Bazat pe o poveste SciFi (Story of Your Life de Ted Chiang), filmul Arrival aduce în prim-plan o idee interesantă: în ce măsură limbajul pe care îl folosim poate influenţa modul în care gîndim? În filosofie se dau lupte grele în încercarea de a explica legătura dintre lumea înconjurătoare şi limbaj. Pe de o parte îl avem pe Chomsky şi ideea lui potrivit căreia limbajul e asemeni unui organ care se dezvoltă cu rapiditate în copilărie şi nu are de-a face cu lumea din jur: toate limbajele sînt la fel (ca gramatică), diferenţele sînt doar de suprafaţă. Pe de altă parte avem pe cei care susţin că limbajul se învaţă treptat, în funcţie de utilizare (Wittgenstein): faci parte dintr-o comunitate, înveţi să foloseşti limbajul. Un limbaj „privat” cum spune el, este imposibil. Alţii disting între limbajul ca sistem de reguli şi limbajul ca discurs, ca cel vorbit (Saussure şi, mai nou, Lingvistica Pură). Şi, în sfîrşit, alţii spun că limbajul, gîndirea şi lumea din jurul nostru sînt de fapt conectate la un nivel foarte profund (ipoteza Sapir-Whorf) şi că limba pe care o vorbim este aşa cum este pentru că e legată de spaţiul fizic în care se vorbeşte.
Arrival este axat pe această din urmă idee, nu înainte însă de a-i da o formă interesantă şi de a o extinde să cuprindă pe lîngă spaţiu chiar şi timpul. Dar lucrul ăsta devine evident doar destul de tîrziu în film. Nu vă faceţi însă griji, nu e un spoiler.
Louise Banks (Amy Adams), o profesoară de lingvistică încearcă să dea o mînă de ajutor guvernului american (şi întregii lumi, de altfel) în încercarea de a înţelege ce vor să spună nişte extratereştri ce şi-au parcat navele spaţiale în jurul pămîntului. Deşi ei par a avea un mesaj important de încredinţat, aşteaptă ca pămîntenii să fie gata să-l primească, aşteaptă ca aceştia să facă primul pas. Ajutată de Iain Donnelly (Jeremy Renner), un fizician de renume, Louise Banks reuşeşte să comunice cu vizitatorii, într-un mod rudimentar, desigur. (În treacăt fie spus, numele celor doi protagonişti împreună aduc un tribut lui Iain Banks, scriitorul SF.) Limbajul pe care îl folosesc aceştia este complet diferit de orice limbaj de pe pămînt aşa că nimeni nu se aştepta la mare lucru. Neil deGrasse Tyson, astrofizicianul american, spunea într-un tweet că un criptolog ar fi fost mai potrivit decît un lingvist pentru jobul acesta. Mă îndoiesc, totuşi (deşi nu cred că un lingvist ar fi fost o alegere mai bună; Louise Banks a avut, în mare parte şi mult noroc). Un criptolog ştie că are de-a face cu un limbaj uman. Complicat, codificat, alterat dar uman, care se bazează pe cuvinte sau logică. Pe cînd limbajul extratereştrilor era cu totul altceva. Wittgenstein spunea undeva că, dacă un leu ar putea vorbi, noi tot nu l-am înţelege pentru că el nu ia parte la forma noastră de viaţă. Aşa si cu heptapozii – ei sînt pur şi simplu o altă formă de viaţă. Şi totuşi, Louise Banks a reuşit să-i înţeleagă! Cît de cît.
Filmul merită văzut, mai ales acum cînd întreaga lume stă oarecum cu sufletul la gură văzînd cum naţiuni înarmate pînă în dinţi parcă abia aşteaptă un pretext pentru a face scandal. Am avea nevoie acum de ceva care să ne redea încrederea în umanitate.
Din punct de vedere artistic, actorii îşi fac treaba bine iar cinematografia nu lasă de dorit. Dar ceea ce va rămîne din film, ceea ce impresionează cel mai mult este ideea că un limbaj poate afecta felul în care percepem lumea. Totul va face clic spre final şi multe scene vor căpăta un nou înţeles. Cam la fel ca în Ex Machina unde sfîrşitul e bulversant şi răscolitor. Arrival are însă un mesaj atît optimist (atunci cînd se referă la umanitate) cît şi trist (atunci cînd se referă la destine personale). Însăşi „sosirea” din titlu poate fi înţeleasă pe planuri diferite: nu doar a extratereştrilor pe pămînt ci şi sosirea omenirii la un alt nivel de înţelegere a universului şi, în plus, a indivizilor la acceptarea destinului, chiar şi atunci cînd acesta poate fi prevăzut.
Titlu: Arrival
Regia: Denis Villeneuve
Scenariu: Eric Heisserer
Bazat pe povestirea Story of Your Life de Ted Chiang
Cu: Amy Adams, Jeremy Renner, Forest Whitaker şi Michael Stuhlbarg
În cinema din: 11/11/2016
Durată: 116 minutes
Kundera spunea undeva că o biografie este o logică artificială impusă unei succesiuni incoerente de imagini. „Logica artificială” e mereu treaba celorlalţi. Iar imaginile sînt variate: de la filosofie şi teoria identităţii narative la Rothko sau Miro, de la literatura contemporană la blog-uri despre tehnologie, de la traduceri la povestiri mărunte.
Altfel spus: „I am a sample size of one, not statistically significant, nor representative.”
Ipoteza Saphir-Whorf mi-a plăcut cel mai mult dintretoate.
Există cercetări care o confirmă și care nu. Din câte știu, infirmată nu e.
Incitant pentru mine să aflu cum a fost posibilă cunoașterea altei lumi, puse în alt limbaj. Asta presupune, imo, un „al treilea termen”, un nod fractalic din care se poate ajunge în amândouă.
Prefer „Contact” (1997). Nu mă înțelege greșit, nu mi s-a părut un film slab, dar nici nu mi s-a părut că merita nominalizările de cel mai bun film și cel mai bun regizor la Oscar. „Paterson”, de care ai scris tot tu pe-aici, parcă, mi s-a părut mai bun. Sau „Silence”. Sau „Hunt for the Wilderpeople” (nu-l rata, dacă nu l-ai văzut). Sau „The Lobster”. Și-ar mai fi vreo 2-3.
cum sint nominalizate filmele pentru oscar nu stiu. de asemeni, nu cred ca ar fi meritat un oscar pentru cel mai bun film/regizor (daca l-ar fi luat). dar l-am gasit inedit pentru ca heisserer (scenaristul) a avut curajul sa pedaleze pe sapir-whorf, o ipoteza care nu e prea bine vazuta azi. filmul ofera un soi de mini-revolutie lingvistica. daca ideea e corecta sau nu, conteaza (deocamdata) mai putin. paterson e un alt fel de film (poate ca vreodata vor inaugura la oscaruri si o sectiune cu filme jarmush-iene :)). the lobster l-am vazut si chiar ma gindeam sa scriu ceva aici. poate altadata. celelalte doua nu le stiu dar se va rectifica ;)
Frumos scris review-ul ăsta, aprecierea vine ȋn special datorită expunerii celor cȃteva ipoteze populare legate de limbaj, unealta pe care eu o consider foarte edificatoare pentru existenţa umană şi de-aia, cine n-are un lingvist, să-şi cumpere. :)) Multe lucruri din capul nostru pleacă de la limbaj, dar pentru că e ceva atȃt de natural, foarte puţini ȋi mai chestionează valenţele, efectele şi nu ȋn ultimul rȃnd ȋnsemnătatea. Despre limbajul heptapozilor, ȋn povestire el e descris ca fiind asemănător cu sistemul logogramelor, ceea ce are oareşce sens. E mişto de citit şi povestea asta a lui Ted Chiang, chiar dacă stilistic nu m-a prins deloc, ba din contră, conţinutul ȋnsă ramifică mult mai mult ȋncercările protagonistei de ȋnţelegere şi de-aici toată nebunia frumoasă a subiectului. Mi-ar fi plăcut dacă se mergea pe aceeaşi treabă ȋn film ca ȋn scriere, doar că astfel „Arrival” ar fi devenit ca un documentar care investighează un subiect fictiv şi ştim toţi că nu mai faci mare target cu asta, cu atȃt mai puţin să atingi o nominalizare la Oscar. Oricum, ideea cu panica instaurată prin Media ȋn rȃndul oamenilor vizavi de sosirea unei specii extraterestre care nu ȋncurca pe nimeni cu nimic nu era ȋn povestea lui Chiang, dar găsesc foarte binevenit faptul că a fost introdusă ȋn film, pentru că da, cam aşa merge treaba cu oamenii şi e interesant de săpat mai precis ȋn limbajul Media care face la rȃndului o definiţie de sine stătătoare a percepţiilor şi comportamentelor umane. Foarte frumoase au fost ilustrările navelor cu care au venit heptapozii, cum functiona gravitatia acolo, precum şi reprezentarea hipnotizantă a limbajului lor grafic. Finalul ȋnsă nu m-a mişcat deloc, noroc cu muzica lui Richter, altfel vorbind, alegerile protagonistei sunt de aplaudat.
Pentru mine „Arrival” a fost cel mai frumos film semnat de Villeneuve din ce am văzut, dar tre’ să recunosc că am un pic de reţinere la vestea că el va pune amprenta şi pe sequel-ul „Blade Runner” şi pe o altă adaptare „Dune”. Cȃt despre comparaţia cu „Contact” văzuta pe-aici, da, şi pe mine m-a mişcat mai mult „Contact”, dar e vorba despre altceva oricum. „Arrival” intră ȋn seria de SF-uri ale timpului, cu „The Martian”, cu „Interstellar”, altfel de ȋntrebări, altfel de căutări. Sunt de apreciat, oricum, părerea mea !
Frumos review, pentru ca ma face cumva sa revizitez filmul cu alti ochi si chiar ma gindesc ca e posibil sa-l revad si la fel, comentariul Ginei e ca o completare la recenzia lui Gabi.
Eu am parti din film pe care nu le-am prea inteles. De exemplu, in urma contactului cu heptapozii Louise incepe sa „vada” in viitor prin urmare nu am inteles cum de heptapozii care erau cu mult mai avansati la chestii de-astea nu au stiut de bomba plantata in valiza aia? Mi s-a parut de-a dreptul penibila scaparea.
Nici pe mine nu m-a prins finalul si in general povestea in paralel cu fetita pe care urmeaza sa o nasca Louise. Sint curios daca si in povestea SF era partea asta. In momentul ala filmul devine o drama de zi cu zi (alt film) care nu are are legatura cu sci-fi… dupa parerea mea asta cam trece la categoria „umplutura”.
Sint niste restrictii care vin o data cu modul in care iti propui sa spui povestea.
Partea interesanta a filmului are de-a face cu initiarea comunicarii cu extraterestrii si contactul in general. Era mai interesant sa fi urmarit in paralel cum decurgea contactul altor natiuni.. de ex.. cum ar fi intrat romanii in contact cu nava aflata deasupra Bucurestiului si ce ar fi facut diferit fata de echipa lui Banks. Dar un film facut la Hollywood nu putea concepe prezentarea din alt unghi decit al lor. Ideea e ca un scenariu bun mergea pe ideea contactului revizitat si taia acel „crap” cu familia din viitor. Da, ca in urma unui contact puteai dobindi tot felul de superpowers, deveni la fel de bine atit de inteligent incit pur si simplu intelegeai ce vor ei sa spuna fara saai o metoda.. pur si simplu ii intelegeai. Si atunci disparea partea cea mai frumoasa a filmului. Are Clarke o carte „Rendezvous cu Rama” – tot asa o super nava gigant, numai ca e goala.. si daca nu exploreaza aia la ea si tot descriu, si tot descriu ce vad pe acolo si in afara de asta nu se intimpla nimic, ca pina la urma te plictisesti. Asa si aici, numai ca invers: lipseste explorarea…
ai dreptate, cornel. si multumiri ginei pentru completari.
chestia cu bomba, pentru mine nu e greu de explicat. louise (fara a divulga detalii) a facut ce-a facut stiind ce se va intimpla. in poveste nu era vorba de cancer (care e, de fapt, imposibil de evitat) ci de un accident la munte, unde poate chiar ar fi putut interveni. asa si heptapozii: au stiut ce era sa se intimple dar stiau, de asemeni, ca asta era singura lor sansa, ca specie, sa supravietuiasca in viitor.
din cauza asta, probabil, cele doua naratiuni au fost intercalate.
chestia cu media si cu frica de extraterestri nu e in poveste si a fost introdusa doar din principii hollywoodiene – sa sporeasca drama, sa tina privitorul in suspense.
inca o data, nu cred ca arrival e un film excelent. are parti bune dar are si minusuri. cred insa ca a-l vedea te pune pe ginduri intr-un mod inedit.
Şi eu merg pe acelaşi film cu Gabriel. Uite, acum realizam că atunci cȃnd am citit povestirea, m-am scufundat atȃt de mult ȋn descrierea acelei specii şi ȋn asimilarea unor idei legate de bubele umanităţii care ieşeau la iveală prin intermediul studiului asupra ceva străin omului, ȋncȃt nici nu mi s-a ȋntipărit ȋn minte cum murea copila aia. Totuşi, ȋn film, heptapozii nu sunt chiar aşa surprinşi de episodul cu bomba, poate deloc. Şi ăsta e cel mai marfă catch al filmului. Cumva, cred că experienţa din propria realitate mă face să laud momentul ăsta din film şi din povestire. De exemplu, să zicem că am ȋn jurul meu un om idiot, care ȋmi e destul de apropiat, dar comportamentul său ȋi dă de gol, indirect, ceva intenţii nasoale faţă de oamenii cu care interacţionează, chestii deloc simpatice. Ȋn sinea mea, eu ştiu că omul cu pricina o să o comită şi o să-mi facă ceva nasol, o să-mi aducă destul chin, mai devreme sau mai tȃrziu, dar n-am să tai contactul cu el pȃnă ajung ȋn faţa faptului. Been there, done that. :)))
Nu ştiu să explic treaba asta, dar mă gȃndesc că heptapozii ȋn povestea asta sunt clar un simbol al unei inteligenţe desăvȃrşite. Louise intră ȋn lumea lor şi pentru că oricum o ducea capul, ȋnvaţă ceva nou, ceva care ȋi deschide mintea ȋntr-un fel absolut către anticipare, chestie care simt că nouă, oamenilor, ne cam lipseşte ȋn general. Poate că nici limbajul nu ne ajută, ne blochează ȋn obiectiv, ȋn subiectiv şi aşa nu mai dăm credit primelor impulsuri mentale care s-ar putea să ne fie de mare folos. Acum să zicem că rezolvăm treaba cu anticiparea şi lucrurile capătă o altă formă. Ce-am rezolva dacă ne-am opune evenimentelor care urmează să se ȋntȃmple? Dacă am fugi de ele pentru că vedem potenţialul lor negativ? Pe principiul ăsta cred că am ajungea să fugim de toate şi apoi, unde ar mai fi şmecheria? Ce am mai putea face? Pericol putem găsi oriunde. Ăsta mi se pare cel mai fertil factor ȋn „Arrival”, chiar dacă filmul nu reuşeşte să se ducă prea departe pentru că se agaţă de prea multe lucruri lumeşti pe parcurs. Am observat că lui Villneuve ȋi face plăcere să se bage ȋn astfel de poveşti, ȋn care lumescul e prezentat ca ceva ieşit din comun. Să vă uitaţi la „Enemy” din 2013 regizat de el dacă n-aţi văzut, e interesant, chiar dacă dezamăgeşte foarte uşor spre final, dar e o abordare particulară pe undeva, să zicem, probleme cu alter-ego-uri şi cu alte din astea care apar ca ceva de natură dubioasă.
inca o data, multam gina pentru completari! ar fi un subiect bun de eseu: care sint limitele limbajului?
enemy – il incepusem dar am uitat sa-l termin. mi se pare ca florin a scris despre el aici. se va rectifica. :)
N-ai pentru ce! Hm… Care sunt limitele limbajului? Multe… Toate. :))
Gina: Blade Runner – sequel, sau remake?
Cornel: Mie mi-a plăcut foarte mult Rendez-vous cu Rama, cam din același motiv pentru care mi-a plăcut și Arrival, chiar pot să spun că m-au captivat: ca să întreții suspansul la cote înalte într-o acțiune de explorare a unui obiect static este o dovadă de mare artă.
Ah, nu am stiut ca exista filmul Rendez-vous cu Rama, eu am ascultat-o ca audio book si spre final, recunosc am adormit capitole la rind :) As fi curios sa vad cum au realizat filmul, interiorul ala de nava gigant, cum se trezeste la viata…
Nu există film (din câte știu), vorbeam despre carte. Mie mi s-a părut genială. Continuările sunt însă deplorabile.
E dubioasă treaba cu o eventuală adaptare la “Rendezvous with Rama”, au fost nişte tentative care nu s-au concretizat, acum sunt nişte bizarerii de trailer-e pe YouTube, deloc convingătoare şi există şi asta pe IMDB: http://www.imdb.com/title/tt0134933/ Dracul ştie…
Florin, da, sequel la Blade Runner, n-am glumit… :))
bun review.
eu zic mai pe scurt: cel mai bun SF al ultimilor ani, și categoric cel mai bun în materie de ”contact”.