunericul casei. Nu știe cât timp a fost plecat din cameră, dar acum are o neplăcută senzație de deja vu. Scena întâlnirii cu cei trei elevi parcă se repetă, dar un pic schimbată.

Florin Giurcă

Am absolvit fac. Automatica București.
De profesie inginer software, profesor de informatică.
Scriu proză SF/F/H. Colaborez la revistele Gazeta SF și Helion. În 2017 am publicat un roman horror, Noaptea lemurienilor, la editura Pavcon, și un roman mainstream, Regele fluturilor, la editura Coresi. În 2018 am publicat un volum de proză scurtătot la editura Pavcon, Efectul Metamorphis, și un roman horror, Confesiunile Omului – cîine.

fgiurca.blogspot.ro/