Anastasia. 1989.

A apărut ca din senin, dinspre dunele albe de nisip, în timp ce tu stăteai întinsă, complet dezgolită, pe plaja pustie. La început ai zărit un punct negru, care se ridica încet, ca un fum, din desișul de trestie care străjuia poteca prăfuită. L-ai urmărit neîncetat, cu o privire încordată. Nu văzușeși niciodată nici țipenie de om pe limba aceea de nisip unde marea era întotdeauna cuminte și primitoare. Te-ai ridicat în grabă, acoperindu-ți sânii cu palmele și te-ai ascuns, ca un animal speriat, în cortul micuț în care te retrăgeai doar pe timpul nopții. Din ascunzătoarea, ai continuat să privești silueta care devenea din ce în ce mai mare. Mergea încet și apăsat. O vedeai cum crește printre aburii de căldură care se ridicau din pământ. Era deja amiază și aerul era încremenit. Câțiva nori migratori poposiseră deasupra capului tău, așteptând parcă din urmă și restul turmei. Câte un țipăt de pescăruș înfometat mai spărgea liniștea sălbatică din jurul tău. Un ușor sentiment de teamă s-a cuibărit în pieptul tău.
Când silueta a ajuns la malul de pământ care separa plaja de întinderea imensă de lăstăriș de unde își făcuse apariția, ai văzut că era un călugăr înveșmântat în straiele sale monahale, care purta într-o mână o valiză micuță din piele roasă, ca acelea cu care plecau tinerii răcani la oaste și în cealaltă ținea o umbrelă imensă, neagră, care îl apăra de dogoarea amiezii. S-a oprit pentru câteva clipe și și-a rotit privirea peste întinderea ca de staniol a mării. Părea că o vede pentru prima oară în viața sa. S-a descălțat de sandale și a pășit cu teamă pe nisipul încins. O fâșie întunecată s-a culcat de-a lungul plajei, de parcă i-ar fi tăiat calea. Ai privit înspre cer. Și mai mulți nori se înghesuiseră deasupra voastră.
Ajuns aproape de locul în care marea se întâlnea cu pământul, călugărul și-a abandonat valiza în nisip și a tras adânc aer în piept. Continua să își țină umbrela deasupra capului, ca și cum nu s-ar fi putut desparți de ea, deși soarele se ascunsese după nori. A pășit încet, cu teamă, înspre valurile care se spărgeau de mal și a intrat în apă până la genunchi, în timp ce marea se juca cu roba lui neagră, care părea o meduză imensă născută din valurile înspumate. A rămas acolo multă vreme, privind în depărtare, ca și cum ar fi așteptat o chemare dintr-o altă lume. Tu continuai să îl privești din cochilia de pânză a ascunzătorii tale. Și mai mulți nori negrii se adunaseră deasupra voastră și rafale scurte de vânt, ca niște hoarde de vizigoți, au început să învolbureze nisipul alb ca varul. Marea s-a apucat să se zbată ca un taur care se pregătește de corida, însă călugărul nu s-a clintit din apele sale, ca și cum ar fi așteptat să fie înghițit de animalul dezlănțuit.
O rafală puternică de vânt i-a smuls umbrela din mână și a târât-o prin nisip, până aproape de cortul tău. A rămas nemișcat, ca și cum aceasta nu ar fi existat niciodată. Se apropia furtuna și cerul era deja întunecat ca o pată pe plămâni. Valuri mari au început să se izbească de țărm, de parcă ar fi vrut să miște pământul din locul care îi era cuvenit. Acestea îl loveau pe călugăr, însă nu păreau să îl urnească de la locul său și în clipa aceea părea un stabilopod solitar, singurul care mai rămăsese să mai țină piept furiei mării. Rotocoale mari de nisip au început să se ridice în aer și să se amestece cu ciulinii uscați, ca într-un vals haotic al naturii. Pescărușii se agitau deauspra mării și țipau năprasnic, prevestind lucruri îngrozitoare. Câteva tunete au răsunat și au cutremurat aerul. El era tot acolo, absent și nepăsător la urgia care se dezlănțuia.
Ai ieșit afară și ai țipat la el:
– Vine furtuna! Trebuie să vă adăpostiți! Ieșiți de acolo!
Strigătele tale erau în zadar. Părea că nu te aude. Continua să aștepte o veste de la capătul mări. Vântul îi flutura straiele întunecate, le înfoia și le izbea cu o furie teribilă. Marea se învolburase și își schimbase culoarea într-un verde crud de smarald. Ai continuat să țipi la el, însă strigătele tale erau acoperite de învălmășeala de zgomote din jurul vostru.
– Trebuie să ieșiți de acolo! O să vă înghită marea!
Un val furios s-a ridicat deodată, ca un leviatan, și s-a izbit cu putere de mal, măturând totul în jurul său. O ploaie violentă, cu stropi imenși și reci a început să șfichiuiască pământul. Picăturile de apă te loveau fără milă și tu le simțeai ca pe un roi de ace minuscule și dureroase care se înfigeau în epiderma ta înfiorată. Continuai să urli la călugărul care stătea ca o statuie în mijlocul urgiei:
– O să pieriți înecat. Marea o să vă înghită. Ieșiți de acolo! Trebuie să ieșiți de acolo!
S-a întors către tine aproape mecanic, ca o marionetă de lemn, și te-a fixat cu o privire goală. Valuri năprasnice se izbeau de el, însă nu îl clinteau de acolo. Dintr-o mișcare rapidă, și-a lepădat straiele negre și a rămas gol, un trup firav, împuținat, acoperit de un păr des, negru, ca și cum ar fi fost un strămoș îndepărtat al omului. S-a prăbușit în genunchi și a început să se închine cu mișcări încete, pline de răbdare. Nu i se mai vedea decât capul la suprafața apei. După fiecare val, acest reușea cumva să iasă din nou de sub apă. Părea să rostească ceva, însă nu distingeai ce spunea. Te-ai apropiat cu teamă de apă. Căteva tunete puternice au zguduit cerul. Călugărul continua să se închine și să privească spre cerul dezlănțuit. Vedeai degetele împreunate care ieșeau din apă și se lipeau de frunte. Și buzele care murmurau cuvinte neînțelese. Te-ai apropiat și mai mult. Din gură îi ieșeau cuvinte stranii, care ajungeau cu greu la urechile tale:
– Stasia. Tasia. Stasia. Tasia. Doar zgomotele acelea ajungeau până la tine.
Un val imens s-a ridicat în larg și s-a năpustit înspre voi. Devenea din ce în ce mai mare, ca un dragon pregătit să înghită uscatul. Ai luat-o la fugă și în goana ta ai apucat mica valiză de piele abandonată în nisip. Ai strâns-o tare la piept. Valul a izbit pământul cu forța unui meteorit venit din scorburile cele mai întunecate ale cerului. Te-a măturat cu furie și te-a arucat aproape de malul de pământ, într-un culcuș de mărăcini. Un sân a început să sângereze ușor, zgâriat de colții ascuțiți ai mărăcinilor. Ai rămas acolo multă vreme, cu valiza în brațe, nefiind în stare să te ridici. Unele părți ale corpului te dureau vag, însă nu le dădeai importanță. Ai fost cuprinsă de o stare de leșin.
Furtuna a mai continuat o vreme și după aceea s-a domolit. Cortina de nori s-a retras și soarele a început să dogorească din nou pe cer. Aceeași liniște pură, de început de lume, s-a așternut peste plaja răvășită, invadată acum de trunchiuri de copaci, meduze glazurate cu nisip și alge vâscoase. Într-un final, te-ai ridicat din desișul de mărăcini. O picătură de sânge se prelingea leneșă pe albeața sânului tău. Ai luat-o ușor cu degetul mare și ai mers cu el ridicat până la apă. L-ai spălat în valurile înspumate care se liniștiseră ca prin minune, de parcă furtuna nu ar fi fost decât un vis urât. Călugărul nu se mai vedea nicăieri. Doar straiele lui pluteau undeva în larg, având forma unei pete uleioase de petrol. L-ai căutat cu privirea vreme îndelungată, în timp ce țineai cu sfințenie valiza acestuia lipită la pieptul rănit.
Apa îl înghițise necruțătoare și avea să mai dureze până cînd trupul său avea să fie înapoiat pământului. Asta dacă avea să se mai întoarcă vreodată pe țărm. Te-ai așezat în nisip și ai desfăcut cu grijă valijioara din piele. Interiorul ei mirosea a mir și tămâie arsă. Nu ai găsit mare lucru în interior. Un crucifix de lemn, un toc de ochelari, un ceas mort cu limbile încremenite și o Biblie micuță, cu coperți de carton negru și paginile roase. Ai răsfoit-o în grabă. Avea o mulțime de notițe, făcute cu creionul, pe marginile fine și sfărâmicioase ale hârtiei. Deodată, o poza micuță, cu marginile zimțate, s-a strecurat afară dintre foile ei și a căzut în nisip. Era o poză alb-negru, cu o pată maronie în partea din jos. În poză, o tânără înaltă, cu aceeași privire melancolică ca a călugărului, stătea dreaptă și serioasă, cu mâinile lipite de corpul subțire, pe o plajă la fel de pustie ca și cea pe pe care te aflai tu. Tânăra avea un zâmbet trist, de parcă ar fi rămas singura ființă vie de pe Pământ. Singura urmă de viață era silueta metalică, cenușie, a unui vapor care dispărea în larg, undeva în spatele fetei. Când ai întors fotografia, pe spatele ei, stăteau scrise cu cerneală roșie, într-o caligrafie elegantă, următoarele cuvinte: Anastasia. 1989.

Petre-Cristian Boricean