Atena, 2017

Am descoperit Uber în Atena. Prin Viena nu am folosit decît o singură dată serviciul ăsta de vreme ce transportul în comun aici funcţionează destul de bine. În Atena, nu prea. Pentru a merge la plajă cu maşina ai nevoie de vreo 20 de minute. Cu metroul şi autobuzul – vreo trei sferturi de oră. Aşa că… Uber. Chit că această companie cam dă în bară din cînd în cînd, dar cel puţin şoferii pot face un ban. Şi nu doar ei: am aflat, pentru că cei de la volan fac tot posibilul să te simţi bine şi încearcă să stea şi de vorbă (“Aerul condiţionat e OK?”, “E muzica prea tare?”, “Să schimb programul de radio?”, etc. etc.), că ei lucrează la rîndul lor pentru diferite firme. Firme ce cumpără maşinile, angajează şoferii şi folosesc Uber pe post de dispecer. Aşa ca banii nu merg doar la şofer şi la firma americană ci şi la proprietarul maşinilor. Dar se pare că toată lumea e mulţumită: mai bine puţin decît nimic.
Unul din cei de la volan începuse cu small talk pînă şi-a dat seama ca ştim deja Atena şi s-a apucat de politică, evaluîndu-mi cunoştinţele şi trăgînd chiar şi cîte un Bravo din cînd în cînd. Pe bune, m-am simţit ca la un test. Plătitul taxelor, multă muncă (12 ore pe zi, 6 zile pe săptămînă, sau chiar două slujbe – una ziua şi una noaptea: grecii sînt cei care muncesc cel mai mult în Europa, statistic vorbind), bani irosiţi degeaba de politicieni şi de proiecte prost gîndite – am vorbit de toate. Individul era o namilă de om, abia încăpea în Toyota Yaris a lui. Dar muncea. Ziua citea contoare pentru firma de gaze, seara mergea cu maşina pe străzi. Cînd a fost tînăr, se ducea la muncă pe insule. Cîştiga de-ajuns în lunile de sezon şi nu îl deranja dacă în timpul anului făcea mai puţini bani. Dar acum s-a lăsat de sportul cu insulele şi, pe motiv de familie/copii, o singură slujbă nici nu intră în discuţie. Dacă are timp să meargă cu ai lui la plajă duminica, e bucuros. Altfel, nu prea are parte de distracţie.
*
Stînd pe balcon la o cafea (am locuit, ca de obicei, la prieteni), din cînd în cînd ai ocazia să auzi, printr-un megafon vechi, vocea hîrîită a vreunui vînzător de legume şi fructe care se laudă cu marfa şi invită oamenii să cumpere una alta. Harbuji, roşii, ardei, struguri, toate bune şi frumoase, spune el, în greceşte. De vreme ce, cu o zi înainte, tocmai luasem ţeapă cu harbuzul de la supermarket, am coborît în grabă şi am început să îl caut pe străduţile mici din cartier. Cînd îl auzeam în stînga, cînd în dreapta, o luam pe scurtături pînă îmi dădeam seama că el, de fapt, se mişca în direcţia opusă, dar după ceva timp ne-am întîlnit. Un microbuz alb, cam ponosit, dar nici nu mă aşteptam la altceva. I-am făcut din mînă şi de la capătul străzii m-a văzut şi a oprit. La pas încet (căldură mare) am ajuns la el şi cînd am aruncat o privire în spate să văd bunătăţile mi s-a cam tăiat pofta.
Şoferul era tînăr şi subţire, cu pantaloni scurţi şi un tricou maro. A sărit de pe scaun şi m-a întrebat ce vreau să cumpăr. Lîngă el a venit o femeie grasă cu fuste lungi, învălurite şi care părea pusă pe treabă, învîrtind pungi de plastic şi arătînd bucuroasă spre legumele ponosite. În microbuz, aşezate în fund, cu picioarele încrucişate, încă două femei, la fel de grase, cu baticuri pe cap şi una din ele cu faţa acoperită cu un strat gros de cremă albă. Prima femeie îmi alesese deja un harbuz mare şi l-a pus deoparte. Am zis că vreau să-l ciocănesc un pic. Nu-i nevoie, e bun! Totuşi! Nu, lasă-l în pace, e bun. Mă uit la ea şi mă aplec, îl iau în braţe şi îi dau vreo două ghionturi: suna rău, prea copt şi coaja îi era deja moale. Altul, îi spun. Mă înjură puţin (cred) dar dă comanda mai departe şi o femeie din microbuz alege încă unul şi îl aruncă spre noi. Îl iau la cercetat: acelaşi lucru. La naiba! Dar, văzînd restul, îmi spun că mai mult noroc nu voi avea. Între timp mi-au ales şi roşiile. Patru. Dar nu mă lasă să mă uit în pungă pentru că, deh – e marfă bună. Nu m-am înduplecat şi… De fapt, din cele patru, două erau deja stîlcite. OK, oftează deja enervată şi o scoate pe cea mai amărîtă şi îmi dă două mai acătării în schimb. Deja nu mai aveam chef să cumpăr nimic dar mi-am spus că şi oamenii ăştia au nevoie de bani şi, la urma urmei, cinci euro, cît mi-au spus că face, nu e mare pierdere. Mă caut prin buzunare, găsesc nişte monezi şi îi spun – Uite, cinci euro şi cu asta basta. Not so fast!, însă. Nu primesc monezi! Poftim? Nu, fără monezi. Hîrtie. Bani de hîrtie! Cinci euro. Păi cum măi oameni: aveţi marfă de rahat, eu sînt băiat bun şi, în loc să fac stînga-mprejur de la început, mă chinui să fac o faptă bună şi voi mă bateţi la cap că vreţi bani de hîrtie? Am pus sacoşa pe trotuar, le-am spus mulţam şi am plecat. Au început să urle în spatele meu, să strige după mine, să mă înjure (cred) cît puteau de tare dar mi-am văzut de drum şi nu m-am întors chiar dacă, în sinea mea, îi vedeam deja alergînd cu ciomege după mine.
*
Un highlight pozitiv însă a fost vizita la noua clădire a bibliotecii şi operei naţionale greceşti. O clădire impunătoare concepută de Renzo Piano şi ridicată cu bani de la fundaţiea Savros Niarchos (un concurent în miliarde şi prieten bun de-al lui Onasis). Terminată anul trecut clădirea are două aripi – biblioteca pe de o parte şi opera pe de alta. În sfîrşit ceva în care se poate descoperi atenţia oferită oricărui detaliu! Opera are patru scene de aceaşi mărime. Una principală (care poate fi coborîtă la 12 metri fără a fi demontată, dînd posibilitatea de a avea spectacole cu cerinţe diferite în paralel) şi încă trei care pot fi folosite pentru repetiţii sau alte proiecte. Fiecare scaun are în spătar un ecran pe care se pot citi traducerile versurilor operelor si fiecare ecran e aliniat cu centrul scenei, pentru a nu trebui să întorci capul în timpul spectacolului. Sînt spaţii (izolate fonic) în care orchestra poate repeta şi în care balerinii pot să se mişte în voie. Sînt studiouri de înregistrare cu echipament profesionist şi aşa mai departe. Totul a fost gîndit – de la sistemul de ventilaţie pînă la operele de artă (nişte mobile faine de-ale artistului japonez Susumu Shingu), de la izolarea fonică (box within a box) pînă la pictogramele care te ajută să găseşti ce ai nevoie (bar, WC, etc.).

Un singur lucru le-a scapat.
Dar mai înainte am să spun şi cîteva cuvinte despre bibliotecă. La timpul vizitei era nepopulată – cărţile sînt încă în sediul vechi dar, treptat, pînă la sfîrşitul anului, îşi vor face şi ele apariţia. Şiruri întregi de rafturi goale, locuri de studiat imaculate care folosesc atît lumina naturală cît şi cea artificială, spaţii pentru copii şi pentru grupuri (de genul workspace, echipate cu internet şi monitoare mari, pentru teleconferinţe), meeting points în care se poate discuta în voie, fără a-i deranja pe ceilalţi şi aşa mai departe.
Pe acoperiş este şi o cafenea mare de unde poţi vedea portul Pireus, de o parte, şi Acropolele, de cealaltă. Acoperişul e o ca o folie masivă de ciment, plină cu celule fotovoltaice care, pe timp de vară, produc destulă energie pentru întregul complex. Impresionant, îmi spuneam mereu. Pînă am întrebat cum se ajunge aici cu mijloacele de transport în comun. E un tramvai, mi s-a răspuns, şi se lucrează şi la alte soluţii. Şi ăsta e punctul nevralgic, pentru mine.
Într-adevăr, era un tramvai dar ca să ajungi la el trebuie să treci un pod peste autostradă (e drept, frumos amenajat, care coboară lin spre mare, spre port) să te întorci pe sub el (şi pe sub autostradă), să treci prin locuri prin care nu a mai umblat nimeni de la jocurile olimpice, să traversezi vreo două străduţe fără trecere de pietoni şi să stai în soare vreun sfert de oră pînă vine tramvaiul cu care mergi cîteva staţii bune pînă ajungi la o linie de metrou. Aşa că… hmmm… Cum e să fii student acolo şi să vrei să mergi la bibliotecă în fiecare zi? Nu mai bine te laşi păgubaş?

Gabriel Furmuzachi

Kundera spunea undeva că o biografie este o logică artificială impusă unei succesiuni incoerente de imagini. „Logica artificială” e mereu treaba celorlalţi. Iar imaginile sînt variate: de la filosofie şi teoria identităţii narative la Rothko sau Miro, de la literatura contemporană la blog-uri despre tehnologie, de la traduceri la povestiri mărunte.
Altfel spus: „I am a sample size of one, not statistically significant, nor representative.”

cento.red