Armata (ultima parte)

Într-o zi, eram împrăştiaţi în careu, cu echipamentul periat, baioneta pusă la armă şi bocancii strălucind de cremă, pentru că în juma’ de oră venea un general din capitală şi urma să defilăm prin faţa lui şi să-i dăm onorul. Toată lumea îl aştepta pe şeful ăl mare, care întârzia din cauza drumurilor proaste. Eu eram cu Milu şi cu Coman, iar la câţiva paşi mai încolo era Femeia discutând cu alţi doi căpitani. La un moment dat apare şi Ilici, cu o conservă deschisă în dinţi – naiba ştie de unde-o fi găsit-o –, trecând calm printre soldaţi şi continuând spre centrul platoului, pe lângă catargul drapelului, lângă care s-a oprit să pună cu grijă conserva jos, atent să n-o verse, ca un lord englez purtând o ceaşcă de ceai în mână. Am început să-l urmărim cu privirea, curioşi să vedem ce naiba are de gând cu conserva aia de n-o mănâncă. S-a îndreptat spre grădina dintre careu şi clădirea infirmeriei, oprindu-se încă de două ori până acolo, probabil pentru că-i alunecau dinţii pe metalul conservei. De fiecare dată a lăsat jos şi a ridicat din nou conserva cu aceeaşi grijă pentru conţinut. Eu, Coman şi cu Moroşanu uitaserăm despre ce discutam înainte şi ne miram acum de abilitatea câinelui.

— Dacă ar băga cineva puţin dresaj în el, ar face un ban grămadă la circ – ar aduce ceşti de ceai în gură fără să le verse! a râs Coman.

— Fiţi atenţi la el ce urmează să facă, n-are nici şase luni şi e cel mai deştept câine din unitate! l-am lăudat şi eu.

— Da, băi, a zis Moroşanu, să vezi că asta face, a mâncat jumate şi îngroapă restul pentru masa de seară.

— Vă miraţi de parcă n-aţi mai văzut câine până acum, l-am auzit atunci pe Ducu aruncându-ne flegmatic din spate. Viitori ofiţeri, pfiu, se miră de-un animal… exact ca nişte copii de grădiniţă…, a continuat el adresându-se celorlalţi doi căpitani.

Adică, uite, domnule, cu cine ne pierdem noi timpul pe terenul de instrucţie; credeţi că ar fi ăştia în stare de ceva, când uite cât sunt de necopţi la minte. Am continuat să-l urmărim pe Ilici, dar în tăcere, pentru că ne atinseseră comentariile de prost gust pe care ni le aruncase Femeia. Într-adevăr, protejatul meu s-a pus serios pe treabă, săpând cu labele din faţă şi evacuând pământul cu cele din spate. S-a întrerupt numai ca să mute conserva puţin mai central, pentru că în locul unde o pusese prima oară sărea câte-un pic de pământ. De data asta n-a mai ridicat-o cum făcuse mai devreme, ci a prins-o uşurel chiar de capacul care stătea căscat în sus şi doar a târât-o juma’ de metru la o parte, după care s-a întors la săpat.

— De ce naiba s-o fi chinuit el s-o ferească de puţin praf, dacă la sfârşit, când o să astupe groapa, o s-o umple oricum de pământ? s-a întrebat Moroşanu în şoaptă, ca să nu-l mai audă Femeia.

Ilici a aşezat într-adevăr conserva pe fundul gropii, apoi a apăsat cu grijă capacul înapoi, forţându-l atent cu laba, ca să stea cât mai bine închis, de parcă auzise ce spusese Moroşanu.

Şi atunci l-am auzit pe căpitanul Ducu iarăşi din spate şi când l-am auzit mi-am dat seama că tot răstimpul ăsta îl urmă-rise şi el pe Ilici, uitând complet ce ne spusese nouă cu cinci minute înainte, pentru că faza îl dăduse acum gata şi pe el.

— Ia fiţi atenţi că a apăsat capacul de la conservă înapoi cu laba. Asta chiar că n-am mai văzut! le-a atras el atenţia căpitanilor, arătând cu degetul.

— E prima oară când vedeţi un câine, dom’ căpitan? i-am întors-o spontan, fără să mă gândesc prea mult.

În mod normal n-aş fi avut tupeu să spun asta unui ofiţer, dar mi-a scăpat, pentru că pe ascuns, între pereţii dormitoarelor, Femeia era deja ţinta favorită a glumelor noastre şi eu cred că de-asta m-a luat gura pe dinainte şi am călcat regula numărul unu de supravieţuire în armată, care spune că dacă vrei o viaţă uşoară trebuie să fii cât mai şters şi mai ales să-ţi ţii gura.

Ducu n-a zis nimic, doar s-a uitat lung la mine, să fie sigur că mă reţine, şi ziua a continuat mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Generalul a ajuns seara târziu, dar arăta aşa de înţepat de parcă noi întârziaserăm, nu el, şi am făcut trei ture de unitate, bătând pas de defilare prin faţa lui până s-a declarat mulţumit de cât de tare ne ardeau tălpile. Mergeam încolonaţi, pluton după pluton, unii în spatele altora, fără să lipsească unul din tot batalionul. Până şi comandantul unităţii a trebuit să dea onorul generalului, nu lipseau decât bolnavii din infirmerie şi cu Anghelache, care nu putea să-şi coordoneze perfect mişcările. În special atunci când ridica mâna dreaptă la chipiu pentru salut, îşi pierdea cadenţa, începea brusc să dea dezordonat din picioare, ca un robot neuns şi drept urmare în ziua precedentă căpitanii căzuseră de acord că e mai bine să-l lase ascuns în dormitoare, chiar dacă în faţa generalului vor raporta efectivul complet.

Apoi am stat în careu jumătate de oră să ascultăm discursul ilustrului oaspete, dar singurul moment plăcut de care îmi mai aduc aminte este când a luat-o razna instalaţia de sunet. Boxele au început să scoată sunetul ăla ascuţit, când lumea îşi pune de obicei mâinile la urechi până trece, dar acolo eram în armată, aşa că nu aveam voie să părăsim poziţia de drepţi fără comandă. Nimeni nu a ştiut cum să reacţioneze, a ţinut vreo zece secunde bune, de credeam că o să surzim. Generalul însuşi a trebuit să coboare de pe podium, alergând repede ca un titirez spre staţie şi a decuplat instalaţia de sunet. Atunci, din clădirea dormi-toarelor a ieşit în fugă, descheiat la curea şi fără veston, o parodie de soldat – Anghelache – care crezuse că e alarmă de incendiu şi toţi ofiţerii au făcut feţe-feţe, pentru că practic apăruse un individ care nu figura nicăieri. Am crezut c-o să leşin la cât de mult mi-am ţinut respiraţia să nu râd.

În săptămâna aia, mai spre sfârşit, într-o noapte când pica-sem planton schimbul doi şi citeam o carte la lumina chioară din hol, mă trezesc că-şi face apariţia Ducu, şi el tot singur. Am luat imediat poziţia de drepţi, cum era regulamentul, şi l-am salutat.

— Pe loc repaus! mi-a spus, oprindu-se în faţa mea.

— Şi ia zi, mă, Zisule, a început el, de unde eşti tu, nu cumva din capitală?

— De- acolo am fost încorporat, dom’ căpitan, dar de fapt sunt din Galaţi, conjunctura a făcut…

— Dă-o dracu de conjunctură, mă, Zisule, că doar nu trebuie să te justifici acum…, a continuat, cu acelaşi ton, fals prietenesc.

— Ce, e o ruşine să fii din capitală? Eu zic că ar trebui să te mândreşti cu asta, Zisule! Cei mai şmecheri din unitate sunt din Bucureşti şi cei mai piloşi tot din Bucureşti sunt. Acum tu, Zisule, am văzut că şmecher eşti, nu te-ntrece nimeni! Între-barea e dacă ai şi pile.

— Nu am nici o pilă, dom’ căpitan, şi nici…

— Păi ai belit-o, bă, dacă n-ai nici o pilă! mi-a tăiat-o el. Ştii de ce, nu?

— Pentru faza cu câinele…, am bâiguit eu.

— Lasă tu câinele… din ce pluton ziceai că eşti?

— Trei, să trăiţi!

— Măi, Zisule, tu poate c-ai uitat, dar eu nu uit, pentru că am o memorie extraordinară, auzi tu, extraordinară, şi am şi memoria vocilor, şi ştii ce mi-am adus eu aminte, măi, băiatule? Mi-am adus aminte că tu nu eşti la prima abatere, tu ţi-ai mai bătut o dată joc de mine, astă-iarnă, când m-ai maimuţărit în faţa batalionului. Credeai c-am uitat, ha!? Asta nu se iartă, Zisule, aşa ceva nu-ţi iartă nimeni…

— N-am fost eu, dom’ căpitan, vă jur! am încercat instinctiv să mă apăr.

— Nu jura, că juri strâmb! Spune cine a fost dacă n-ai fost tu! Dă un nume şi te cred. Haide, zi ceva! Nu spui nimic? Păi vezi, mă, Zisule? a răspuns el tăcerii mele. Vezi de ce spun eu că sunteţi unşi cu toate alifiile voi, bucureştenii? Ei, dar lasă că de-acum o să ne intersectăm noi zi de zi pe câmpul de instrucţie şi o să începi tu să-ţi numeri amr-ul mai tare ca toţi ceilalţi!

Şi Femeia s-a ţinut de cuvânt, chiar a doua zi, când eram nedormit după o noapte de planton schimbul doi – care este mai împuţit decât unu sau trei – şi când idiotul mi-a ales special un teren bolovănos să-mi sap adăpostul antitanc şi nu m-a lăsat până nu l-am săpat de două ori mai adânc decât toţi ceilalţi. În altă zi mi-a spus că nu am aruncat corect grenada de repetiţii şi mi-a cerut să mă duc după ea, pas alergător, cu tot echipamentul pe mine: armă, cazma, cască, mască de gaze, raniţă. Mi-a cerut să fac asta de vreo douăzeci de ori. Când eram la pământ cu nervii, cam la trei săptămâni după ce-mi declarase război, mi s-a oferit ocazia să scap de el şi n-am stat pe gânduri.

Seara aveam ore de tactică, tehnici de supravieţuire şi altele, printre care şi istorie, unde profesorul avea grad de locotenent-colonel şi era foarte de treabă. Pereţii cabinetului de istorie erau plini de pete albe, locurile în care până de curând stătuseră agăţate lozinci comuniste, iar fonduri pentru vopsit interioarele tot nu existau, aşa că locotenent-colonelul a întrebat dacă s-ar găsi voluntari cu caligrafie bună care să-i facă nişte planşe potrivite noii orânduiri capitaliste, cu care să acopere locurile lăsate de alea vechi. M-am oferit imediat, sperând să scap astfel de instrucţie şi de căpitanul Ducu. Şi totul a mers bine până când, aşa cum am spus deja, a răsuflat zvonul că cineva din plu-tonul nostru strecoară tărie în unitate, chestie care era posibilă datorită ingeniozităţii lui Păstaie. Turnătorul care ne dăduse în gât (rămas anonim) avusese un dram de onoare şi nu divul-gase metoda prin care introduceam băutura – sau poate că nici nu o ştiuse –, dar mai nou apăruseră razii în dormitorul nostru, însoţite de percheziţii inopinate, aşa că întotdeauna când se bea aveam grijă să punem pe cineva de şase.

În seara în care s-a întâmplat să-i prindă, eu rămăsesem să termin o planşă în cabinetul de istorie, aşa că nu am văzut ce s-a întâmplat, dar mi-a povestit Moroşanu… Al naibii Femeia şi-a pus un tricou neregulamentar, pantaloni verzi de postav, ca un simplu soldat, şi a venit pe culoar cu şireturile desfăcute, exact cum veneam noi de la toaletă. Moţ, care era de şase, şi-a dat seama că se apropie un ofiţer doar atunci când Femeia a ajuns la trei metri. N-a apucat decât să dea o dată cu pumnul în uşă şi imediat a intrat Ducu, dar pumnul ăla în uşă a fost de-ajuns să-l atenţioneze pe Milu, care era cu borcanul de votcă în mână, că ceva e în neregulă, aşa că s-a aplecat şi i-a pasat obiectul compromiţător lui Anghelache, care stătea sub el. Când a intrat Femeia, l-a găsit pe Anghelache cu ochii holbaţi de frică şi cu borcanul de votcă în mână – tocmai el, care nu punea gura nici pe bere. Ducu şi-a dat seama că nu a prins pe cine trebuia, dar, de nervi, i-a dat ordin lui Anghelache să-l urmeze la arest pentru încălcarea regulamentului. Anghelache începuse să plângă, dar îl urmase fără să zică nimic.

Când m-am întors eu de la planşe, Moroşanu se certa cu Milu, iar Milu se apăra spunând că nu a făcut-o cu intenţie, pur şi simplu a vrut să dea băutura mai departe, ca să mai bea şi alţii, el nefiind „vreun egoist“. A ieşit cu scandal. Unii îi ţineau partea lui Moroşanu, iar alţii îi ţineau partea lui Milu, iar apoi subiectul cerţii a deviat din nou spre caracterul împuţit al bucureştenilor, pentru că Moroşanu le imputa acum lui Amoc şi lui Milu farsa cretină pe care o făcuseră cu o lună în urmă.

— Aşa, de la el, lui Ducu nu i-ar fi venit în veci ideea să se deghizeze. E prea tolomac. Dacă nu vă mânca în cur să arătaţi ce şmecheri sunteţi voi, ăştia cu pile, nu ne-ar fi prins nimeni, niciodată. Voi, bucureştenii, faceţi umbră degeaba pământului, bă, ar trebui să fiţi stârpiţi.

Fiecare soldat avea aşa-numitul sector – o porţiune din uni-tatea militară –, care trebuia lustruit zilnic până ce arăta impe-cabil de curat. Leneşii aveau toaletele, pentru că dacă ştiai şpilul se curăţau repede şi nu trebuia să ieşi în frig, alţii aveau cori-doarele, alţii aleile şi aşa mai departe până la piloşi, care primeau crema de pe tort, cancelaria.

Era locul de întâlnire al ofiţerilor, unde era cald, întotdeauna se găsea un rest de cafea fierbinte în cafetieră şi dacă subtilizai ţigări nu se băga de seamă. În noaptea aia, plutonul unu plecase la trageri de noapte însoţit de căpitanul Bercea. Ideea farsei îi venise lui Milu după ce găsise cu Amoc un sfert de Courvoisier, cu care se cinstiseră în tihnă, fără să cheme şi pe alţii. Tot vorbind despre una, despre alta, îi picaseră ochii pe umeraşele dintr-un dulap în care stăteau aliniate uniformele ofiţerilor. Pe jumate beat, Milu îi spusese lui Amoc că s-a cam săturat să tot fie soldat prost, aşa că se promovează singur, prin decret extraordinar, direct la gradul de maior. Uniforma maiorului Bratu îi venise turnată şi atunci Amoc se îmbrăcase şi el într-una de căpitan, să vadă cum i-ar sta ofiţer. Milu se ofticase puţin că nu aveau un aparat de fotografiat să facă nişte poze beton, amintire din armată, dar pe urmă tot lui îi venise o altă idee, care-i risipise toată supărarea.

— Bă, Amoc, zisese, cu un rânjet drăcesc pe buze, ce zici tu dacă mergem noi acuma la fraierii ăia care împing seara căruciorul cu resturi din spatele cantinei şi ne batem joc de ei?

— Cum? Îmbrăcaţi aşa?

— Păi cum altfel!? Hai, mă, că nu ne ia mai mult de zece minute şi nu se prinde nimeni pe bezna asta!

Plecaseră veseli spre cantină şi când i-au găsit pe băieţii care aveau unul din sectoarele cele mai nasoale – bucătăria – s-au pus să răcnească ordine la ei, că de ce merge treaba aşa încet, să tragă mai tare de căruciorul ăla, drepţi, cum te cheamă, mâine să ai buzunarul ăsta cusut, că te ia mama dracului, şi tot tacâmul, fără ca nimeni să miroasă ceva. Când s-au săturat, Milu i-a spus lui Amoc că se duce să-l înjure puţin şi pe ăla de la poartă, iar Amoc s-a oferit să intre un pic în dormitoare, să vadă cum îi merge figura şi pe-acolo.

După ce-şi bătuse joc şi de soldatul de la intrare, Milu pornise satisfăcut spre cancelarie să se schimbe înapoi în hainele lui, dar de departe a văzut o umbră ieşind din dormitoare şi imediat s-a ascuns în spatele gardului viu, punând la cale ultima farsă a serii. S-a gândit că numele Milu va fi rescris cel puţin cinci ani cu sprayul pe gardul unităţii, când or să afle băieţii cum l-a făcut pe Amoc să se pişe pe el de frică. Ce-ar fi să-l strige de departe „Bercea, ia prezintă-te imediat la mine!“? În mod sigur Amoc ar leşina, crezând că urmează să fie descoperit în hainele alea de adevăratul maior Bratu.

Când Amoc mai avea de făcut vreo zece paşi până la poartă, Milu i-a apărut brusc din spate şi a strigat comanda autoritar, încercând să imite cât mai bine vocea lui Bratu. Dar tot lui i s-au tăiat picioarele, pentru că vocea, deşi răspunsese îndeajuns de umil obişnuitul „Ordonaţi, domnule maior!“, nu fusese vocea lui Amoc, ci chiar a căpitanului Bercea, care se întorsese cu plutonul de la tragerea de noapte şi se pregătea să plece spre casă. Apropiindu-se, la început umil, căpitanul Bercea se înecase cică de furie când descoperise faţa lividă a lui Milu ieşind din uniforma apretată a maiorului Bratu. Cu toate pilele lor, ambii bucureşteni primiseră trei zile de arest, iar după aceea toţi sol-daţii îi luaseră la mişto pe culoare cu câte-un: „Să trăiţi, dom’ maior! Cu respect, dom’ căpitan!“.

Asta voise Moroşanu să spună, că de la istoria asta cu deghi-zarea, care făcuse vâlvă în unitate, ni se trăsese faptul că Ducu venise peste noi îmbrăcat ca un soldat.

Chiar când se certau mai rău, am avut iar confirmarea că Moroşanu mă respectă; s-a oprit să-mi ceară părerea tocmai mie, deşi nu fusesem în dormitor de la început.

Iar eu le-am spus că în perioada cât noi stătuserăm închişi în garnizoană afară se schimbaseră multe şi că singurul mod prin care se pot schimba lucruri este aşa cum au făcut-o afară, prin protest comun. Dacă li se pare nedrept ce i s-a întâmplat lui Anghelache, atunci trebuie să raporteze că toţi atinseseră borcanul înainte să intre Ducu şi că toţi îşi înmuiaseră buzele în votca aia, aşa că e corect şi de aşteptat ca tot plutonul să facă arest, nu doar cel prins cu borcanul în mână.

— Păi şi o să facem toţi arest…, a zis Milu nedumerit.

— Exact, o să faceţi toţi arest, pentru că aşa e corect, dar la fel de bine se poate întâmpla să nu aibă destul spaţiu pentru douzeci şi patru de oameni, sau să le fie frică să nu se ia alte plutoane după noi. Nu ştiu ce se va întâmpla, dar asta înseamnă protest, să începi ceva fără să ştii clar cum se va termina. Se subînţelege că-ţi vei asuma riscuri.

Lui Moroşanu i-a plăcut ideea mea şi a convins pe toată lumea să se îmbrace regulamentar, apoi le-a cerut să se alinieze în formaţie şi când a văzut că eu nu vin m-a întrebat ce dracu’ fac de-mi ia aşa mult timp. Atunci, eu i-am reamintit că obţinu-sem învoire să plec sâmbătă la Bucureşti şi că în plus eu nu fusesem în dormitor când au fost prinşi, aşa că practic nu aveam de ce să vin.

Pentru mine era importantă permisia aia, pentru că primi-sem telegramă că unchiu’ Sandu, fratele mai mic al bunicului, făcuse o criză puternică la Sinaia, unde echipa lui renova un hotel. Unchiu’ Sandu fusese întotdeauna ocupat cu munca şi niciodată nu petrecusem mult timp cu el, dar cu toate astea îşi câştigase un loc special în ierarhia rudelor, pentru că de când mi-l aduceam aminte fusese foarte generos cu mine. Când aveam patru ani şi el muncea în Siria, îmi trimisese primele benzi desenate, iar ultima oară primisem acea sută de lei prin poştă cu care cumpărasem whisky şi bere la botezul lui Ilici. În orice caz, era într-o situaţie critică, telegrama de la mătuşa Mioara spunea că avea ceva la stomac, aparent grav, pentru că acuzase nişte dureri teribile şi fusese sedat la Sinaia, apoi luat cu am-bulanţa spre un spital din capitală, fără nici un diagnostic clar. Trebuia să-l vizitez, era o chestie de obraz. Vorbisem cu mă-tuşă-mea la telefon şi a doua zi, sâmbătă, mă aşteptau la gară, de unde urma să mergem direct la spital. Moroşanu însă a continuat să insiste să vin, cu gâdilările de rigoare la coarda sensibilă.

— Gândeşte-te şi tu, cum ar suna dacă aş spune plutonul trei cu efectivul complet cere aşa şi pe dincolo? Pe când dacă raportez că lipseşte unul ofiţerul o să mă întrebe cine absentează şi tot efectul se duce pe…, a înjurat Moroşanu. Ar fi culmea să nu vii, tocmai tu, care ai dat ideea, îţi spun că o să-ţi pară tot ţie rău dup-aia. Toată lumea o să spună că ai fost laş… n-or să-ţi creadă scuzele. Dar faci cum vrei…

Am ales până la urmă să bat pasul alături de ei în coloană, pentru ca efectivul să fie complet şi pentru că nu voiam să-i dezamăgesc tocmai eu pe băieţi. Recunosc că mă chinuiau tot felul de gânduri şi eram îngrijorat că lucrurile s-ar putea deteriora şi că-mi va fi revocată permisia. Că unchiu’ Sandu o să se stingă fără ca eu să-mi iau adio de la el.

Dar am făcut-o pentru că niciodată nu mi-am putut dezamăgi un prieten şi opt ani mai târziu am repetat aceeaşi figură rugat de Adi.

— E ultima chestie şi merge la sigur! Dar am nevoie de competenţa ta, omule! N-ai voie să mă laşi doar pe mine cu nebunul. Dacă dăm chix pentru că n-ai venit să ne ajuţi n-o să ţi-o ierţi niciodată.

Aşa că m-am dus

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.