Ali și Nuray erau cei mai bogați dintre săraci. Mai demult, închiriaseră primul cat al casei lor unui negustor care-și deschisese acolo o prăvălie cu rahat și covoare, cum mai erau alte câteva zeci pe acea uliță. Deverul nu mergea prea bine, dar le câștiga stăpânilor locului îndeajuns pentru cele de trebuință. Odaia era destul de încăpătoare și burdușită cu marfă cumpărată de când hăul și nevândută din pricina negustorului chelios și țâfnos care ținea la preț. Ca să ajungi sus, la Ali și Nuray, trebuia să ferești cutia mare cu rahat și să urmezi o cale anevoiasă printre grămezi de covoare rotocolite, până la scara de lemn din fundul odăii.
Ali bătea bazarul pentru daravere numai de el cunoscute. Murmura socoteli, se oprea și cerceta metahurile negustorilor, mijlocea cu ei din principiu și se întorcea încruntat, cu mâinile în buzunare și pași târâți. Se frământa și se scărpina nervos. Nu că și-ar fi ajutat chiriașul neîndemânatic sau ar fi început ceva pe cont propriu, dar din ce vedea el în bazar nimic nu se potrivea gândului său de înavuțire. Paraua fugea de el ca uleiul de apă și nu înțelegea cum alții se ridicaseră, iar el se calicise într-atât.
Ceva întrezărea el, ceva ce arăta ca schița unei negoț isteț pentru care, credea el, se deprindea cântărind primejdia și cumpătarea. Era ceva ales, ce numai unuia ca el i s-ar fi potrivit.
‒ Poftește, Ali Efendi, haide la o cafea cu caimac sau la un ceai negru, îl întâmpina Mustafa, stăpânul tavernei din capătul uliței. N-o să fie cu supărare jupânesei Nuray, că doar ești la doi pași de casă. Zăbovește aici cu noi, să ne mai liniștim și noi cugetele!
‒ Vin cu mare bucurie, Mustafa Efendi, cum să nu vin? răspundea iute Ali, gândindu-se la sfatul ce va urma și la desfătarea din ceașcă. Dar mai întâi de toate, s-ar cuveni ceva dulce, nu-i așa? și îi făcea cu ochiul cafegiului.
Acel „ceva dulce” era făcut din trandafiri de mai și i se oferea întotdeauna din partea stabilimentului pe o farfurioară cu arabescuri. Numai ce o punea pe limbă, că imediat i-o dezlega și îi dezmorțea și inima. Atunci Ali se preschimba într-un soi de om al oamenilor, înțelept și îngăduitor, știutor al prezentului și prooroc al viitorului. Când le vorbea despre curentul care circula prin fire și intra din casă în casă pentru lumină, despre invențiile care dădeau alt sens vieții din apus, despre sublima inginerie a mașinăriilor care alergau pe șine, despre cât de ușoară va fi viața noului secol, ochii lui cei mari, când se deschideau greoi din visare, păreau că i se depărtează de nas, nasul i se lungea ca un plisc și deschidea brațele cu mâneci largi ca pe o pereche de aripi, arătând măreția lucrurilor ce vor veni. Apoi sorbea din narghilea și tăcea, lăsându-i pe mușterii de față să-și închipuie în liniște tărâmul povestirilor sale. Lui Ali i se arătau semne din care desprindea înțelesuri adânci. El era unul dintre acei străini care ajunseseră aici cu primul tren din alte părți. Bunul Allah îl dăruise cu lipici la limbă, ochi și chibzuială pentru ce avea să vină. Dar când se înferbânta, doar ce-l auzeai:
‒ Ce spuneți, stimabililor, de mersul lucrurilor? Știți de ce e așa? Iată, că vă spun eu! Sultanul, stimabililor! Războiul și palatul ăla blestemat! În umbra ăstor nenorociri ne vom găsi și noi pieirea! Ce, nu e așa? Eu nu-mi întorc vorba, pentru că nu mă tem! Adevărul, precum Soarele, își răspândește razele peste această ruină, care este viața noastră. Singura noastră avuție onestă, stimabililor, e sufletul! Vin timpuri noi mișcate de roți, manivele și electricitate! Un prieten de-al meu mi-a scris că la el în țară deja lucrurile s-au pus în mișcare. Noi cât să mai așteptăm?
Și pe mine mă lăsase trenul pe un peron mozaicat la picioarele Cetății Fabuloase. Mama, draga de ea, mă împinsese la învățătură și tot ea îmi strânsese parale ca să plec în lumea mare să-mi caut un rost, să nu rămân ca frații mei cu caprele pe coclauri. La fiecare pas printre zidurile străvechi, inima mea copilăroasă îmi mulțumea cu salve de fiori și elan.
Aș fi îngenuncheat ca să sărut porfirul rece oriunde aș fi dat de el. Începusem nesăbuita tinerețe cu vise mari și orbire a tot ce putea fi rău. Dar mult nu mi-a luat să mușc zdravăn o porție de viață, că nu mai aveam loc în cap pentru câte uși mi se închiseseră înainte, cu același răspuns, că nu e loc și pentru mine la ei, acolo. Cetatea era plină până la refuz de nevolnici, iar povestea mea nu mai încăpea nici ea. Trăgeam de o ladă grea, pe o uliță pietruită, dar nu la fel de istovitoare ca frământarea din sufletul meu. De undeva trebuia să înceapă un rost, dar de unde? îmi ziceam în sinea mea și oftam.
‒ Un tânăr, ca dumneata, nu trebuie să aibă fruntea încrețită de necaz, am auzit un glas binevoitor. În cetatea noastră se găsește un loc pentru fiecare nou sosit. La studii, cumva, tinere? mă întrebă iscoditor străinul. Uite, eu sunt Jupânul Ali și dacă ai nevoie de ajutor, îți stau la dispoziție cu ce pot și eu. Că și eu am fost odată ca dumneata. Eu am coborât chiar din primul tren ajuns aici și s-a găsit un căpătâi bun și pentru mine.
Eu îl priveam cu oarecare neîncredere. Oamenii de la oraș puteau fi răi în feluri în care un copil ca mine, de la țară, nu ar fi înțeles, dar el continuă:
‒ Acum, știu și eu, poate că am avea unde să te găzduim. Să vedem ce ne spune Jupâneasa Nuray, buna mea soțioară. Haide, cu mine, să-ți arăt unde! zise și-mi făcu semn să-l urmez.
Așa m-a cules de pe drumuri, în acea zi, Jupânul Ali, o mână de om cu scăfârlia ciufulită, cu păr negru spicat și ochi iscoditori. M-a tras după el prin labirintul ulițelor până am uitat de unde plecasem, dar am dat în cele din urmă de casa lui cu prăvălie. Nici nu m-a prezentat negustorului chelios, care sta ascuns în umbra covoarelor, că mi-a zis să las la o parte lada și m-a tras de mână sus pe scara de lemn, care scârțâia și se mișca teribil.
‒ Domnul a venit să învețe, aici, în oraș. Caută un loc să stea. Știi, noi mai avem catul de sus și mă gândeam că ar fi potrivit pentru dumnealui să șadă acolo. Ce zici, buna mea Nuray?
Soțioara ne-a zâmbit blajin și a încuviințat găzduirea mea în podul casei.
‒ Cât vrei, dumneata, să dai, mă asigură în privința chiriei. Allah a fost mereu bun cu noi. Adevărul e că simt o afacere mare apropiindu-se de noi. Lucrez cu gândurile mele de multă vreme și o simt în oase că vine. Când ne vom aduna odată îți spun eu cum stau treburile, băiete, îmi zise și o puse pe jupâneasă să pregătească de masă pentru noi trei.
Am rămas la ei, în podul pe care l-am curățat și văruit cu mâinile mele. Avea un pat, o masă cu scaun și o fereastră la stradă, de la care vedeam mahalaua, iar în depărtare Domurile Sfinte. Zilele treceau foarte liniștite în căminul de pripas. Ali era mai mult plecat, iar Nuray își vedea în pace de treburi. Se bucurau de mine ca de un frate, iar asta îmi dădea încredere. Jupâneasa Nuray, cu cincisprezece ani în urma soțului ei, părea furată copilăriei. Dimineața le răsăreau chipurile de parcă nicio furtună nu răzbătea la malul inimilor lor.
Ali m-a tras după el, cu vorba bună, într-un târziu, la tavernă, unde, datorită prieteniei noastre, am dobândit un statut aparte. Mușterii cu fes își înclinau bărbile înaintea mea și din partea casei primeam tutun, nuci și curmale și ocupam un loc bun lângă maestru. Doar ce ne aranjam și începea cu „să vă mai spun una nouă”.
Școala cu institutorii înțepeniți îmi mânca răbdarea ca o zacere prelungă, banii se sfârșeau fără speranța înmulțirii. Atunci am început s-o înșel cu dregătoria, unde am fost primit pentru dibăcia condeiului, ca să înmulțesc maldărele de înscrisuri. La fel și paralele începuseră să se strângă în buzunarul meu.
Cuvântările lui Ali la taverna lui Mustafa, cel rotund și darnic, mă încântau în fiecare zi de lucru. Cum bătea de ceasul al cincilea, părăseam măsuța de scris, luam calea Bazarului alergând pe ulițele înguste, ca să îl găsesc înaintea cafenelei. Intram amândoi mândri ca doi mușterii de seamă și ne căutam măsuța special rezervată. Ali își lua pilula din cutiuța de tablă ornată cu maci albi, pe care o ținea pe sub kaftan, gusta din rahat, își dregea gâtul cu apă rece, aștepta cu capul între mâini și, când îi dădea inima bună, își începea cuvântarea cu glasul domol. Te înălța la nori cu povestirile lui, zburai cu el și, când părea că își pierdea suflul, te lăsa în liniște să planezi acolo sus, apoi o lua de la capăt cu o altă istorie. În lumea angrenată de tehnologie, eliberată de sărăcie, legi părtinitoare și suferință, Ali era cel mai înțelept vizir.
Se ofiliseră lalelele, când mai marele m-a trimis la trei zile depărtare pe spinarea asinului, spre răsărit, într-un sat, până urma să vină un altul, știutor de condei și el, care să mă înlocuiască, pentru buna stare și necontenirea percepției locale. De spaima ochilor, cât două cepe vinete, ai superiorului, care mi-a promis surghiun etern dacă mă împotrivesc, am zis că-mi las viața și să pornesc numaidecât.
Astfel, i-am părăsit pe Ali și Nuray, ca pe doi orfani și le-am dus dorul în pustietatea dintre oamenii acelui loc. Zilele treceau și nu se arăta nimeni care să mă elibereze. Când mai aveam răgaz de la îndatoriri, îmi zbura gândul la privirile lor blajine și mă chinuia slăbiciunea ființei mele, care mă osândise departe și socoteam că, poate dacă aș fi ținut piept fiorosului, nu m-ar mai fi trimis acolo. Le-am scris, dar nu mi-au răspuns. Într-o zi, destul de târziu în an, a vrut Bunul Allah, și am zărit pe drum un alt măgar cărând un alt ermit copist, alungat și el de un crunt stăpân. Cu nerăbdarea copilărească am prins iar drumul Porții Fericirii.
Prima brumă și primii nori înghețați m-au întâmpinat la întrare. Ali credea că în viață orice plecare are o revenire, fie numai cu sufletul, dar acum mă întorceam de-a-ntregul și era cum nu se putea mai bine. Visam la ceaiul negru, la cafelele cu delicii și la filosofiile maestrului meu. Alergam ulițele și număram ușile care mai rămăseseră. În sfârșit mă întorceam la ei, unde îmi era ca acasă.
Prăvălia de jos era închisă. Prin casă bâjbâiau trei cucuvele mohorâte: Nuray, sora ei mai mică și mama lor. Parcă le murise cineva și nu mai aveau loc de durere, mânie și blesteme. Biata Nuray, ca să mă lămurească, a zis cu amar:
‒ Minunat loc mai e acela, mi-a spus într-o zi Ali. Că acolo i se dezleagă și mintea și limba deopotrivă și e altul. Și toți cetățenii trăiesc fericiți în înțelegere și iubire. Îl găseam dimineața în așternuturi, sfârșit, ca după o grea suferință, plin de pene negre spicate, fulgi, paie și găinaț. Nu mai avea cuvinte bune să îmi spună. Nu mai avea putere să se ridice. Privea în gol pe fereastră. Mirosea greu și nu mai era trai ușor cu el. Nu știu pe unde umbla noaptea și ce făcea pe acolo. Îl știam slobod la vorbă, dar nu mă temeam, că erau alții mai scornitori ca el, slobozi pe uliți. L-am implorat să-mi spună ce se petrece, să-mi spună unde ajunge și să nu mai plece niciodată. Lacrimile și rugăciunile mele nu-i deschideau gura. Zăvoram ușile și ascundeam cheile, totul, în zadar, cumva tot scăpa afară. De dimineață, găseam ferestrele larg deschise, iar pe el ghemuit în mizeria asta. Doar o noapte mai lasă-mă, mă implora, doar o noapte, să-mi termin zidirea și să aflu încotro să apuc, apoi o să vin după tine să te iau. Și dus a fost. L-am așteptat cu dorință arzătoare zile și nopți la rând. Dar, uite, păsările au plecat, iar el nu s-a întors nici până acum.
‒ Mi-a necinstit fiica! Ne-a târât numele în noroaie! Cine știe prin ce margine rău famată și-a găsit sfârșitul, nenorocitul! De la început ți-am spus, fiica mea, veneticul ăsta coborât din primul tren o să-ți aducă nefericire! Blestemată fie ziua când a pus piciorul peste acest prag! a urlat maică-sa cu mâinile la tavan.
După aceasta l-am căutat și eu pe unde știam că umblă, apoi pe la Mustafa, sperând că, fiindu-i apropiat, mie vor îndrăzni să-mi povestească mai multe despre soarta lui.
‒ E adevărat, Mustafa Bay? l-am întrebat pe cafegiu.
‒ Ce necaz pe capul nostru, efendi! Ce necaz! Era ca și fratele meu. Mă rog Bunului Allah pentru el în fiecare zi. Totul a început cu spițerul acela în haine nemțești. Două seri la rând a venit ca să-l asculte, iar într-a treia s-a apropiat de el cu vorbă mieroasă. Atât am auzit când le-am dus cafelele: Am ceva mai tare pentru dumneata! Am văzut că scoate din buzunarul de la piept o cutiuță, alta decât știam că are, și i-a dat-o. Din aceea zi, Ali al nostru nu mai era el. A prins și mai mult avânt la vorbă și era de neoprit. De mașini zburătoare ne mai spusese și nu ne era cu mirare, dar a zis, de față cu cinstiții mușterii de aici, că pe malul celălalt există un monarh tânăr și înțelept care ridică, în luturi, locuințe noi pentru tot poporul său. Că toți sunt egali între ei, se ospătează din belșug laolaltă și se iubesc ca frații. Iar monarhul acesta, care nu poartă haine ca Sultanul nostru, vrea să facă un pod peste apă până la noi, ca să ne învețe și pe noi traiul lor, de acolo. Auzi grozăvie, efendi, auzi! Oamenii stăpânirii au prins de veste și au venit aici să-i asculte nebunia și, într-una din seri, nu s-au mai întors. Dar nici bietul de el nu a mai apărut. L-or fi dus la răcoare să scoată din el adevărul și i-o fi pleznit inima în el de chinuri. Șeitanul de spițer i-a dăruit moartea, îți spun eu, efendi! Allah să îl aibă în pace!
M-am întors în pod și am stat mult pe gânduri. Mie nu-mi povestise niciodată despre malul celălalt. Poate că lipsisem tocmai când nălucirile sale prinseseră aripi rele. Dacă aș fi rămas în oraș, poate l-aș fi ferit cumva de pornirea aceasta, îmi ziceam și mă apăsa sufletul. Ali, nebunule, unde fugiseși de lume? Bătrâna mă anunță că aveau de gând să vândă casa negustorului de jos cât mai repede posibil și că să-mi caut de drum. Nu mi-a luat mult să-mi strâng lucrurile. Priveam pentru ultima oară, de pe marginea lăzii, podul văruit, cu pat, masă cu scaun și fereastră la stradă de la care vedeam mahalaua, iar în depărtare Domurile Sfinte.
Cu ochii minții mi-l închipuiam pe Ali cum își flutura lin mânecile vorbind despre lumea viitorului. Inima îmi spunea să mă încred în povestea lui. Urma să încerc la Mustafa, pentru îngăduință, ca să nu mă întorc acasă la caprele bătrânilor. Trenurile soseau în valuri care mă îmbiau să rămân și se cuvenea să rămân ca să-l aștept și eu pe Ali.
‒ Eu am văzut când au plecat păsările. Și știu că se vor întoarce. Mereu se întorc, îmi spuse mezina, întinzându-mi o pană neagră spicată, în timp ce scoteam lada din prăvălie.
Călin Dengel (n. 1981) este medic, locuiește și profesează în Ploiești. A debutat cu versuri în Revista Atitudini a Casei de Cultură a Municipiului Ploiești, fiind membru al cenaclului literar Atitudini(2010-2014). A fost membru fondator și secretar al cenaclului „Grupul de la Ploiești. Generația 2000 plus” (2014-2015), dar și co-organizator al evenimentului literar „Zodia Poeziei”. Este pasionat de arta fotografică și muzică. A publicat volumele de poezie „Tellus”, Colecția „Poezia 9”, la Editura Grinta, 2012 și „Urbis”, Coecția Qpoem, la Editura Paralela 45, 2016, „Dea. Epicus brevis”, Editura Libris/Creator, 2020. A participat la cursurile de creative writing organizate de Florin Iaru și Marius Chivu.
Lasă un răspuns