Anul are şapte zile

Ţârâitul alarmei de la mobil, erai deja treaz, s‑ar zice că nu­­ ţi‑a trecut niciun vis pe sub pleoape noaptea întreagă, după cearcănele lipite sub ochi, taxiul tăcut cu mişcările tale nervoase de aparentă indiferenţă, orele de aşteptare prin aeroport, dacă te grăbeşti mereu, cine‑i de vină, cursa ta, când se anunţă odată, doar n‑o avea chiar azi întârziere, îţi spui, în timp ce târâi după tine geamantanul, în sfârşit în avion, refuzi mâncarea, te zgâieşti încontinuu la televizorul din faţă care arată traseul, doar‑doar o avansa mai repede săgetuţa aia, să aveţi un sejur plăcut, mulţumeşti, la revedere, spui în engleză, autocar, hai odată, ce mai aşteptăm, te întrebi singur, marea, marea, şoseaua, maşini, oameni aproape goi şi iar marea, hoteluri, nisip, strigăte, reclama restaurantului Tango, ai fi vrut să‑l obligi pe şofer să oprească, dar are planul lui de opriri, mai e puţin până la hotel, da, da, asta ştii şi tu foarte bine, dar ai fi vrut totuşi. Coborâre, geamantan luând între roţi pavajul galben‑pai, cameră, draperii trase, marea e tot acolo, nisipul tot acolo, ieşi în balcon şi simţi gustul mării, nu te mai schimbi şi după cinci minute deschizi calm uşa la Tango, o iei de la stânga la dreapta, privire care ar putea căuta o masă liberă, nu‑i aşa, nu mă vezi încă, şi cu fiecare persoană peste care treci, privirea ţi se schimbă, nu poţi să te stăpâneşti, sprâncenele îţi sunt ridicate şi ochii caută, gura ar vrea să strige dacă o să parcurgi sala întreagă şi nu o să apar, totul o să fie distrus, te las să ajungi aproape de ultima masă şi deschid uşa de la bucătărie, ai ştiut că sunt eu înainte să îmi prinzi privirea, nu e o expresie, tu chiar o prinzi, nu ştiu cum faci, parcă îmi iei ochii în mâini şi­‑i forţezi să te vadă doar pe tine, nu mai pot să‑mi întorc capul, cineva m‑a strigat, ochii mei sunt în mâinile tale, prizonieri cât timp vrei tu, te aşezi la o masă şi aştepţi să vin, e normal ca eu să vin şi să spun, ce să spun? Spun bine aţi revenit, e al treilea an când veniţi, e un loc… frumos. Ce vrei, nu ştiu ce să spun, poate dacă ai ajuta şi tu, s‑ar lega altfel cuvintele, aşa, singură, nu mă pricep, tu zâmbeşti, nici măcar nu‑mi întinzi mâna, obrazul, ceva. Da, acum am ajuns, ce bine că nu s‑a închis restaurantul. Eu nu sunt restaurantul, aş vrea să spun. Nu mai iese nimic din gura ta, îmi vine să‑ţi iau buzele între degete, ca la copiii mici, şi să le modelez să iasă ce e dincolo de ele, dar nu, prin ele intră acum un colţ de pâine, nu mă mai uit la tine, e al treilea an, dacă nici acum nu, eu nu mai, termini de mâncat, te ridici, pe diseară, da, la revedere, ştiu că stai doar şapte zile, prima aproape ai făcut‑o praf, nu vreau să le număr iar, ca‑n anii trecuţi, nu mai vreau să‑mi zic poate mâine, mâine, până la poate azi, azi trebuie, e ultima zi şi la revedere.

Te plimbi prin soare, toţi se retrag prin camere, tu nu, tu te plimbi singur, te descalţi şi mergi cu picioarele obosite prin apă, fără s‑o simţi, nu simţi nici cum soarele‑ţi înşfacă încet‑încet capul şi gâtul şi mâinile, nu simţi nici ce frămânţi în buzunare, mergi până la celălalt capăt de staţiune, târâi nişte alge după tine, deja ţi s‑a înroşit faţa şi n‑ai habar, unde te tot duci, cât de departe, ca să ce.

Seara avem alte uniforme, e uniforma de seară, elegantă, cu şorţ negru, brodat pe margini şi cu mâneci lungi, să nu ne înţepe ţânţarii, apari şi te aşezi la o masă, în colţ, ştii că acolo serveşte altcineva, băiatul îşi notează ce vrei, iar tu îmi zâmbeşti dând din capul roşu, îţi sorbi ce‑oi avea în pahar şi te uiţi la mine, pare că aşa, într‑o doară, îţi roteai şi tu ochii şi eu eram un punct pe care n‑aveai cum să‑l ocoleşti, pentru că era în roată. Vin la tine, bună seara, bună seara răspunzi şi nimic mai mult, e totul bine, încerc din nou, da, totul e bine şi mă priveşti deodată cu ochi moi şi de ce nu zici nimic, trece ziua, mai sunt doar şase şi tu te tot uiţi şi apare chelnerul şi‑mi face semn să mă car, i‑e frică să nu‑şi piardă bacşişul, crede că eu pentru asta. Aştept tot restul serii mânuind buimacă farfurii şi pahare pline printre mese populate de umbre gălăgioase şi aştept şi azi degeaba, e doar prima zi totuşi, poate mâine. Pleci şi intri într‑un bar, îţi împrumuţi urechile zgomotului de fond, aştepţi şi tu ceva de la cineva inexistent în barul ăla, în vacanţă e momentul să faci orice‑ul pe care nu‑l faci decât în imaginaţia ta în restul anului, dar ar trebui să ţi se întâmple, nu să-l faci tu se se întâmple tu, aşa că zâmbeşti, mai mult nu poţi să dai într‑o primă seară liberă de toate, liberă de tine.

E a doua zi, n‑o rata, îţi spun din priviri când intri dimineaţa, pari c‑ai înţeles, n‑o s‑o laşi să treacă, e al treilea an, a doua zi, dai din cap afirmativ şi vii la masa pe care ţi‑o arăt. Cum o să fie, cum o să începi, nu contează, oricum, bună dimineaţa, doar un ceai, te privesc, ai simţit forţa palmei mele peste faţa ta, imediat vi‑l aduc, poate n‑ai simţit, zece sorbituri tăcute la intervale neregulate, de ce nu poţi să faci nimic, mă priveşti şi simt că deodată o să începi să strigi, să te despoi de cămaşa albă, de învelişul de piele înroşită neuniform de soare, de muşchi, oase, sânge, celule şi ce rămâne continuă să strige, îmi astup urechile, strigi totuşi exagerat de tare, la revedere, să aveţi o zi frumoasă, spui în timp ce‑ţi laşi şerveţelul pe masă.

Ceri o hartă de la recepţie, închiriezi o maşină cu miros vechi, îngroşi traseul cu carioca şi porneşti, un kilometru, doi, zece, douăzeci, frânezi brusc pe marginea drumului, te uiţi la ceas, azi te‑ai sculat târziu, e deja douăprezece şi jumătate, ar mai fi încă patruzeci de kilometri ca să ajungi unde indică capătul de cariocă pe hartă, ar însemna să fii înapoi după două şi ştii că la Tango prânzul se termină la ora aia, cobori din maşină, e şi ăsta un peisaj, cauţi aparatul foto prin maşină, faci o poză la o tufă de flori roz de lângă roţi, încă una cu marea în depărtare şi câteva căsuţe albicioase, intri în maşină şi începi drumul de întoarcere. Trebuie să încetineşti, s‑a creat o coloană, te uiţi la ceas, minutarul nu se opreşte ca maşina ta, începi să transpiri, aproape te lipeşti de maşina din faţă, vrei să le împingi pe toate, mai repede, prânzul se termină la două la Tango, ei nu înţeleg şi rămân pe loc, apuci nervos harta, găseşti o variantă, întorci maşina ce scârţâie nemulţumită şi intri pe prima străduţă la stânga, aşa arată harta, din nou la stânga, baţi vesel în volan, da, ai nimerit­‑o, nu mai e nicio maşină în faţa ta şi brusc îţi apare un indicator ruginit care‑ţi face cu ochiul în bătaie de joc şi‑ţi spune răspicat că mergi în altă direcţie, te panichezi, nu poţi să întorci, continui, trebuie să fie o eroare, trebuie să apară altceva, cămaşa leoarcă te deranjează, simţi că ea nu te lasă să gândeşti cum trebuie, n‑ai timp să ţi‑o smulgi şi s‑o azvârli pe geam, cum ai vrea, accelerezi şi dai de un alt orăşel, te uiţi pe hartă, nu apare, întrebi disperat pe cineva, habar n‑are de staţiunea ta, vrei să‑i arăţi harta, dar ţi‑a întors speriat spatele, întrebi pe altul şi scoate nişte onomatopee, daa, ahaa, mehaa, şi‑ţi indică tot înainte şi la finalul străzii la stânga. Mulţumesc, nu te mai enervează aşa rău cămaşa lipită de piele, ceasul e răutăcios, o ia mereu înaintea ta, nu te aşteaptă, accelerezi şi găseşti drumul tău, începi să recunoşti hoteluri, străzi, trebuie să treci pe la hotel, nu poţi să apari în halul ăsta, alergi pe scări, ţipi la uşa care nu se deschide imediat, toate sunt obstacole în calea ta, dar o să fii la timp, eşti gata, o iei iar la fugă până la Tango şi intri calm. Te‑am aşteptat, îţi spun fără să mişc buzele, tu dai din capul înroşit, vreau doar o salată, pe căldura asta nu pot să mănânc mai mult, îţi deschid gura cu ambele mâini şi caut, sunt acolo, se ascund printre dinţi şi limbă şi cerul gurii şi interiorul obrajilor, poate în spatele omuleţului ăluia, unde sunt cuvintele alea să le apuc cu unghiile şi să le iau cu mine afară. Atât, mulţumesc, ah, şi un pahar cu apă rece, sigur, imediat, dar nu vreau să plec de lângă tine, poate dacă rămân aşa, aproape, lipită de capul tău roşu, n‑o să mai poţi să taci şi o să. Dar tu nu. Timpul trece, mesele trec, zilele trec. Tu doar te ridici obosit şi dispari dincolo de uşi.

Iei iar nisipul arzând pe tălpi, capătul staţiunii apare prea repede, mai vrei nisip pe care să‑l frămânţi, care să te ducă departe, care să‑ţi şoptească sau ţiuie ce să faci, auzi chiuiturile copiilor undeva după o perdea groasă, faci drumul înapoi până la hotel şi‑l reiei, până seara mai ai câteva ture de umblat, nu vezi oamenii care deja te recunosc şi‑şi şuşotesc ceva amuzaţi de prezenţa ta, nici pe cei care aleargă în jurul tău în costume de baie ţipătoare, nu reacţionezi la mingea de plastic ce te‑a lovit în joacă, mă revezi stând acolo, la câţiva centimetri de tine şi ascultându‑ţi tăcerea înverşunată şi continui să laşi urme în nisip.

Nu mi‑am mai prins părul, am văzut în filme că are efect, îmi exersez mersul nesigur în pantofii noi cu toc, n‑o să mă împiedic, n‑o să te fac de râs, dar ai grijă să nu treacă şi ziua asta. Te văd cu coada ochiului, merg şi mai încet şi‑mi clatin uşor capul, m‑ai zărit şi ştii doar că pentru tine o fac, treci prin spatele meu fără să mă atingi, şi alegi iar masa din colţ, degeaba, am vorbit cu chelnerul şi o să te servesc eu, o să mă aşez la masa ta şi o să fii nevoit să faci ceva. Eşti palid şi încerci să mături pardoseala cu privirea, ştii că o să vin, bună seara, iar ai amuţit, trag scaunul şi mă aşez cu coatele pe faţa de masă, cu mâinile întinse spre tine, am obosit, îţi spun venele de la suprafaţa pielii mele, tu dai din cap, ştii şi tu, dar nu reuşeşti să. Aud ticăitul de la ceasul tău, aud ticăitul de la ceasul meu, merg încontinuu, tot mai zgomotos, tot mai agresiv, au spart cadranele şi fug, fug, noi suntem opriţi, nu ştim să spargem nimic, stăm unul în pupilele celuilalt şi atât, stăm. N‑ai văzut că mi‑am lăsat părul liber? N‑ai văzut pantofii mei cu toc înalt? Nu mă vezi? Împing brutal scaunul şi‑i fac semn băiatului să te servească, eu nu mai ies din bucătărie până pleci, asta e tot ce faci, în fiecare an, timp de şapte zile, pleci.

Te închizi în cameră, ieşi pe balcon şi rămâi acolo, cu coatele pe balustradă, tot mai înfipte cu fiecare oră şi te uiţi la ce? Ai putea asculta ritmurile de la clubul de jos, cu reflectoarele mişcându‑se într‑o beţie, dar capul tău are privirea fixată în sus, spre cer, nu te apuci să numeri stelele, la ce ţi‑ar folosi, nu‑ţi atrage atenţia nici forma ciudată a lunii din seara asta, tu vezi doar negrul ce uneşte stelele şi luna şi ascunde restul. Nu scoţi un cuvânt, doar eşti singur, înghiţi şi mesteci bucăţi de cer şi sunt dulci în tine, inspiri câte o stea şi o sufli mai departe pentru că nu‑i înţelegi rostul, devii o statuie şi nu te mai simţi, ritmurile s‑au oprit, reflectoarele dorm la unison, doar zumzăituri şi negrul din faţa ta şi tot nu te mişti până îţi dai seama că reîncep zgomotele unei noi dimineţi, verifici ceasul, e încă devreme.

Ţi‑am pregătit o surpriză astăzi, poate am fost răutăcioasă. Eşti primul client, ai haine noi tocmai azi. Mă cauţi cu ochi liniştiţi şi curioşi, te plimbi prin restaurantul gol şi nu te decizi la o masă, o fată te întreabă: doriţi să luaţi micul‑dejun? şi‑ţi indică ea un loc, iei un ceai şi eu nu apar, comanzi omletă cu brânză şi eu nu apar, termini al doilea ceai şi degeaba, ciuguleşti nervos dintr‑o farfurie cu brioşe şi nimic, la al treilea ceai îţi tremură mâinile, te forţezi să înghiţi, o opreşti brusc pe fată şi o întrebi. Ah, o cunoaşteţi pe Greta… azi e ziua ei liberă şi te abandonează cu ceaiul tău de nebăut. Nu te aşteptai, nu? Ţi‑am spus că ţi‑am pregătit o surpriză. În ceilalţi ani n‑am lipsit nicio zi, ai dreptate, dar ăsta‑i deja al treilea an, asta‑i a treia zi şi tu trebuie să, altfel la ce bun? Poţi să întrebi unde stau sau să ceri numărul meu de telefon, ţi‑ar spune tot, nu‑i niciun secret, nu mă ascund, telefonul aşteaptă vocea ta, i‑am dat volumul la maxim, aşa, să fiu sigură, o să stau acasă, adresa e uşor de găsit, e chiar aproape. Tu te întorci în camera de hotel, tragi obloanele, tragi şi perdeaua, te bagi în pat şi nu te mişti de acolo toată ziua, deci nici în a treia.

Azi viaţa o să apară, o să izbucnească cu imensă furie, o să fie scris pe faţa ta, printre sprâncene şi riduri şi nări şi buze şi obraji şi început de barbă, nu mai ai cum să nu spui nimic, şi. Bună dimineaţa, bună dimineaţa, e tot ce se aude în Tango, de două ori, ca un ecou gata să spargă pereţii şi să dărâme geamurile, deşi vocea ta abia s‑a auzit. Îţi bei ceaiul negru, zece sorbituri fericite şi pleci. Intri în vorbă cu alţi turişti, le povesteşti despre staţiune, faci glume, râzi singur şi‑ţi vine să sari pe loc, fugi spre mare şi‑ţi azvârli pe drum hainele, toate deodată, înoţi şi înoţi şi e prea puţin pentru tine, nu te mai zăreşti de la mal, dar nu eşti obosit, alergi pe plajă şi te afunzi în nisip printre nişte copii care râd de tine şi‑ţi aruncă găletuşe cu apă, absorbi tot soarele, nu laşi nimic pentru ceilalţi, îl iei cu mâinile şi‑l lipeşti de tine, inspiri marea toată şi adormi. Te trezeşti exact la ora când se deschide la Tango pentru prânz, vii cu nisipul prin haine şi păr, eu îmi spun: ăsta‑i momentul, se simte în jurul tău, al meu, vin şi‑ţi laud noul bronz şi crezi că râd de tine, deodată te micşorezi şi‑ţi schimbi culoarea, ţi‑e ruşine că ai nisipul pe tine şi nu mai spui nimic, eu am vrut doar să râdem împreună, de ce nu se poate, de ce nu se întâmplă? Mănânci încet, uitându‑te stingher la mine, stai la masa aia de două ore şi mai departe de mulţumesc nu poţi să treci, se termină programul, trebuie să închidem pentru curăţenie, ţie‑ţi amorţesc ochii în mine şi pleci, pleci să aştepţi seara ca să mă vezi din nou ca să pleci iar ca să aştepţi. Timpul ia startul şi tu odată cu el, începe să alerge şi tu odată cu el, alergi de‑a lungul falezei pentru că nu poţi să stai pe loc, nu poţi să te plimbi, alergi înaintea timpului, el are ritmul lui, iar al tău îl depăşeşte acum, nu mai există lumea, aşa cum e de obicei, totul e decor lăsat în urmă, e doar spaţiul pe care să‑l alergi, eliminându‑l.

E a patra seară, nu uiţi, nu, nu mai e mult. Ştiu, simt că de data asta o să‑mi spui, ştiu, simt că nici de data asta n‑o să‑mi spui. Deja mănânci şi nu spui, mă chemi şi spui: aveţi un nou bucătar, e tot ce‑ţi iese, nu, e acelaşi, e foarte bun şi mă laşi să plec. Încă o zi tăiată, tu ai tăiat‑o, tu le tai pe toate, poate mâine.

E sărbătoare, e mult de muncă, ne‑au chemat mai devreme cu două ore ca să împodobim Tango‑ul, trebuie să arate a sărbătoare, suntem toţi cocoţaţi pe scaune, lipim, tăiem, aranjăm, râdem şi stăm cu mâinile pe sus, e mult zgomot, fiecare vorbeşte, ţipă, aşa ne‑ai găsit, m‑am dat jos de pe scaunul meu, încă n‑am terminat pregătirile, dar sigur, e deschis, ce sărbătoriţi, e ziua lebedei, poftim, da, a fost simbolul oraşului sute de ani, eu n‑am găsit nicio lebădă, acum nu mai există, dar erau cu sutele, albe şi negre. Ai faţa aşa de aproape de a mea, ţi‑aş lua capul şi l‑aş apăsa de al meu, până ce aş ajunge înăuntru să aflu ce te împiedică. Pleci şi începi să te uiţi curios, poate întâlneşti azi vreo lebădă, îţi aminteşti fiecare cuvânt al meu, cu aceleaşi cuvinte ţi‑aş fi putut spune altceva. Nici urmă de vreo lebădă în toată staţiunea, te întorci şi găseşti hărmălaie, sunt mai mulţi oameni ca de obicei, nu mai sunt mese, te strig să vii la bar, e spaţiul redus între noi: diseară o să fie şi mai plin, e atâta gălăgie, încât acum chiar ţi‑ar fi greu să te faci auzit. O să avem petrecere, o să fie muzică şi se dansează, nu prea e loc, dar oamenii dansează şi mie îmi place. Ai putea să alegi orice cuvânt şi să legi un altul de el, dar tu te‑ai înţepenit în scaunul înalt, parcă ţi‑e frică să nu te arunce cineva, cu aşa putere te ţii de bar, ţi se văd unghiile albite de atâta sforţare, atâta efort care iese şi reintră în tine, te las să te faci că mănânci în timp ce mă urmăreşti cu ochi de copil oriunde mă duc. Şi iar ajungi la singurul exerciţiu pe care‑l execuţi impecabil, te ridici şi pleci.

Îţi dai seama că n‑ai întrebat dacă e nevoie să vii îmbrăcat într‑un anume fel la petrecere şi acum o să te gândeşti tot restul zilei cum aş vrea eu să apari îmbrăcat. Nu ţi‑ai luat haine elegante, ai putea să‑ţi cumperi o cămaşă înflorată, dar te gândeşti că aş găsi‑o ridicolă, începi şi te uiţi la bărbaţii care trec, ce culori îşi pun ei, toţi au pantaloni scurţi, nu poţi să apari aşa, deodată simţi o mână pe mâna ta, te întorci speriat şi dai peste o faţă de fată zâmbitoare, nu‑şi ia mâna de pe a ta. Ne scuzi, ţi se adresează, şi percepi o a doua prezenţă, o altă fată, la fel de zâmbitoare, căutăm Băile otomane şi harta asta n‑ajută deloc, poţi să ne‑ajuţi, şi cealaltă fată întăreşte cuvintele primei cu o privire care s‑a decodificat în mintea ta sub forma dependenţei lor de ajutorul tău. Cu ele nu ţi‑e frică, cu ele ştii să înseilezi propoziţii, deşi nu eşti localnic, deodată ştii perfect unde se găsesc Băile otomane, dacă vreţi, vă însoţesc ca să nu vă rătăciţi, n‑aţi vrea să rămâneţi prinse în labirintul ăla întunecos, te prind amândouă de câte un braţ, străzile urcă şi fetele îşi exagerează oboseala, tu le sprijini râzând, ele îţi pun întrebări, turui şi nu te opreşti, fetele râd lipite de tine şi le indici că aţi ajuns, ele sunt dezamăgite, nu găsesc nicio baie, doar ruine, ce păcăleală, te strâng mai bine la mijloc, acum vino, ştim noi un loc unde poţi să faci tot ce vrei, tu timid, nu, mulţumesc, dar nu­‑ţi auzi refuzul nici tu şi te laşi purtat de braţele lor care au devenit ferme şi sigure, eşti curios ce loc ştiu ele, eşti puţin ameţit şi vrei să cunoşti locul ca apoi să poţi pleca. Ce amuzant eşti tu, le auzi pe fete şi te cuibăreşti cu plăcere între ele, nu mai eşti sigur unde te afli, nu‑ţi aminteşti străzile astea, te împotriveşti fragil şi vrei să încetineşti pasul, ele nu te forţează, eşti obosit, se preocupă de starea ta, una îţi dă părul de pe frunte şi se lipeşte de umărul tău în timp ce mersul continuă, întrebi cât e ceasul, trebuie să‑ţi cauţi haine, ce contează ceasul, eşti în vacanţă, una din fete deschide o uşă grea, pare a fi spatele unei clădiri vechi, înăuntru e întuneric, dar ele se descurcă, coborâţi trepte, multe trepte, tot mai multe, o altă uşă se deschide şi simţi că‑ţi zvâcnesc urechile, capul, tot corpul, vrei să‑ţi astupi urechile, dar braţele aparţin fetelor care te trag cu râsete spre o masă cu mulţi oameni, umbre, nu ştii dacă sunt femei sau bărbaţi, e întuneric şi doar câte un reflector luminează o faţă pentru o fracţiune de secundă, una din fete îţi întinde un pahar, tu nu vrei, ea ţi‑l împinge şi îi vezi zâmbetul fosforescent, simţi paharul zvâcnind odată cu tine, fata insistă să‑l bei, îi ţipi în ureche că vrei la toaletă şi pentru o clipă ţi‑e frică, îţi imaginezi că nu or să te lase să pleci, că o să te trezeşti cine ştie unde, dar nimeni nu te mai reţine, eşti liber să pleci şi atunci îţi vine să te aşezi şi să bei paharul şi totuşi laşi zâmbetele fosforescente în urmă, ieşi şi începi să urci trepte, ai vrea să le numeri, prea sunt multe, începi să alergi, dai de cealaltă uşă, o împingi şi nu se întâmplă nimic, te uiţi în urmă, poate vin după tine, împingi din nou şi se deschide, aer, ţi‑e frică să te uiţi la ceas, îţi dai seama că eşti chiar în centrul staţiunii, dar nu fuseseşi niciodată prin spatele clădirilor seara, peste tot e sărbătoare, grupuri de tineri ţopăie pe străzi, ajungi la Tango, e prea târziu să‑ţi găseşti haine, sunt mese scoase şi pe trotuar, oamenii se ridică, se mişcă, ţipă, cântă, intră, gesticulează şi eu mă plimb cu o tavă, cu costumaţia mea ridicolă cu o coroniţă roşie pe cap, care se clatină tot timpul şi mă trage de păr, dar n‑am voie s‑o scot, oricum nu coroniţa mea te‑ar opri, dacă ai vrea, vino şi zi ceva, nu mai am alte cuvinte, doar asta produce mintea mea, trec minutele şi tu doar te uiţi, trec orele şi te urăsc şi tu zâmbeşti, trece petrecerea şi tu stai într‑un colţ şi nu te mişti, ai tăiat şi ai tăiat şi ziua asta.

Aş vrea să dispară Tango‑ul, să nu‑l mai găseşti aici de dimineaţă, pentru că nu meriţi, ar trebui să‑ţi alegi vreun dans în care nu se dansează, doar se aşteaptă la depărtare, se zâmbeşte şi la sfârşit se pleacă, ăla e dansul tău, caută‑ţi un loc cu numele dansului tău, nu mânji Tango‑ul. Şi totuşi sper că poate în a şasea zi.

Cum de nu râzi de tine, de fapt râsul nu mai are sens, cum de nu te iei în mâini să te scuturi, cum de ai neghiobia să iei micul‑dejun şi azi, ca şi cum totul e exact cum îţi doreai, bună dimineaţa, doar ceai, sorb‑sorb, ce vreme plăcută, sorb‑sorb, şi nu sesizezi ura din gesturile mele, nimic, sorb‑sorb, foarte bun ceaiul azi, mulţumesc, la revedere. Ajungi în cameră şi ridici o foaie băgată pe sub uşă, ceva se schimbă în tine, ai parcurs de mult alea două rânduri, dar continui să te uiţi la foaie şi lucrurile nu mai sunt la fel, refuzi să accepţi, parcă uitaseşi cu totul, parcă nu ştiuseşi de la început, vine ziua plecării, de ce era nevoie de foaia asta, ştiai şi tu, asta e doar a şasea zi dimineaţa, nu vrei să ştii că mâine se termină anul. Îţi iei harta şi te hotărăşti să vizitezi un sat tradiţional, e la doar trei kilometri, nu te întâmpină nimeni la intrarea în sat, găseşti străduţe părăsite şi prăfuite, case vechi şi scorojite cu porţi ferecate, vrei să vezi centrul, mergi calm şi deja se aud voci, strigăte şi ştii că te apropii, e o piaţetă de sat, cu o fântână unde se fugăresc nişte copii, totul pare încetinit, aşa că tresalţi când auzi ţipând aproape: la o parte, la o parte că vine, încerci să te smulgi din somnolenţa cu care observai satul, ai timp să te întorci pe jumătate, să distingi botul unui cal năpustindu‑se în direcţia ta şi să te împiedici de ceva în încercarea de a te feri din faţa animalului. Calul nu te‑a atins, dar ai căzut pe nişte pietre şi‑i răspunzi nervos băiatului care alerga în urma calului, el nu se sperie, pare mai mult preocupat de starea ta, sângerezi la un picior şi te târăşte la o casă cu o plăcuţă ruginită, avem un doctor bun, te asigură. Te trezeşti întins pe un cearşaf alb şi ţi‑e ruşine de căzătura ta ridicolă, glezna e umflată, e doar o entorsă, sigur o să ţineţi minte satul nostru, glumeşte doctorul, ar fi bine să rămâneţi aici până diseară, tu dai din cap deşi ştii că nu poţi să rămâi, aştepţi să iasă şi‑l rogi pe băiat să te ducă până la maşină, el se împotriveşte, tu insişti, ţi‑e greu să calci, chiar sprijinit pe băiat, dar maşina e aproape, nu‑ţi imaginai să fie aşa greu să apeşi o pedală, cei trei kilometri se încăpăţânează să se lungească, nu‑ţi vine să crezi când eşti din nou în cameră şi aştepţi ora să revii la Tango. Nu vrei să‑mi fie milă de tine, aşa că te prefaci că n‑ai nimic, e alegerea ta. Eu încerc totuşi pentru că ştiu: s‑a întâmplat ceva azi? Îţi retragi picioarele sub scaun: nu, nimic, mulţumesc şi continui să mă priveşti şi continui să continui la fel, dar eu nu plec, e a şasea zi, îţi aranjez farfuria, paharul, şerveţelul.

După‑masa te apuci de cules scoici de la malul mării, n‑ai mai cules niciodată, nici acum n‑aveai de gând, dar te‑ai aplecat din curiozitate pentru o scoică spartă şi ai căutat alta şi alta, ţi‑ai scos cămaşa şi ai transformat-o în adăpostul scoicilor tale, te aşezi şi o desfăşori pe nisip, te uiţi la ele, toate sunt sparte. Rămâi cu ele până încep felinarele falezei să‑ţi bată în cap şi să‑ţi atragă atenţia că e timpul. E ultima seară, mâine, înainte de prânz n‑o să mai fii aici, doar dacă nu. Încă ai putea înlocui plecarea cu sosirea, ai faţa celui care a înţeles când împingi uşa de la Tango, ţi‑ai adus la masă o scoică să te joci cu ea, poate te ajută să începi. E ultima seară, nu? îţi spun şi cu glas, ca să fiu sigură că n‑ai uitat, dai din cap, dar nu ştiu în ce sens. O amintire? arăt cu bărbia spre scoica ta spartă. Aş vrea să nu fie nevoie de ea, răspunzi şi atunci nu mă stăpânesc: ai vrea să rămâi? şi glasul mi‑a sunat poate disperat. Te uiţi în jos.

Ai lăsat scoica pe masă şi ai plecat, a fost ultima noastră seară, tu n‑o vezi aşa. Te aşezi pe scaunul din balcon şi te legeni singur, de parcă aşa lucrurile se strecoară şi adorm singure şi tu nu le mai auzi, tu doar te balansezi şi asculţi cum se apropie dimineaţa, trebuie să‑ţi închei bagajul, nu ştii ce să faci cu toate scoicile sparte.

Dimineaţa asta e ultima dată când ne întâlnim, poate ar trebui să ţi‑o spun. Ai cerut două farfurii ca să‑ţi servească drept pretext pentru o oră întreagă, furculiţa se joacă, eu vin, dar nu mai ştiu de ce. Tocmai azi, când e aşa frumos. Şi tu: mereu e frumos aici. Şi eu: da, vara aşa e. Şi tu: o să‑mi lipsească ceaiul de aici. Eu râd. Aştept lângă masă momentul să te ridici şi să pleci. Şi vine momentul, normal că vine. Călătorie plăcută, tu mulţumeşti, stai în picioare în faţa mea şi simt că poate acum tu şi tu doar stai şi te uiţi şi pleci, fără îmbrăţişări, fără strângeri de mâini, fără alte cuvinte, fără întoarceri de cap.

Te hotărăşti să laşi scoicile în cameră, poate o să ştie altcineva ce să facă cu ele. Tu îţi iei bagajul şi începi drumul invers: autocar, mulţimi din aeroport, loc incomod în avion, decolare, zbor, prânz refuzat, în câteva minute vom ateriza şi anul se încheie, de acum nu există nimic până vara viitoare, de acum începe doar aşteptarea anului următor, zi după zi, noapte după noapte, doar amintire şi aşteptare.

Eu am scoica spartă de la tine şi asta e tot. Tu o să revii anul viitor şi o să găseşti Tango‑ul. La sfârşitul verii ăsteia o să plec şi n‑o să mă mai întorc aici niciodată, vreau ca anii mei să aibă de acum toate zilele.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020