Am început de câteva zile să pun pe Facebook o serie de fotografii îngălbenite de vreme, uitate mai multe decenii într-un sertar, în casa părintească. Cum era și firesc, fapta mea a stârnit interesul mai întâi al rudelor, al prietenilor, apoi al colegilor de școală, dar și al cunoștințelor mele de pe Facebook care nu au nimic comun cu satul meu natal, sau cu unitatea militară unde mi-am făcut armata, sau cu facultatea pe care am urmat-o. Aceștia din urmă, pur și simplu cred că au fost atrași de povestea pe care am încercat să o brodez în jurul pozelor. O fotografie fără o poveste, ca și un exponat de muzeu fără o explicație, nu spune mai nimic. De aceea, chiar și expozițiile marilor fotografi sunt tematice. Ești introdus în prealabil în temă, să zicem „Războiul din Vietnam”, sau „Deșertificarea Sahelului”, sau „Lumea satului bucovinean”, urmând ca suita de foto-documente care urmează a fi vizionate să construiască treptat o cale către înțelegerea mesajului.
Inevitabil, pozele din arhiva familiei reușesc să spargă frontierele oricărei tematici. Este vorba în primul rând de o secțiune în timp de peste o sută de ani, de patru sau cinci generații care s-au perindat și s-au fotografiat, de o diversitate de scrisori și fotografii primite de la alte persoane din afara cercului familiei, de un teritoriu geografic care tinde să acopere harta României și chiar a Europei. Cum s-ar putea integra toate acestea, în așa fel încât să continue să suscite interesul privitorilor și cititorilor? Dacă voi pune fotografii cu ramura dinspre tata a rudelor, vor tăcea persoanele apropiate ramurii dinspre mama, și invers. Dacă pun fotografii din armată și facultate, vor tăcea consătenii și prieteni din copilărie. Și tot așa. Interesul meu este însă comunicarea.
Problema se complică și mai mult atunci când vine vorba de tonul comentariilor. Un ton tihnit, admirativ, o atmosfera idilică, nostalgică, primește like-uri de la anumite persoane. Aprecierile negative, frustrările, dezaprobarea, critica, îndoiala sunt primite cu entuziasm de cu totul alte persoane.
Prima idee care mi-a venit a fost aceea de a pune tot ce am, desigur după o selecție calitativă, în virtutea comandamentului: mâncați ce vă pun în farfurie, dacă ați binevoit să veniți la mine. Cu timpul am schimbat însă metoda, am început să pun ceea ce se cere. Fără a pierde din vedere însă țintele mele, scopurile pentru care am început să fac publice aceste documente. Cu alte cuvinte: uite aici poza pe care o așteptai, dar nu știi când, într-o bună zi, am să pun aici și niște idei care poate or să te zgâlțâie puțin de pe scaun. Crezi că lumea satului este chiar așa de ingenuă? Vrei să știi doar fața frumoasă a amintirilor? Accidental, nu sistematic, s-au întâmplat și niște chestii mai bizare în paradis…
Nu știu dacă procedând așa voi pierde sau voi câștiga la capitolul audiență, dar un lucru știu că îl vreau: acela de a spune răspicat că albul e alb și negrul e negru, nu doar în ceea ce privește pozele alb-negru din arhivă, ci și în cazul faptelor concrete din viață. Am să dau un exemplu: o fotografie din anii 70 în care bunica mea maternă s-a pozat umăr la umăr cu o vecină.
Două femei trecute de 70 de ani, care arată ca două bune prietene, și chiar așa au și fost în timpul vieții lor: bune prietene. Povestea este însă că mamaia era ortodoxă practicantă, iar vecina era adventistă. Pe vremea aceea, comunitatea adventiștilor din satul meu își ținea adunările într-o casă particulară aproape lipită de gardul bunicilor mei. În fiecare sâmbătă dimineața îi auzeam cântând niște cântece cu melodie amplă, ca să vă faceți o idee erau exact genul de cântec „O, brad frumos!” Imnuri melodioase. O dată am intrat cam prin efracție la ei (nu era nimeni înăuntru) și am văzut că pe pereți erau tablouri înrămate care aveau, în loc de icoane, versete din Scriptură. Când m-a văzut cineva, în loc să mă dea afară cu bățul, mi-a zâmbit și m-a invitat să mai stau. Nu am dat curs invitației și nu am mai revenit acolo.
Peste mulți ani, poate vreo douăzeci, adventiștii aceia au cumpărat sau concesionat un teren și și-au construit o biserică, mai spre centrul comunei. Atunci, cineva din sat, un om care avea menirea de a îndruma sufletele, a cerut sătenilor să iasă cu bâte și cu pietre ca să-i împiedice pe adventiști să-și deschidă casa de rugăciune. Am fost de față și am auzit când a cerut asta. Nu m-am putut opri să nu mă gândesc atunci la poza cu mamaia și prietena ei. Cele două femei nu mai trăiau la data acelei întâmplări. Uitându-te la poză, una alb-negru, nu puteai să-ți dai seama, sub nici un motiv, care dintre ele este ortodoxă și care adventistă.
Nu știu dacă efectiv a fost vreo încăierare în lunca satului, cert este că în prezent adventiștii se bucură de pace în locașul lor. Iar despre diferențele de religie, preotul nostru din satul unde trăiesc acum, a zis că pentru Dumnezeu, toți oamenii sunt creștini. Nu numai ortodocșii, ci și adventiștii, și chiar musulmanii sau budiștii. Toți.
Uneori, pozele alb-negru spun mai multe decât cele color. Vorbesc despre adevăr, în nuanțe de gri.
Am absolvit fac. Automatica București.
De profesie inginer software, profesor de informatică.
Scriu proză SF/F/H. Colaborez la revistele Gazeta SF și Helion. În 2017 am publicat un roman horror, Noaptea lemurienilor, la editura Pavcon, și un roman mainstream, Regele fluturilor, la editura Coresi. În 2018 am publicat un volum de proză scurtătot la editura Pavcon, Efectul Metamorphis, și un roman horror, Confesiunile Omului – cîine.
Interesante sapaturile in trecut pe care le-ai putea face pe marginea fotografiilor. Unul din textele de la ultimul concurs a fost construit pe ideea asta. Mie mi-a placut, un pic mai multa melancolie acolo si ar fi iesit in stilul lui Patrick Modiano.. omul a scos un stil din treaba asta, sapaturi in trecut, gasind istoria vietii unui om pornind de la o fotografie.
Asta e ce atrage oamenii la fotografiile tale de pe FB, povestea pe care o spui, asa cum spui.
Eu sint curios acum de fata din Rimnicu Sarat. De ce ti-a trimis poza cu fabrica de tigarete si ce a urmat, cum ai cunoscut-o? (presupun o tabara).
Lui unchi-meu ii lipseau doi ani de pe contractul de munca (era important pt pensie). Ii lucrase in Rimnicu Sarat si isi aducea aminte numele unui coleg. Era in vizita in Canada, ma puen sa-l caut pe pagini albe. Eu ii spun, „ce naiba, esti copil? E imposibil de gasit dupa 45 de ani!” Intr-adevar nu era, cum toata lumea are telefon mobil.. cine mai are fix.. In plus era probabilitate destuld e mare sa fi murit. „Nu a murit mai, cum sa moara?!” a zis unchi-meu. Un an mai tirziu imi spune.. „M-am dus la un botez pe linga Rimnicu Sarat si din intimplare m-am intilnit cu colegul pe care il cautam. Ti-am spus ca nu a murit? :) ” Da, multi spun ca un gind intens poate influenta viitorul.. si cine stie daca nu e adevarat :) Timp de 45 de ani unchi-meu nu se gindise la colegul asta.. apoi intr-al 46 a vrut neaparat sa-l gaseasca si s-au gasit. Tare coincidenta!
Eu am o poveste tare cu un băiat cu care am corespondat vreo 3 ani când eram in gimnaziu. Era de pe lângă Oradea și nu ne cunoșteam, îmi scrisese o scrisoare cam la intâmplare după un articol dintr-o revista de copii (Luminița) în care publicasem un desen. . Prin clasa a XII-a am fost intr-o excursie prin zona aia si am intrebat oamenii din sat de el, si mi-au spus ca a murit, sau ca a plecat. M-am lasat păgubaș. După vreo 40 de ani am scris un articol de blog in care am citat din scrisorile lui, si cineva l-a recunoscut. Mi-a facut legatura cu el, am vorbit la telefon, si sper ca in viitorul apropiat sa-i fac si o vizita, sta la Oradea. O sa pun si cateva din scrisorile lui.
De ce oare mi-a fugit și mie gândul la Modiano?
Am urmărit „serialul pozelor” pe Facebook, Florin, deci m-aș încadra la cunoștințele care nu au legătură cu satul tău dar sunt interesați de poveste. E perfect adevărat: pe mine m-au prins cel mai mult scrisorile! Exista acolo un fel de politețe care astăzi, în miile de mesaje care se trimit pe Messenger, între prieteni sau nu, a dispărut.
Nici când o fată încearcă să îți spună ceea ce îți spunea ție fata aceea în scrisoare, nu o mai face atât de așezat, de inteligent, de pudic oarecum.
De aici derivă frumusețea în poveștile astea!
Incredibil (zic de povestea ta Florin)!
Eu am o poveste cu o fotografie, am gasit-o asta vara prin albumul de poze. Era o vaca pozata de aproape… printre rude, poze de la nunti, poze cu mine etc. Daca mor si o gaseste vreun nepot ar fi misterul misterelor, asa ca hai sa spun ce e cu ea :)
S-a intimplat asa.. in clasa a 9-a m-am dus intr-o tabara de o saptamina, la Padina, cu cel mai bun prieten al meu din liceu. Si in seara de discoteca el agata o fata de la liceul Ion Creanga parca. F simpatica, blonda, firava cu ochi albastri, parca o vad. A doua zi ies pe dealurile alea eu singur, ei doi erau in faza tinutului de mina. Prietenul se duce sa exploreze nu stiu ce, plante, flori sau chiar vaca din fotografie :) noi raminem tolaniti pe iarba, cred ca I-am dat geaca mea sa stea.
Si palavragream, nimic deosebit, dar se infiripase o conversatie, care a continuat si dupa ce s-a reintors prietenul meu – si din nimic el are un acces absurd de gelozie, pleaca si ne lasa pe noi doi fara explicatii.
Nu a mai continuat nimic cu ea, tabara era pe incheiate, si cind am revenit in Bucuresti (ii luase adresa dinainte) i-a trimis ei poza cu vaca. (atit, fara nici o explicatie, scrisoare acompaniatoare) Si mi-a dat si mie un exemplar :)
Și ai continuat să fii prieten cu tipul?
M-am vazut cu el si asta vara. Da, impreuna am facut liceu, facultate, armata, vacante la mare, munte. Avea genul meu de umor, al lui ceva mai acid.
Faina povestea cu vaca, am ras de m-am prapadit. :)) Florin, cel mai mult mi-au placut scrisorile postate pe facebook. Atat prin continut, cat si ca forma, in sine…sunt un mijloc de comunicare dintr-o alta lume. Slava domnului ca o parte din noi am mai prins-o. :)
Am corespondat regulat cu diverși copii de vârsta mea, din gimnaziu până la terminarea liceului. Am păstrat toate scrisorile. Bine, multe sunt pline de banalități, deși eu mă luam în serios și mă străduiam ca ale mele să nu fie banale. Chiar am primit destule replici de genul „scrii așa de frumos că mi-e și jenă de ale mele…”.