aici nu mai e nimeni

Mai îți aduci aminte când am plâns și m-ai luat în brațe? Era prima mea zi acasă. Acum cine mai știe dacă m-am oprit sau am continuat să plâng. Ca să fie frumos ar trebui să susțin că am zâmbit la tine și m-ai sărutat. Dar cui îi pasă? Pe atunci nu eram omul de acum și, pe atunci, tu erai. Erai. Cum? Ce mai contează. Asta era important – să fii acolo de fiecare dată când eu plângeam sau râdeam.

Iartă-mă pentru egoismul de care dau dovadă în acest moment. Toți facem la fel. Nu mă gândesc la tine, ci de fapt mă gândesc la copilul de atunci care petrecea dimineața în preajma ta, prin curte, ajutându-te să aranjezi mica voastră gospodărie. Acel băiat înalt cât un arac de care lega roșiile, se strecura printre vaduri și se apleca să ude fiecare rădăcină agățată în pământ. Tu îl priveai, de undeva de pe un scăunel verde, pe care ți-l făcuseși singur, și încercai să prinzi frecvența unui program radio la primele ore ale zilei. Răsuna niște muzică populară, ce părea stranie în urechile copilului, dar îl înțelegeai și nu insistai să-ți respecte gusturile. Dacă schimba sau oprea radioul, pentru tine nu conta, singurul tău sunet preferat era glasul lui când te striga: „Tataie, tataie, uite ce coropișniță am prins”. Cum insecta mișca speriată din trup, el o scăpa și fugea la tine. Te amuzai. Apoi ați schimbat locurile.

Spre prânz vă ascundeați în casă, după ce o bătrână ieșea în ușă și vă striga, pe fiecare în parte, să vă grăbiți la masă. Cine era femeia aceea, cu picioarele strâmbe, șchiopătând, îmbrăcată cu o fustă largă, sau părea largă pe trupul ei subțire? Avea și părul urât, niciodată nu se vopsise, iar în ultimii ani începuse să-și numere dinții pe degetele de la mâini. Se cocoșa ca să privească atentă degetele murdare ale copilului și să-l trimită la pompa din curte ca să se spele bine cu săpunul făcut acasă. Când revenea la masă, îl săruta, ca un premiu. Tu îți umpleai paharul cu țuică. Mirosea puternic. Tăiai pâinea în cubulețe mici, pentru că nici dinții tăi nu erau mai numeroși. Fleoșcăiai. Copilul se amuza, în timp ce te imita. Bătrâna îi atrăgea atenția că e lipsă de respect. El punea privirea în podeaua din scândură, vopsită cu un vișiniu putred, acoperită aproape complet cu un covor țesut la război de către vecina Tinca.

Mai târziu te întindeai în pat. La fel și bătrâna, în camera ei, înghesuindu-se lângă copil. Nu știu de ce, dar el nu dormise niciodată cu tine. L-ai întrebat dacă ar vrea s-o facă? Ah, da, era o idee proastă. Dacă ți-ar fi lovit piciorul făcut bucăți de acea mașină intrată pe trotuar, când te întorceai de la magazin cu o pungă de dulciuri cumpărată pentru copil și o sticlă de vin roșu care să-ți ridice puțin tensiunea? În ziua aia bătrâna te-a plâns încât se auzea pe toată strada. Dacă aș vrea să impresionez, aș spune că ploaia prevestea o nenorocire, dar era luna lui octombrie, tocmai ce primisei pensia. Copilul aici nu mai știe nimic, a fost închis în cameră, însă îți spun eu. Te-ai trezit aruncat în curtea vecinei Tinca, printre resturile gardului de fier. Erai singur. Un individ a coborât din mașină, privindu-te surprins. Îți venea să-l omori. Trebuia s-o faci. Te iertau cu toții, mai puțin judecătorul. Dar moartea lui ți-ar fi dat înapoi piciorul? Abia după vreo trei zile copilul a venit la spital însoțit de bătrână. Îți ducea dorul sau poate că regreta punga de dulciuri. Polițiștii au spus că erai beat pentru simplul fapt că aveai lângă tine o sticlă de vin. Poate te-ai îmbătat în cădere, de la prea multă viață care s-a scurs pe lângă tine. Da, ai supraviețuit, aș spune, însă tu vrei să mă contrazici: „Oare?!” Și în privința asta trebuie să-ți dau dreptate. Noi nu suntem porci să ne naștem doar pentru bucuria altora. Noi purtăm povara de a încerca să ne găsim fericirea. Da, e o povară, căci în cazul eșecului știm bine ce ne așteaptă. Oricât de ambiguu ar fi conceptul de „fericire”, el trebuie să fie un scop. Și l-ai contrazis pe copil când te-a anunțat că scopul său e acela de a zbura, spunându-i că scopurile n-au nici un sens. Planurile sunt importante. Cât i-ai explicat, pe acel pat de spital, că plănuiești să revii în scurt timp acasă. El ar fi vrut să rămână acolo. Probabil nici tu nu erai de acord, dar apăi maică-sa.

După câteva ore de somn te ridicai greoi din pat. Piciorul ăla atârna ca o ancoră. La scurt timp venea și ea acasă. O auzeai cum deschidea ușa, apoi se grăbea spre camera în care-și creștea copilul. Discutau. Părea că misiunea ta se încheia cu succes. Bătrâna se retrăgea în odaia ei, din spatele casei, având fereastra lângă un salcâm. Aprindeai o veioză pe hol, îți închideai ușa și rămâneai blocat între vise și frustrări. Copilul nu știe, dar le spun eu celorlalți că nu ți-ai îndeplinit visele. Le spun eu celorlalți că ți-ai detestat viața care a urmat de la acel accident. Nu, nu ăla de mașină. Nu vrei să le povestesc? Ți se pare rușinos? Bine, nu le povestesc totul, oricum nu vor înțelege. Te-ai rătăcit din ziua în care ai luat-o pe ea în brațe, ai ridicat-o în lumina slabă care se strecura printre norii din noiembrie, pregătiți de ninsoare, și i-ai spus „Auru’ lu’ tăticu’ ”. Era altă viață. Erai alt om. O perioadă ea a rămas acolo sus, în fața ochilor tăi, chipurile ca să-ți lumineze viața, ar spune pateticii, însă tu o supravegheai. Și cu cât creștea, cobora. Până când nu ți-a mai păsat de nimeni, nici măcar de tine, mai ales că ea te avertiza să ai grijă, că oamenii din jurul tău au intenții greșite, contrare dorinței tale de a-ți găsi fericire. Nu am dreptate? Cum adică pe vremea aia încetasei să-ți cauți fericirea? Păi atunci mi-e milă de tine. În cazul ăsta îți ofer toate motivele din lume să fii frustrat, chiar și acum când oricum nu mai contează.

Adormeai, într-un final, privind lung spre tabloul părinților tăi, agățați în două cuie. Picturile se balansau, adesea, la trecerea vreunui camion pe lângă casă. Deși ceas târziu, ea și copilul continuau să discute. Lumea lor se ridica între cei patru pereți, căpătând forma a tot ceea ce-și doreau. Și te mulțumeai cu asta. Dacă nu-și căutau fericirea, măcar o inventau, având puterea de a crede că ceea ce trăiau era, de fapt, fericirea.

Constantin

.