Alex și Luciana (1)

Cîteodată mă întreb cum ar fi fost viața mea dacă aș fi reușit să mă cuplez cu vreo anume fată cu care m-am intersectat fugitiv, cum s-ar întretăia două trenuri din sensuri diferite într-o gară. Așa cum te gîndești ce s-ar fi întîmplat cu tine dacă emigrai sau dacă acceptai o ofertă de muncă într-un alt oraș. De exemplu, la un moment dat am lucrat jumătate de an într-un alt oraș. Soarta ar fi putut face să mă îndrăgostesc de vreo brașoveancă și poate rămîneam restul vieții acolo. Cum ar fost Alex Cupșă astăzi, adică eu, dacă aș fi rămas în Brașov? Eu cred că aș fi devenit o altă versiune de-a mea, un pic diferită de cea actuală. Un oraș nu poate să te schimbe cine știe ce, dar o femeie te poate schimba tare de tot. Și știi cine te poate schimba mai tare decît o femeie? O altă femeie. Cred că nimic nu poate schimba mai tare un bărbat decît femeia lîngă care stă zi de zi, pentru că femeia e ca vîntul, modifică și stînca, dar o modifică treptat, astfel încît schimbarea nu e vizibilă de la zi la zi, ci după niște luni sau ani.
Am fost martorul unei astfel de schimbări spectaculoase cînd Cristofor, prietenul meu cel mai bun, s-a însurat la nouăsprezece ani. Pînă să o cunoască pe Carla era nebun, vesel, mereu sarcastic și pus pe șotiii. Apoi, de cîte ori venea cu ea undeva, fie petreceri, fie la o bere, parcă aveam în fața mea o oală cu capac dată la foc mic. Îi era frică să nu scape vreo înjurătură, nu mai consuma mai mult de o bere pe seară, iar glumele deveniseră blajine, cuminți, parcă erau ale altuia.
O dată mi-a povestit o fază de la mare. Plecase la mare cu Carla și cu prietenii ei, toți perechi. Cum stăteau pe plajă, spre seară, cînd se golise aproape complet și rămăseseră doar ei și niște pescăruși îndrăzneți care răscoleau prin gunoaie, el a început să arunce așa, de plictiseală, ca în joacă, cu pietre înspre ei. Dar după vreo zece minute, a devenit din ce în ce mai absorbit să-i la țintă pînă cînd, fără să realizeze, a nimerit unul cu toată forța în piept. Pescărușul a tras un ultim țipăt deznădăjduit, bolovanul a scos un sunet înfundat, oribil la impact, aripile și-au întrerupt zborul și pasărea a căzut moartă, la vreo cinci metri de el și Carla.
În seara aia, Carla nu a mai vorbit cu el și toți prietenii ei îi aruncau priviri oblice, cum s-ar fi uitat la capul Meduzei, speriați să nu se uite înapoi și, poate, să încremenească. Cîteva zile, ea nu a vrut să facă sex cu o asemenea brută, care omoară pescăruși ca să se distreze sau să-și treacă timpul. I-a făcut vacanța amară, si era singurul lui concediu din an.
Atunci mi-am dat seama că însurătoarea e o chestiune delicată și că e periculos să faci marele pas dacă nu știi clar în ce te bagi. Așa că nu l-am făcut niciodată. Ei mai tîrziu au și divorțat.
S-ar putea spune că divorțul a fost din motive pur sexuale, dar asta ar fi e cu totul altă poveste. A doua soție era opusul Carlei. Era focoasă, îi jucau ochii în cap, iar corpul, din primul moment, ți-ai fi dorit să-l vezi fără haine, adică genul de femeie pe care, în timp ce îi explici unde este strada cutare, te întrebi cum naiba îi stau țîțele în sutien, că mai mult de jumate oricum au ieșit la aer.
Mai tîrziu, cînd m-a întrebat o dată Cristofor cînd am de gînd să mă însor, eu, în replică, l-am întrebat care ar fi avantajele.
“Oricît de grea ar fi căsnicia, cel puțin știi că ai sexul asigurat!”
Trebuie să ai o stimă de sine aproape inexistentă să dai un asemenea răspuns. Și după mine, orice soție s-ar simți cumva înjosită să audă care ar fi motivul principal pentru care, cu ceva vreme în urmă, s-a pus el în genunchi să-i ceară ceremonios mîna.
Eram destul de pilit atunci cît să-mi dea sinceritatea pe dinafară, dar cînd i-am spus pe șleau părerea mea, Cristofor a replicat sarcastic că am înțeles complet aiurea. Vrusese să spună că un bărbat însurat e mai calm, mai sigur pe el, astfel că îi e mai ușor să atragă alte și alte femei decît i-ar fi unuia ca mine.
– De ce este mai calm un bărbat însurat?
– Pentru că unul ca tine este ori crispat pentru că nu vrea să-și ia obligația unei relații serioase, ori îi e teamă că va apărea prea insistent și disperat în ochii vreunei tipe, cînd îi va spune că e singur de șase luni, cum ești tu acum.
Trebuie să mărturisesc că adolescența a produs niște modificări serioase în mine, și nu mă refer la schimbarea vocii sau lățirea umerilor, chestii pe care toți băieții le au. Ții minte perioada cînd ai impresia că picioarele și mîinile ți s-au lungit prea brusc și nu știi cum să ți le fluturi mai discret cînd mergi, sau ce să faci cu brațele cît aștepți autobuzul în stație? Parcă nu mai sînt mîinile și picioarele tale, parcă cineva ți le-a înfiletat din articulații, piese luate din alt corp. Așa am simțit că s-au schimbat și relațiile pe care le aveam cu colegele de gimnaziu. Înainte era normal să sun vreo colegă să o întreb ceva legat de școală. Acum, fetele îmi inspirau un fel de teamă de necunoscut. Cu băieții știam să interacționez și ce învățam de la ăia mai mari era că fetele trebuie folosite pentru un timp scurt, ca niște obiecte, apoi lăsate în favoarea ocupațiilor principale: fotbal, munte, distracție în gașcă. Nu se întreba nimeni de ce trebuia să fie așa, pentru că era evident că numai un fătălau petrece prea mult timp cu fetele. Cred că stinghereala mea era cauzată și de faptul că nu aveam soră și, mai mult, aveam trei veri, toți băieți. Cînd mă duceam în vacanțe la bunici, la fel, pe strada lor erau cinci băieți apropiați de mine ca vîrstă, dar nici o fată. Și totuși pînă să înceapă adolescența știusem să vorbesc cu fetele, chiar foarte bine, sau, la fel, să mă joc jocurile lor, chiar dacă nu îmi plăceau la fel de mult cum îmi plăcea să bat mingea, dar mi se părea că plătesc un preț neglijabil pentru a sta cu buzele aproape de urechiușele lor fine, să le spun un secret, sau să le prind în brațe la baba oarba, sau să mă uit în ochii lor cînd jucam cărți, sau chiar să le fac cu ochiul la acel joc numit killer.
În clasa a cincea mă îndrăgostisem prima oară de o colegă și atunci am învățat o lecție importantă. Singurul lucru care te ferește te miștourile băieților e să nu fii cu oricare, ci să cucerești cea mai frumoasă fată din clasă. Așa era Crina, de departe cea mai frumoasă din clasă, mereu curată, cu ciorapi albi, imaculați și fustițele parcă cele mai scurte dintre toate. Nu avea cum să nu-ți atragă atenția. Avea un fel a ei de a se bucura și a se întrista, dar mai ales de a fi mai tăcută decît sînt în general fetele. Nimic nu-mi displăcea mai mult decît vorbăria lor fără sens, dar ea nu era așa. Vorbea cînd era ceva de spus, adică să răspundă la vreo întrebare, să spună o glumă sau să povestească ceva concret. Povestea altor fete desene animate sau filme pe care le văzuse în week-end, și-mi plăcea să trag cu urechea, nu neapărat pentru că eram curios să aflu la ce filme se uită, ci pentru că vocea ei însuflețită îmi provoca plăcere. La fel observasem că-mi provoca plăcere să o privesc pe furiș în timpul orelor. La urma urmei, e normal ca ceva frumos să-ți provoace plăcere, altfel de ce ar fi muzeul Louvre plin în permanență? La fel ca și în cazul unei opere de artă, voiam să rămîn numai eu în sala unde era expusă ea. Mă enerva faptul că era populară printre fete și mereu roiau trei-patru în jurul ei, dar, așa cum se întîmplă în viață, cînd îți dorești mult de tot ceva, și te gîndești cu ardoare noapte de noapte cum să obții acel ceva, și în cazul meu Universul a acceptat să facă cărțile așa cum ceream eu: Crina s-a mutat într-un bloc mai nou, foarte aproape de al meu.
Eu dinainte aveam un băiat cu care dintotdeauna străbăteam kilometrul care ne despărțea de școală, Marius – un băiat cu capul rotund ca un bostan, brunet, cu sprîncene uriașe (ale mele erau blonde și subțiri), buze mari, groase, care nu se știe prin ce mecanism colectau spumă de salivă la colțuri și mai deținea o pereche de urechi clăpăuge. Ce mai, semăna cu un maimuțoi simpatic din păpușile Muppets, doar că nu mai țin minte care. Mi-a fost destul de greu să-l conving să o accepte pe Crina cu noi pe drumul de la școală spre casă. Săracul, probabil că se uita și el în oglindă și intuia în ce direcție va duce mutarea asta: el mergînd singur spre casă, și eu pe alt drum, mai lung, cu ea.
Oricît ar părea de ciudat, nu am avut curaj să îi dau de înțeles că-mi place de ea. Tipic felului meu de a fi, fără să-i arăt direct că o iubesc, făceam tot ce-mi stătea în putință să o cuceresc și nu avea cum să nu-și dea seama că prezența ei mă făcea să fiu altfel, mai efervescent, mai glumeț, mai simpatic. Marius mi-a și zis că sînt altfel cînd e și Crina cu noi, și cînd l-am întrebat cum altfel, s-a mulțumit să ridice din umeri și să zică: așa, ca lupul ăla din desenele cu Bugs Bunny, care stă calm la masă pînă cînd își face apariția chelnerița aia în minijup, iar atunci brusc scoate limba și face ca toți dracii. M-am fîstîcit, simțindu-mă foarte jignit că o comparase pe Crina cu o chelneriță de duzină. Dar îmi plăcea că mă asemuise cu un lup, asta da, parcă mă prindea.
Pînă la urmă, într-o zi cînd ne întorceam de la școală, după o lungă tăcere stînjenitoare în care eu, din ce în ce mai panicat, tot estimam cîte minute mai sînt pînă ajungem în punctul de despărțire și pe ce ton să o întreb dacă iese pe afară după ce-și face lecțiile, ea m-a întrebat dacă îmi place de ea.
În ziua respectivă, devenise mai clar ca oricînd că între noi e ceva. Se întîmplase într-o recreație cînd profesoara de istorie, doamna Humă, întîrziase ca de obicei cînd nu găsea nu știu ce hartă din nu știu ce secol. Ca să treacă timpul, ascultam tot felul de prostii pe care fiecare le debita pe rînd în timp ce ăia mai tocilari reciteau lecția. Starul momentului era acum Lucia, o colegă care pretindea că e expertă în a ghici cîți copii urma să facem cînd vom fi mari. Avea un fel anume de a prinde și strivi încheietura mîinii drepte între palmele ei, unde se formau cîteva cute, sau nici una. Deja dăduse la mulți verdictul, un copil, doi, sau trei. Unei fete nu îi prezisese nici unul și fata respectivă, una urîțică, se întunecase la față de supărare. Asta era o deosebire majoră între fete și băieți: nu există băiat care să se supere pentru așa ceva, din contră. La un moment dat fusese rîndul Crinei, căreia Lucia îi prezisese că va avea o fată și un băiat. Doi copii. Doi copii era cel mai normal să ai pe vremea aia, cum acum cel mai normal cred că e să ai doar unul. Am lăsat să treacă încă două fete și încă un băiat după Crina, dar cu ochii pe ceas, destul de stresat că va veni doamna Humă înainte să apuce să-mi spună și mie, dar cînd, în sfîrșit, m-am dus, nu știu de ce eram cam emoționat. Emoționat pentru o prostie, mă gîndeam, dar ca un făcut tocmai gîndul ăsta îmi amplifica emoția. Mi s-a părut că jumătate de clasă făcuse liniște, erau curioși să audă ce o să-mi spună mie, care eram comandant de grupă. Și cînd Petra a rostit cuvintele, “tot o fată și un băiat, ca Crina…” cred că m-am înroșit, spun cred pentru că nu aveam o oglindă în care să mă văd, dar Crina cu certitudine s-a făcut roșie ca racul – la ea m-am uitat.
“Ăștia or să aibă copii împreună!” a chirăit Nistorescu Ștefan, cu vocea lui de comentator sportiv, și atunci Berbecea Gabriel, Calomfiloiu Bogdan și alți doi, de prin spate, s-au pus pe un rîs forțat. Noroc că exact atunci intrase doamna Humă, salvîndu-mă de gura lui Nistorescu Ștefan, pentru că cert nu aș fi avut nici o replică.
Și așa rămăsesem parcă tot restul zilei, chiar și după ce toți uitaseră momentul penibil: fără cuvinte. Iar fără cuvinte, mă gîndeam în timp ce mergeam tăcut alături de ea, nu ai nici o șansă să atragi o fată, să-i captezi atenția și să ajungi să o iei în brațe, poate chiar să o săruți.
Așa că la întrebarea ei am rămas perplex, dar nu destul de perplex să nu recunosc că, într-adevăr, așa era, îmi plăcea de ea tare de tot.
“Și mie de tine!” a zis.
“Și ție de mine?” am repetat uimit. “Pe cuvîntul tău că nu faci mișto de mine?”
“Pe cuvînt! Îmi place de tine, nu știu să explic de ce.”
Cu Crina, bineînțeles, nu am ajuns să fac nimic mai mult decît cîteva sărutări inocente pe buze, dar, Doamne, cum se simțeau! Buzele ei îmi dădeau fiori cînd rememoram noaptea clipele petrecute cu ea. De atunci mi-am dat seama că e nociv să retrăiesc așa de mult lucruri care mi se păreau minunate, în loc să încerc să găsesc alte lucruri noi și mai minunate. Cu toate astea, nu m-am putut schimba. De mic eram nostalgic, oricît ar părea asta de imposibil: faptul că și copiii pot fi nostalgici. Nici acum nu pot uita cum se simțea palma ei în palma mea și, mai ales, cum fiind vara și foarte cald, cînd ne transpirau mîninile, doar le dezlănțuiam pentru o secundă, ne ștergeam de haine, apoi ni le prindeam iar. Atît de înnebunit eram după atingerea ei. Tare aș vrea să știu ce s-ar fi întîmplat dacă părinții mei nu ar fi luat decizia să se mute mai aproape de serviciu. Credeam că nu o să-mi revin niciodată, dar am scăpat ușor de obsesia pentru ea. Nu poți scăpa de obsesia unei femei decît în două feluri. Te poate face să uiți ori un stres foarte mare, cum ar fi amenințarea unei boli grave, sau atracția la fel de puternică a unei alte femei, măcar la fel de frumoasă și captivantă ca cea pe care trebuie să o uiți. La școala unde m-am mutat nivelul era mult mai ridicat decît la cea de la care plecasem. Dacă nu făceam eforturi mari, ajungeam printre ultimii zece din clasă, ceea ce pentru părinți era un șoc, pentru că dincolo eram primul din clasă, sau la egalitate cu Crina. Am încercat să o sun de cîteva ori, dar niciodată nu m-am simțit confortabil să vorbesc la telefon. Spre nenorocul meu, în blocul nou construit nu aveam încă telefon, așa că trebuia să vorbesc de la unul public. Uneori răspundea tatăl ei și, deși se purtase întotdeauna frumos cu mine, închideam imediat ce îi auzeam vocea. Ce puteam să-i spun? Că o iubesc pe fata lui, Crina, că deși sînt clasa a șaptea și am un metru șaizeci, o iubesc tare de tot, cu o iubire de adult?
M-am hotărît să nu mă mai îndrăgostesc de vreo altă fată decît dacă mă simt în control. Ea să mă iubească pe mine mai mult decît eu pe ea. Ea să sune și să dea peste taică-meu la telefon, și să trebuiască să sune din nou și din nou, pînă ar fi dat de mine. Ea să viseze la buzele mele și să-și dorească să-i povestesc chestii. Pentru ca asta să se întîmple știam exact ce trebuia să fac, iar ce trebuia făcut am citit într-o carte de Balzac. Nici nu mai știu în ce context era menționată propoziția care mi s-a întipărit atît de bine în minte, dar era vorba despre o modă ce devenise populară între tinerii băieți germani la începutul secolului 19. Curentul ăsta cerea ca orice băiat să fie citit, educat, să aibă un corp lucrat, de sportiv, să fie curajos și să nu dea înapoi la o provocare de duel. Tinerii ăștia știau la fel de bine să compună poezii, să vorbească despre filozofie și să se bată. Mai mult, era o mîndrie pentru ei să se prezinte în societate cu o cicatrice pe față: urma unui duel. Fetele de pe vremea aia se dădeau în vînt după tipii ăștia, care nu numai că erau frumoși și inteligenți, dar știau să se bată la fel de bine cum știau să vorbească despre literatură. Pentru o lungă perioadă nu m-am mai uitat după fete, nu mai căutam să-mi încrucișez privirea cu nici una, aveam un ideal, și idealul avea de-a face cu transformarea mea. Odată transformat speram să obțin rezultatul dorit: să fiu abordat eu de către ele, și nu de oricare. Să citesc sute de romane, cărți de psihologie și filozofie pe lîngă ce mi se cerea la școală era un efort, dar dintotdeauna am citit repede (o fată răutăcioasă mi-a spus odată că citesc pe diagonală). Cu transformarea corpului a fost mai dificil, dar aici m-au ajutat mult genele bune. Ajunsesem să fac flotări într-o mînă și doar din trei pumni puteam ridica sacul de box de 80 de kilograme pînă la tavan. După niște ani, am reușit să obțin și mult dorita cicatrice deasupra ochiului stîng, într-o bătaie de stradă în care nu eu am fost cel mai bătut. Și exact ca în Contele de Monte Cristo, un plan de lungă durată în care pui efort zi de zi, un plan la care muncești ca un fanatic, ajunge să dea rezultate. În liceu, la început o colegă, apoi alta și alta, au devenit atrase de mine. Cel mai senzațional mi s-a părut faptul că nu trebuia să fac nimic. Sau, mai bine zis, nu mai trebuia să fac nimic, pentru că deja făcusem foarte mult. M-am bucurat să observ cum o colegă, Narcisa, se ținea ca o cățelușă după mine cînd plecam de la liceu spre casă, uitîndu-se atentă, cu ochii ei ușor rimelați, la ce vorbeam cu alți băieți. Mi-era ușor să văd cum se lumina cînd mă adresam ei. Era frumușică, avea corp frumos, și se îndrăgostise de mine. Prima oară cînd ne-am dezbrăcat, mi-a spus că e virgină și că, dacă îmi place de ea, trebuie să mai aștept puțin pînă o să fie pregătită mental să facă pasul dar, dacă vreau, poate să încerce să-mi facă sex oral. Normal că am vrut. Chiar dacă pe urmă nu am întîlnit alt băiat care să-și fi început viață sexuală în felul ăsta, nimic nu mi se pare mai potrivit cu mine și felul meu de a fi. Să mă uit la Narcisa, să o mîngîi pe păr sau pe față, să vorbesc cu ea, să o laud, să mă îndoi pentru a o prinde de sîni sau a-i atinge sexul, să îi mulțumesc pentru cît de bine mă făcea să mă simt și că a adus paradisul pe Pămînt – toate astea erau lucruri care, mă gîndeam după aceea, se simțeau mai intens și mergeau mai direct la centrii plăcerii decît să țin palma Crinei în palma mea, deși neglijam un lucru esențial. Pentru a cuceri palma Crinei muncisem și visasem multe zile și nopți. Buzele Narcisei pe penis se simțeau infinit mai bine, dar ajunseseră acolo mult prea ușor. Și asta mă făcea să simt că pot să renunț ușor la ele, că le pot înlocui cu altele, la fel de pricepute, ale altor fete. Dar mai întîi am avut răbdare să se pregătească mental și să își dorească să o dezvirginez. Ar fi fost păcat să îi las cine știe cărui coleg sarcina asta atît de plăcută, întrucît ea mă dorea pe mine.

* * *

Nu am mai scris în jurnal de când eram adolescentă, dar acum viața mea a devenit un haos de nedescris. Mă simt în ochiul unei tornade și nu am încă idee cum o să ies de aici. Pentru mine, scrisul dintotdeauna a fost terapeutic. Deși sunt sociabilă și am câțiva prieteni foarte buni, nu mi-a plăcut niciodată să mă deschid total, mai ales când vine vorba de lucruri intime. Chiar și iubitul meu, Răzvan, cu care am fost împreună șase ani, și care mă cunoaște cel mai bine, mă întreba uneori în glumă « Ia spune-mi, ce chestii noi mai ascunzi sub zâmbetul ăla? » Nu aveam cum să-i spun chiar totul, așa cum aș fi vrut cu adevărat, pentru că era mult prea gelos. Știam că unele adevăruri l-ar fi făcut să sufere sau să mă judece greșit. Pentru că, nu? Toți suntem tentați să justificăm orice decizie am lua, oricât de greșită ar fi în ochii altora, și să ne acordăm circumstanțe atenuante pentru faptele noastre. Dar când e vorba de persoana la care ținem cel mai mult pe lumea asta, exact aceleași fapte pe care le-am făcut cândva devin, în ochii noștri, nejustificabile, ca și cum noi am fi fost unicii care am fi găsit pe atunci o scuză de înțeles. Și parcă ochii lui risipeau înțelesul din acea scuză pe care odată o găsisem atât de la îndemână.

În afară de Răzvan, sunt foarte apropiată de Eliza. Mai am și alte prietene foarte bune, dar Eliza e singura cu care am împletit planul personal cu cel profesional: avem amândouă o pasiune pentru afaceri și în ultimul an am lucrat cot la cot la lansarea unor noi produse erotice. Dar nu am timp să scriu despre asta acum.
Eliza e cu opt ani mai mare decât mine, dar pentru că mereu mi-am dorit o soră sau un frate mai mare, o văd pe Eliza ca pe un fel de soră de suflet, pe care universul mi-a scos-o în cale fără voia mea. Ne-am întâlnit la o prietenă comună și, după numai zece minute de povestit succintul istoric al vieților noastre, am luat multiplele coincidențe pe care amândouă le trăiserăm drept semn că trebuie să fim ca două surori, să ne sfătuim și să ne ajutăm una pe alta. Dacă nu, mă întrebam, atunci de ce universul ne-ar fi adus față în față, atât de diferite ca firi, dar având atâtea lucruri comune pe care, independent una față de alta, le făcuserăm în trecut?
Viața mi-a demonstrat nu numai că eram diferite, ci chiar diametral opuse: unde ea era foc, eu eram apă, unde ea era întuneric, eu eram lumină, unde ea era orientată spre acțiune, eu eram spre contemplare și visare. Cu toate astea, în anumite situații, ne completam una pe alta, precum Yin și Yang – două forțe contrare, dar perfect interconectate. Pe amîndouă ne ajuta să aflăm și să înțelegem perspectiva celeilalte, tocmai pentru că fiecare deținea acel element care lipsea celeilalte. Cine ne cunoștea avea impresia că împreună formam o dualitate perfectă, dar numai noi știam cât de adevărat sau neadevărat era acest lucru… pentru că, având valori de viață diferite, foarte des drumurile noastre o luau în sensuri opuse. Eram ca două fațete ale aceluiași munte, ea partea nordică, eu partea sudică. Când soarele bătea pe versantul ei, la mine era umbră, dar, treptat, razele treceau pe partea mea în timp ce a ei devenea umbroasă.
Cu timpul, am învățat să ne respectăm diferențele și să ținem enorm una la alta. Nu exista dimineață să nu vorbim la telefon cel puțin o jumătate de oră, trecând în revistă ultimele noutăți, sau depănând amintiri. Parcă avem nevoie de momentul ăsta special, să ne vedem, să ne luăm pulsul, și apoi să ne echilibrăm una pe alta.
Așa și în viața de zi cu zi. Am început un startup împreună: eu îmi imaginam produsele în cele mai mici amănunte și munceam ore în șir la conceptualizarea lor, pe când ea nu avea deloc stare să lucreze la detalii dar, fiind mult mai extrovertită decât mine, strânsese într-un timp record o imensă listă cu potențiali clienți… clienți cu bani, cu care aveam mari șanse să dăm lovitura dacă totul mergea conform planului.
Deosebirile, ca de la cer la pământ, se văd și în viața personală: Eu am fost până de curând într-o relație de iubire cu Răzvan, pe când ea a trecut în acești șase ani prin zeci de aventuri și relații de scurtă durată.
Deși e foarte încântată de viața ei pe măsură ce se apropie de patruzeci de ani, uneori mi se plînge că s-a plictisit de relații superficiale, de bărbați care nu vor nimic altceva decât să ajungă în patul ei. A ajuns să-mi zică ceva ce nu credeam că o să aud să-mi spună vreodată « Luciana, ce mult aș vrea să am o relație reușită, așa cum e a ta cu Răzvan. M-am săturat să mai caut doar bărbați care fut bine (da, Eliza e foarte vulgară – verbul a fute e în gura ei de cel puțin douăzeci de ori pe zi), dar care nu au nimic în cap. Îmi vine din ce în ce mai greu să mint că am treizeci, chiar dacă arăt de treizeci. Îmi doresc să întâlnesc pe cineva care să mă privească exact așa cum te privește Răzvan pe tine: cu ochi plini de iubire pentru ceea ce ești tu, fără niciun artificiu, fără nicio modificare. »
Avea dreptate, era un mister cum de Răzvan încă se uita la mine cu aceeași ochi cu care mă privise cu șase ani în urmă, cînd ne îndrăgostisem la nebunie unul de altul.
S-a întâmplat așa: ne prinsese o ploaie torențială de vară și ne-am adăpostit amândoi sub coroana imensă a unui stejar din Cișmigiu. Eram deja uzi până la piele, eu cu șuvițe de păr lipite pe față, el cu lentilele de la ochelari puțin aburite. Și i-a scos să și-i șteargă și mi-a zâmbit – acel zâmbet aparte, pe care cu timpul mi-am dat seama că nu-l folosea cu nimeni altcineva. Era cu totul special, îl păstra numai pentru mine. Am trăit milioane de momente fericite împreună, am fost cuplul « model », perechea cea mai unită, care părea că nu se va despărți niciodată. Până acum două luni, în momentul când am înghețat de frică auzindu-l că mă cere în căsătorie. Răzvan fusese primul meu prieten, prima mea mare iubire, fără doar și poate era cel cu care mă vedeam trăind fericită pentru tot restul vieții. Avea materialul perfect pentru a fi soțul ideal și un tătic foarte bun. Simțeam asta cu toată ființa mea. Cu toate astea, mă speria ideea de a spune “da” și “până la moarte”. Mi se părea că nici eu, nici el, nu eram 100% pregătiți pentru acest mare pas, și că nu trăisem suficient de multe experiențe. Culmea, uite că și eu o invidiam pe Eliza, nu doar ea pe mine. Așa că i-am spus lui Răzvan « da, accept să fiu logodnica ta și să mă căsătoresc cu tine în septembrie, dar aș vrea ca înainte de asta să avem un an de pauză, în care fiecare să fie liber să experimenteze lucrurile pe care și le dorește și încă nu le-a trăit. » (i-am explicat că in anul ăla vom continua să ne vedem de câte ori vom simți nevoia, DAR vom avea și libertatea de a cunoaște alți oameni). Nu a fost un șoc uriaș pentru Răzvan, ba din contră, a doua zi, după ce s-a gîndit bine, mi-a spus pe un ton mulțumit: « Ai dreptate, e secolul 21 doar. Facem cum îți dorești, atâta timp cât știu că, după aia, pentru restul vieții vei fi a mea. »
Iar apoi, derulând cu viteză puțin peste ultimele două luni, pot să spun că, deși am însoțit-o pe Eliza la zeci de petreceri și cluburi de noapte, per total experiența mi s-a părut deopotrivă plictisitoare și nesatisfăcătoare. Aceeași rutină, aceleași discuții, același gen de bărbați, parcă toți cu același corp, bine lucrat la sală, aceleași haine cu sigla firmei etalată la vedere, același snobism, aceleași replici de agățat, și majoritatea în căutare de senzații tari și aventuri scurte, pentru o noapte sau două.
Totul până l-am întâlnit pe Juju…
Avea ochi demonici, ca două felinare verzi care străluceau în semi-întunericul salonului roșu, și parcă încerca să mă străpungă cu privirea de la distanță, chemându-mă, ademenindu-mă într-un fel hipnotic, ca și cum puteau de la mai bine de zece metri să-mi trimită mesaje subliminale: “Nu-i așa că m-ai așteptat? Nu-i așa că ești curioasă să mă descoperi?”.
Se recomandase Iulian, dar putea foarte bine să fi zis că se numește Lucifer sau Satan, că i s-ar fi potrivit la fel de bine. Avea o forță de atracție nepământeană, inumană chiar, cum nu mi se întâmplase niciodată să simt ca o simplă privire să mă dea cu totul peste cap, să mă facă să uit cine sunt, ce vreau, ce caut la acea oră în acel club atât de ciudat… un loc pe care nu l-aș fi vizitat niciodată dacă nu ar fi fost acel eveniment important: ziua Elizei, care împlinea patruzeci de ani.
După ce am dansat și am vorbit patru ore aproape în continuu, spre surprinderea ei și a celorlalte prietene, când mai era o oră până la sfârșitul petrecerii, am tras-o pe Eliza de-o parte, am îmbrățișat-o și ne-am scuzat, spunându-i că vom pleca puțin mai devreme. Ca să nu fim observați de restul, ne-am strecurat pe scara interioară și am coborât zece etaje până la restaurantul japonez situat la subsolul clădirii. Era singurul loc unde puteam să scăpăm de privirile curioase ale prietenilor. Restaurantul japonez avea una dintre încăperi împărțită în mici zone private, despărțite de paravane pictate și perdeluțe purpurii din mătase. Am fost conduși într-o cameră cu o măsuță joasă, tradițională. Ne-am așezat pe rogojinile din bambus față în față și, după ce am primit mâncarea, am stat de vorbă nestingheriți. Chelnerița japoneză nu venea decât rar, să ne întrebe dacă ne place mâncarea și să ne mai umple cănițele pentru sake. Atmosfera era foarte intimă, sake-ul ne încălzise pe dinăuntru, iar noi râdeam de la orice banalitate.
Când am terminat de mâncat și eram la desert – o înghețată de mango cu o glazură de matcha, m-a întrebat care este « dulcele » meu preferat. I-am răspuns « Dulcele meu preferat? Hmmm, ciocolată neagră cu coajă de portocale și migdale. Dar al tău? »
« Eu nu am gusturi atât de rafinate ca ale tale. Mie de când eram mic mi-au plăcut jeleurile Jujubes. Din cauza asta prietenii m-au poreclit Juju, și așa îmi spun toți până în ziua de azi. »
Am râs cu poftă când am auzit numele ăsta caraghios. Pentru un copil, era o poreclă amuzantă, care suna melodios ca numele unui personaj de desene animate (mi-l imaginam un broscoi țestos, cu o mutră foarte simpatică), dar pentru un bărbat macho și atrăgător, cum e el, acest nume nu se potrivește defel.
“Juju… Juju… Juju” am repetat de câteva ori, pe voci și tonalități diferite. “Ce haios sună! Pot să-ți spun și eu așa, Juju?”
“Sigur, mai ales că acum putem să ne considerăm prieteni, nu, Luciana?” a întrebat el pe o voce caldă, în timp ce a trecut pe latura mesei mai apropiată de mine. Voiam să deschid gura să zic “da”, dar cum am întredeschis buzele, mi-a strecurat pe limbă un mic jeleu lunguieț. Am scos limba afară, încrucișându-mi ochii să văd ce mi-a dat. Cred că am fost foarte caraghioasă, pentru că el a râs și mi-a zis rapid “Nu te mai uita lung la el. Suge-l și spune-mi ce gust are. Ăsta e jujubesul meu preferat. Dacă îl ghicești din trei încercări, îți ofer cel mai satisfăcător masaj erotic pe care l-ai primit vreodată.”
“Ah, ce bine. Îmi place la nebunie să fiu masată. Cam cât îmi faci? O oră întreagă?”
“Da, o oră de masaj e rezonabil dacă vei ghici corect.”
“Ce bine! De-abia aștept.”
“Stai, nu te bucura prea repede. Trebuie să-ți spun și reversul. Dacă nu ghicești, va trebui să-mi îndeplinești o dorință.”
“Ce dorință?”
Dintr-o dată, deși încă zâmbea, privirea lui a devenit foarte pătrunzătoare. Mă fixa de parcă urma să-mi spună cel mai prețios secret.
“Să te lași legată de mine, frumos, ca o operă de artă. Uite, cam așa o să arăți la sfârșit”, mi-a zis întinzându-mi telefonul unde era o poză cu o femeie care era înfășurată numai în niște sfori negre… adevărat împletite și înnodate foarte estetic, dar totuși era goală pușcă.
“Ești nebun de legat!”
“Haha! O să vezi — Nu numai eu sunt nebun de legat, dar și tu vei deveni nebună după mine… dar nu orice nebună! O nebună bună… bună de legat! Haha!”
Am râs amândoi pentru că nu ne așteptam ca discuția despre jujubes s-o ia în direcția asta.
Replicile lui erau jucăușe și copilăroase – un fel de joacă de-a șoarecele cu pisica, dar nu știam niciunul dintre noi încă ce rol vom juca. Fiecare era convins că el va fi câștigătorul. El avea și mai mare încredere în reușita lui. Deja mă privea satisfăcut, aproape triumfător, deși nici nu începusem să ghicesc.
Eu mă simțeam aruncată deja în groapa cu lei, pentru că jocul începuse de când îmi băgase jeleul în gură, deși regulile le stabilisem de-abia după. Îmi dădeam seama că nu era corect, dar mintea mea se simțea foarte destinsă, mici becuri efervescente parcă mi se aprindeau pe creier și-mi dădeau o stare de bine, ca și cum nimic nu era mai plăcut pe lume decât să fiu cu el în acel restaurant și să ne jucăm acel joc pueril, dar care putea duce la chestii adulte.
În câteva secunde, m-am deconectat complet de la realitatea în care trăiam. Uitasem de Eliza, de ziua ei, de petrecerea de la mansarda blocului, de ceilalți prieteni care mă așteptau… uitasem chiar și de Răzvan. Nu complet, pentru că, de când luasem pauza, mă gândeam în continuu la el dar, în acel moment, îmi închipuiam că este și el într-o situație la fel de plăcută ca a mea: poate cu o altă femeie și, cine știe?, poate jucând un joc nou pe care noi doi nu-l încercaserăm niciodată.
Visarea mi-a fost întreruptă de atingerea palmei lui care mă mîngîia pe păr și pe obraz.
“Luciana, cum te simți acum? Ești OK?”
I-am făcut cu ochiul și i-am zis:
“Da, mă pregătesc să câștig jocul. Aș avea o mare nevoie de un masaj.”
M-am sprijinit cu spatele de perete și am închis ochii încercând să mă concentrez. Aroma parfumată și suculentă mi-a umplut toată gura. Mi se părea că e un fruct tropical, dar totuși mi-era greu să-l definesc. Nu semăna cu nimic din ceea ce încercasem până atunci.
“Ei, ce gust are?”
“Papaya?”
“Nuuu”
“Grenadilla?”
“Nuuu”
“Pfff! Ce greu e! Nu mai am decât o singură încercare?”
“Daaa…” a zis el mustăcind mulțumit. “Îți mai dau încă una, bonus, dacă mă lași să-ți fac ce vreau după ce te fac operă de artă.”
De la efectul extrem de relaxant pe care-l simțeam după ce am mâncat jeleul de la el, nu mă mai deranja nici gândul că, pentru o dată în viață, eram pusă în situația să cedez complet controlul unui străin – un bărbat pe care îl întâlnisem acum cîteva ore.
“OK, accept, mai dă-mi încă o șansă. Fructul dragon?”
“Nuuu.”
“Oh, nuuu… sunt la ultima. Trebuie să fie asta: fructul pasiunii!” am strigat eu victorioasă.
A râs când m-a văzut că mă entuziasmez degeaba.
“Nu, dulcea mea Luciana, nu ai ghicit nici de data asta, și ți-au expirat toate șansele. Este aromă de jackfruit. Cel mai senzual fruct din lume. Cum de nu te-ai gândit la el?”
“Offf, nu am mâncat niciodată jackfruit. Nici măcar nu știu cum arată”, am zis eu întristată la gândul că am pierdut bunătate de masaj.
“Nu fi tristă. Îți promit că, în drum spre apartamentul meu, ne oprim la magazinul chinezesc de pe colț și cumpărăm unul. O să vezi, e mare și țepos ca un arici de mare, dar interiorul lui e frumos, parfumat și exotic, ca și tine. E aromat ca un ananas și cremos ca o banană. E considerat unul dintre cele mai puternice afrodiziace pentru femei, dar e și un fruct miraculos prin bogăția lui nutritivă.”
Îi vedeam buzele mișcându-se, dar mi-era din ce în ce mai greu să mă concentrez la ce zicea.
Buzele lui erau cărnoase.
Dinții foarte albi.
Mâinile lui mă atingeau ușor pe glezne, apoi pe gambe, pe genunchi, pe pulpe, urcând milimetru cu milimetru mai sus, și mai sus…
Cred că niciodată nu voi uita pictura cu valuri și pești de pe paravanul care ne despărțea de masa vecină. Când palma lui a ajuns în zona bikinilor, am simțit cum încep să mă aprind treptat, mai întâi ca o lumânare decorativă, apoi ca o mică flăcăruie, ca apoi să devin o torță, o descărcare electrică de înaltă frecvență. Mi-era jenă să nu fim surprinși, dar nici nu aveam puterea să zic nimic. Peștii din pictură începuseră să facă cercuri-cercuri în fața ochilor mei, exact ca și degetul lui pe clitorisul meu, iar valurile se mișcau nu numai pe panou, dar și în mine, din ce în ce mai mari, până simțeam că stau să se reverse pe dinafară. Am scos un mic geamăt și atunci am simțit mâna lui cum îmi astupă gura șoptindu-mi: Șșșșșșșșșșșșșșșș… Șșșșșșșșșșșșșșșșșș…

← ÎNAPOI LA CUPRINS

Grigore Radu

Cum spunea Pleşu undeva, sunt contemporan cu mine însumi. Sper ca experienţa să ţină cât mai mult!