Amintiri la genul neutru

Nu mai plânge, e rușine, râd toți copiii de tine.
Ai de gând să-mi faci asta în fiecare dimineață?
Ce mă fac, doamna educatoare, alți copii mai plâng așa
când îi lasă dimineața la grădiniță, ce să-i fac?

Nu are nicio legătură grădinița, și faptul că plângeam atunci, cu ce mi s-a întâmplat azi. Doar mi-am amintit de asta, dar n-are. Azi am aproape 27 de ani, atunci aveam cam cinci. Azi plângeam pentru că a murit o pisică. Un pui pe care l-am salvat. Dar nu de asta mi-am amintit de episodul de la grădiniță. Ci faptul că plânsul meu i-a făcut greață și a plecat. Nu stăteam împreună, doar mai rămânea câte o noapte, două, trei la mine. Nu i s-a părut normal să plâng. A zis. Tu plângi? Adică, pe bune? Chiar plângi? O umbră de dezgust i-a trecut repede peste față și atât. Eram cu gândul la puiul ăla. Îl țineam încă, moale și cald, în căușul palmelor, atât era de mic. Nu m-am putut concentra să răspund. Ce să zic? Stai? Stai, nu pleca? Pentru ce? Era nasol să plâng. Și-a plecat. N-am știut ce să zic.
Nu are asta nicio legătură cu faptul că fiecare dimineață în care mama mă lăsa la grădiniță era un coșmar. Fetițele cântau o piesă de la Queen. Viorele – viorele. Așa le auzeam atunci. Voiau să mă înveselească. Băieții mă ignorau, aveau alte probleme.
O dată, au uitat să mă ia. A venit mama târziu, pe la opt seara, când și-a dat seama că nu mă luase nimeni înaintea ei. Educatoarele au stat cu mine, amândouă, mi-au dat păpuși, mi-au dat să scriu – știau că asta-mi place, încercaseră din grupa întâi cu alte distracții și nimic nu mă prinsese mai bine decât păpușile și, mai târziu, pe la pregătitoare, acele forme premergătoare scrisului caligrafic. Mă iubeau, asta țin minte. Făceam niște bucle, liniuțe, O-uri și U-uri atât de frumoase încât, într-o zi, s-au plimbat prin toată grădinița cu caietul ăla tip, care te pregătește pentru scrisul de mână, să mă laude pentru literele cele mai frumoase din grădiniță. Dacă diminețile plângeam, fără excepție, în seara aia în care au uitat toți de mine am simțit doar o ușoară îngrijorare, dar m-am simțit bine în compania păpușilor și a laudelor primite din partea educatoarelor. Abia când a venit mama mi-a venit să plâng iar, dar de bucurie că nu m-a uitat, de recunoștință că mă ia înapoi acasă. Alerga prin holul grădiniței cu brațele deschise spre mine, era clar că odată ajunsă acasă de la serviciu se aștepta să mă fi luat deja tata sau fratele mai mare. M-am prins de poalele cojocului ei gros și am cuprins-o cât am putut eu. M-a luat acasă. M-am liniștit.
În camera mea aveam o vilă mare de păpuși, cu etaj, mașină, garaj, mai multe camere, bucătărie, budoar, în orice caz, mult mai multe facilități decât aveam la noi. În primul rând, noi stăteam la bloc, într-un apartament îngrămădit, ca și când cele trei camere care îl compuneau ar fi fost delimitate de ziduri artificiale într-o singură cameră inițială, la origine tot mică. În al doilea rând, ai mei nu erau niște oameni înstăriți. Casa păpușilor afișa de departe un lux cu care nu credeam că mă voi întâlni vreodată. Nu l-am întâlnit. Dar am întâlnit câteva persoane care ar fi vrut de la mine daruri mai scumpe decât îmi permiteam. Lux. Pentru mine lux, căci, pentru ele, poate nu era.
Umbra de dezgust văzută azi pe chipul ăla rece nu e ceva nou pentru mine. Când eram în liceu, îmi plăcea de cineva. I-am luat un parfum de la Avon și i s-a făcut greață. O greață asemănătoare cu cea produsă azi de lacrimile mele. N-am știut ce să zic. N-am rămas împreună. Am urmat, apoi, un curs de farmacie și asistență medicală. La farmacie aveam numai colege și era frig. Eu eram la început de tot și, cu toată școala pe care o făcusem, odată ce-am pășit în prima mea farmacie, am simțit că mi s-a golit mintea. Parcă nu mai știam nimic. Cu alte cuvinte, aveam emoții. Era iarnă și, undeva în spate, se afla un fel de depozit rece, ca un frigider. Nu era nevoie de iarnă pentru ca acea încăpere să fie rece, oricum. În prima zi, când am făcut un tur și mi s-au explicat lucruri, câteva colege au râs de mine, că mi-era frig. Haida-de, cum să-ți fie frig, ce Dumnezeu? Nu ne e nouă frig și-ți este ție? Nici atunci n-am știut ce să zic.
Tot fără cuvinte am rămas când tata și-a dat seama că ascultam prin ușă ce-i striga mamei când eram prin clasa întâi. Se certau că am primit o minge roz. Nici măcar nu era roz, era ciclam. Cred că avea el o problemă cu culorile. Mama încerca să-i spună că toate constructele sociale sunt bullshit, el îi spunea că ești nebună, femeie? Se joacă cu păpuși și se poartă ca o școlăriță. Păi nu e în clasa întâi? Ai vrea să-ți aducă carnetul înroșit cu calificative de insuficient? Nu pricepi nimic, las-o baltă. Ba tu nu pricepi nimic.
Tata a ieșit și m-a văzut, în timp ce eu parcă mă contractam din ce în ce mai tare după ușa aia. Dar nu suficient cât să dispar, cum mi-aș fi dorit, așa că m-a văzut. Era furios, mi-a aruncat o privire plină de dezgust și a trântit ușa-n urma lui. Eu am rămas de o parte, mama de cealaltă. N-am știut ce să zic.
Ea nu m-a certat când a văzut prima dată că îi încalț pantofii cu toc și-mi pun fustele lungi care pe mine, la vârsta aia, păreau niște rochii. Toți copiii fac asta. Abia mai târziu, când s-a certat cu tata în drum spre un grătar la țară, și tata a pus-o să facă cale-ntoarsă pentru că n-avea chef să-i strice ziua cu văicărelile ei, mama a venit pe jos acasă și m-a găsit defilând în hainele și pantofii ei, care acum îmi veneau. Eram deja prin liceu. Mă dădusem și cu ruj. Nici atunci nu m-a certat, dar nu i s-a mai părut că toți copiii fac asta. Aproape că nu mai eram copil.
Andrei… ce… faci?
Nimic, mamă.
Știu. Știu.
M-a luat în brațe strâns, i-au scăpat câteva lacrimi, i-am răspuns la îmbrățișare. Și, de atunci, nu am mai știut oricum ce să spun. Pe fosta mea iubită o dezgustă bărbații care plâng.

← ÎNAPOI LA CUPRINS

Emilia Toma

Prozatoare, sociolog de profesie, Emilia Toma (n. 1989), este autoarea romanelor De la zero (2022), O numărătoare inversă (2021) și a volumului de nonficțiune Terapie pe salteaua de pilates (2020).

A publicat proză scurtă în antologiile colective, Femei, bărbați și faptele lor (Editura Litera, 2023), Dragostea când te doare (Editura Litera, 2022), În umbra timpului (premiat în cadrul primei ediții a concursului de proză scurtă organizat de Editura Biscara, 2021) și Lirica unui miez de toamnă (Editura InfoRapArt, 2021) și contribuie cu texte literare, eseuri, opinii în revistele literare LiterNautica, O mie de semne, Echinox, LiterOmania, PROEZIA, Revista Golan, Planeta Babel și altele.

Are un master în Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate, la Universitatea din București, la începutul carierei a cochetat cu jurnalismul în calitate de redactor în cadrul publicației ZIUA Online (2011), iar în prezent îmbină sociologia ca meserie de bază cu psihologia, o pasiune mai veche, ambalând în ficțiune literară teme precum abuzul, traumele și consecințele acestora pe termen lung.