Atiqtalik

(Text înscris la Maratonul literar – martie, 2016)

Odată cu ziua polară îşi scosese puii afară, la lumină, la viaţă! Mulţumirea îi era înjumătăţită de temeri necunoscute, care îi slăbeau încrederea în sine. Nu ştia exact ce este, dar presimţiri o munceau ca nicicând… Cerul o apăsa, încins de soarele neprielnic… în jur, adieri de schimbare…  Totul o copleşea!
Dacă n-ar fi fost pânda, ar fi căzut strivită de obida căldurii nemăsurate! Îngrijorată, lua seama avidă la copcă. O ţintuia cu privirea cam de multişor. Din clipă-n clipă nădăjduia că foca se va iţi! Şi-atunci, va vedea! Flămândă, furioasă, îi părea în zadar aşteptarea… Peste o clipă, iar spera… Şi tot aşa…
Banchiza parcă se mai strâmtase. Ochiuri de apă îi impugeau trăinicia. În adânc, scrâşnete de gheaţă ruptă îi făceau urechile ursoaicei să vâjâie.
Încălziţi de zbeng şi nu numai, puii se lăsau ademeniţi de clipocitul vesel al rotocoalelor de apă ce-mpodobeau întinderea. Neştiutori încă, profitau de grija slăbită a mamei aflate la păcătoasa de pândă şi sturlubatici se fugăreau încolo şi-ncoace.
Minune li se părea jocul pe gheaţă, de-ar ţine hârjoana o vecie! Dar ce să vezi, nenorocul îi paşte! Mezinul se prinde ostatic într-o vicleană crevasă apărută ca prin farmec. Se sperie tare! Se-agită! Dar n-are putere să iasă! Cel mare, crezând că e-o glumă, mormăie vesel, dând să-ncerce şi el jucăria…
Într-o clipită, foca se-arată însetată de-o gură de aer, frământându-şi nările. Ursoaica pândace e gata s-apuce atât de aşteptata pradă! Tocmai când pornirea dă să se prefacă în faptă, urletul puiului mai mare o avertizează că ceva groaznic se-ntâmplă! Mama       slăbeşte-ndârjirea şi-ajunge la timp să-şi scape odrasla cea mică. Îl apucă de ceafă şi-l scoate din spărtură. Apoi împunge puii domol cu botul, mai mult a măsurată dojană decât alint. Micuţii se vădesc osteniţi şi cată la pântecul mamei şi hrană, şi iertare.
Ursoaica le face îngăduitoare pe plac, privind cu părere de rău spre copca lăsată în pace. Dar nu se întoarce… Știe sigur că un semnal de primejdie curentase banchiza îndepărtându-le pe foci. Hotărăşte să plece urmată de mogâldeţele albe ceva mai cuminţite…
Merg îndemnat. Din când în când fac scurt popas. Cei mici se mai hârjonesc ori se-alintă, ea se răcoreşte rostogolindu-se prin zăpada subţire.
Mânată de foame şi grijă, apucă iar calea, cătând mirosuri prielnice…
Ajunşi spre capătul banchizei, cei trei se opresc. Din loc în loc, petece de gheaţă desenează pe liniştitul albastru al apei broderii albe, devenite surii cu cât depărtarea creşte. În dreapta, mult mai aproape, brunul dungii ce-ntruchipează ţărmul… Ţărmul?! Poate însăşi salvarea?! Cu-ngăduinţă mintea îi întinde ursoaicei momeală: vreo focă ranită… vreun pui rătăcit… ceva lichieni şi muşchi… chiar şi-o tufă uscată…
Scăpată de mrejele visării asmuţite de foame, mama-urs renunţă s-apuce spre gheaţa şi frigul lui miazănoapte şi se-ndreaptă spre ţărm! Se-avântă în apă înadins lopătând mai vârtos.
Se face distanţă între ea şi marginea banchizei, nu glumă. Opriţi din giumbuşlucuri, puii se-agită în urmă. Nu le vine a crede că mama, da, ea, merge pe apă şi-i departe! N-auziseră chemarea poruncitoare când pornise, iar acum mormăiala groasă, înfricoşătoare îi tulbură teribil, fapt ce-i îndeamnă să-nfrunte neştiutul din ape. Se năpustesc amândoi în valuri, înotând cu pricepere şi sârg, de parcă n-ar fi fost prima oară… Mulţumită, ursoaica avansează molcom ca mititeii s-o ajungă. Curând răzbesc şi falnici pe ape alunecă flancând-o.
Cu trecerea timpului, cei mici simt apa mai rece… Devin mai înceţi… Pe neştiute o capcană de sfârşeală îi trage la somn. Ursoaica pricepe şi-i îndeamnă prin rugătoare strigări. Chiar se-opreşte agăţată de câte-un sloi şi-i aşteaptă… Apropierea mamei îi împuterniceşte, o clipă iuţesc ritmul… Dar cu vremea, mezinul dă semne că vlaga-i e dusă, abia se mai ţine  deasupra…
E cu totul slăbit, cântăreşte ursoaica atunci când micuţul se-agaţă de blana ei a disperare. Aruncă arare suflări prin botic! Mişcările-i sunt prinse în clisa deznădejdii mute. Viaţa i se duce… După o zbatere ultimă, pluteşte pentru puţine clipe, apoi cade lin înspre adânc, neluat în seamă de peştii ce n-aveau să-i cadă pradă nicicând.
Ce caznă mai mare poate să ducă ursoaica?! Şi-noată bezmetică, mută, cu privirea întoarsă dinspre locul în care puişorul pierea… Glasul aspru, poruncitor al dorinţei de viaţă o mână să nu-l vadă pierit şi pe al doilea. Apucându-l pe rămasul în viaţă cu dinţii de blană, îl sileşte la-not mai departe.
Dunga brună se-ngroaşă. Ăsta-i ţărmul?! Puiul, simţindu-se ieşit din primejdie, i-o        luase-nainte. Ajuns la malul înalt, stâncos, scâncea implorând ajutor. Ursoaica grăbi să-l sprijine. Cocoţaţi cu greu pe stânci, scuturară puţina apă rămasă pe blană, căci afară aerul era cald… Se opresc. Se-ntind amândoi pe fâşiile răzleţe de gheaţă. Puiul îşi ceru dreptul său la hrană, dar ce primi fu puţin… Mamă-sa, vinovată, scoase un geamăt înfundat… Nici lapte?! Doar căldură şi apă?! Doar atât?!
Stârnit de păşitul pe gheaţa-nmuiată, puiul o ia mai lesne la picior. Ursoaica se trezeşte din nehotărâre, urmându-şi odrasla cu greu, căci e tare slăbită. Încă o dată îşi împlântă privirea în albastrul apei şi, răpusă de durere, slobozeşte un urlet a jale reluând pribegia spre neunde cu puiul tovarăş, doi căutători de nimic, nepăsători parcă de subţirele gheţii, de răsfirarea zăpezii prin cenuşiul stâncos, pustiu…

*

Oh, Anyu, Anyu, ce deznădejde te-apasă?! De ce laşi în urmă tundra şi satul tău de nomazi? Ce te-ndeamnă s-alergi nebuneşte în împărăţia pustie înmuiată de-atâta căldură? se tot întreba. Și-apoi îşi zicea că Woka al său o cheamă de unde s-a dus.
O înfiorare îi împurpura obrazul, grăbind bătăile inimii. Îi trecea prin minte o frântură de viaţă acum ireală: amândoi fericiţi privind la copil, la Uki, împreună oriunde, după turmele de reni, foci ori somoni, cu sania cea nouă ori alergând câinii…
De-o vreme, Woka se lăsase şi el prins de mirajul flăcării divine şi o pornise spre mica insulă Kullusu din apropiere, unde auzise că largi staturi de rubine îşi croiseră drum spre lumină din gheţurile topite cu repeziciune. Se gândea adesea că-n Woka sălăşluia spiritul întâiului inuit, altfel n-ar fi putut explica dorul lui de a călca primul zăpada din locuri neştiute decât de sălbăticiuni…
Cine-ar fi bănuit că tocmai Woka, cel ce purta pe umeri umbrele tuturor strămoşilor, s-ar fi gândit să profite de încălzirea globală?! Nişte vorbe străine, nicicând auzite de neamul lor, numeau primejdia ce le înlăcrima de ani buni tărâmul.
Anyu plecase devreme din sat. Înhămase pe Ila şi Anyk la sania mică făcută din lemn, legată cu tendoane de ren, aşternută cu groase şi de nestrăbătut piei de focă. Sania era mândria lui Woka. O meşterise pentru Uki numai ca dovadă că preţuia mai mult tradiţia, decât confortul bobului cu motor.
Câinii erau adevăraţi regi ai trăgătorilor la sanie! Şi numele grăia despre priceperea lor! El – Ila – ghidase cu măiestrie atelajul în nenumărate întreceri, ea – Anyk – vitează, deşteaptă, urmată şi de om, şi de câini pe calea neîncepută! Avea mare nădejde în ei! Şi totuşi, de ce fugiseră în zori?! Ce chemare îi mânase departe de cort, lăsând-o pradă neliniştii?! Poate foamea?! Poate năvala căldurii?!
După lacrima vărsată în urma fugarilor, temerara îşi strânsese tabăra şi pornise mai departe, pe nişte limbi de zăpadă înlesnind alunecarea saniei trase de ea.
Mersese destul. I-o dovedea uşoara gâfâială a ei şi a copilului. Uki scâncea. Era flămând. Trebuia să facă popas!
Şi privind încolo şi-ncoace, hotărî loc de oprire. Încropi adăpostul pentru mas din trei prăjini. Le-acoperi cu piei de ren. Apoi, feri lăuntrul de umezeală cu o piele uscată de morsă. Nişte blănuri de lup închipuiră culcuşul, tocmai bun s-ogoiască pe-odorul ei, aflat în al cincilea an de viaţă.
Necazul lui Anyu se dovedi în cele din urmă rana făcută deunăzi încercând să jupoaie un iepure. Puţinele fâşii de somon uscat avute în sac ameninţau cu sfârşitul. Ameţită de căldură şi foame, se rănise adânc. Acum braţul stâng îi era ostenit de atâta efort şi de vătămătură. Degeaba-l strânsese în fâşii de piei… Din el se scurgea în răstimpuri, când se rupea coaja rănii, un pârâiaş roşiatic ce răzbise mâneca veşmântului… Începu s-amorţească palma. Cum să se descurce c-o singură mână?!
Se căzni să uite de rană întrebându-se de soarta lui Woka, credinciosul ei drag. Bietul n-avusese de-ales. Viaţa devenise din ce mai anevoioasă… Ziua cea lungă deja înstăpânită alunga înspre nord animalele în căutarea zăpezii, a frigului… Cum şi ce mai era de vânat? Gheţarii îngustaţi, subţiri îşi luau adio, alunecând repejor către sud… Ţărmul însuşi, cândva cotropit de albul zăpezii, devenea secătuit de viaţă… Îl îneca nefireasca zăpuşeală în molime şi în moarte… Rubinele i-ar fi ajutat să se aşeze mai spre sud, într-unul din satele cu peste o mie de suflete, de care auziseră nu de mult.
Se dădu mai aproape de fiul ei, privindu-l cu ochii înguşti umeziţi de iubire. Copilul adormise degrabă. Îi lua seama cu grijă. Nu voia să-l piardă. Dac-ar ajunge la ţărm, ar fi rost de ceva peşte, înnădind speranţa de hrană… Ori poate că zăpada şi gheaţa mai stăpâneau cu-adevărat locurile acelea, uşurându-i şi ei trecerea înspre Kullusu? Ce bine-ar fi s-apuce într-acolo! Să-l afle pe Woka şi să fie iarăşi împreună …
Simţea şi-acum căldura bărbatului lăsată când îşi alăturase fruntea de-a ei. Woka se dezlipise greu şi de băiat. Despărţirea-şi făcuse-ntre dânşii regat…
Şi Anyu aţipi visând la cei dragi.

*

Vlăguită, ursoaica înainta încet. Deodată se ridică în picioare ca împinsă de un resort. Adulmecă îndelung. Sânge! Cu siguranţă mirosea a sânge! Şi dacă era sânge, era hrană!
Oprirea ei sperie cumva puiul. Dar nu se-ascunse lipindu-se de ea ca alteori. Nu. Îşi săltă şi el trupşorul împuţinat de răbdare şi drum trăgând pe nas aerul. Ceva-ceva îl ademenea. Luă seama la mama ursoaică. O văzu lăsându-se pe toate labele mormăind. Saltul făcut de-aceasta îl încredinţă că totul e bine. Alergă şi o prinse din urmă. Îi lipsea grozav          umbra-frate. Şi-l căuta din ochi împrejur. De-ar fi fost şi mezinul, nu s-ar mai fi temut atât de necunoscutul ce-o atrăgea pe mamă-sa!
Izbăvită de durere prin adierea de somn, Anyu ieşise de la fereală. Privea la coada de vulpe ce-o agăţase în vârful sălaşului încropit, cu gândul că-l va umple de haz pe copil când avea să o vadă.
Brusc fu covârşită de un simţământ. Nu mai erau singuri! Întoarsă pe jumătate, văzu o fiară în două picioare! Îşi luă seama. Atiqtalik – mama ursoaică! E de două ori mai înaltă! Şi-un pui! rosti pentru sine zărind la câţiva paşi animăluţul înlemnit şi el.
Femeia ştia că întâile clipe ale întâlnirii hotărau sorţii. Se pomeni răcnind. Nici nu-şi recunoscu vocea. Să strigeee! S-o stăvilească pe fiară! Uită că e o mână de om, că e şi rănită. Prinse un curaj nebun, dar şi forţă. Şi repetă mai viguros ţipetele.
În vremea asta, ursoaica o cântărise-ndelung. Mirosul de sânge adulmecat de la atâta distanţă o încredinţase c-avea de-a face c-un animal rănit, deci cu o pradă uşoară. Totuşi, arătarea de dinaintea-i o ţintuise în loc. Nu mai văzuse nicicând un potrivnic mic de stat, săltat în două picioare, acoperit de blănuri străine… Iar zgomotul făcut? Ce să fie? Toate îi stârniseră curiozitatea încetinindu-i reacţia.
Scurgându-se clipele necesare luării unei hotărâri, Anyu apucă harponul, căci uitase în sat puşca nouă, făcându-se zid între ursoaică şi Uki, ieşit din adăpost şi înlemnit alături de sanie.
Cu ochii când la mamă, când la copil, ursoaica nu se hotăra. Pe cine s-atace întâi? Prada mică ar fi fost uşor de apucat. Cea mare aţintea către ea un ascuţiş primejdios. Începu să se legene uşor în stânga şi-n dreapta.
Neînfricată, femeia rămase pe poziţie, răsucindu-se încolo şi-ncoace ca să-i pareze încercările prădătoarei. Şi dură ceva timp dansul morţii, până când Anyu băgă de seamă că, tot mişcându-se, încheiase din spaţiul apărat în spate un… semicerc, zonă în care rămăseseră izolaţi Uki şi ursuleţul. Apropierea le mijlocise fiinţelor crude ivirea unei atracţii inocente şi multă, multă curiozitate. Şi, de parcă s-ar fi aflat în transă, uitară de curioasa confruntare a mamelor. Îndreptându-se hotărâţi unul spre altul, erau dornici să se cunoască.
Observând asta, femeia gândi că venise momentul decisiv şi porni atacul. Pe minută, ursoaica scoase un urlet prelungit şi înaintă, îngrozind-o pe Anyu care se dezechilibră şi căzu pe braţul rănit. Dădu să se salte repede, însă fu împiedicată, căci ursoaica se-aruncase asupră-i, gata să-i strivească ţeasta printr-o lovitură de labă.
Ca la un semn ceresc, privi în ochi fiara şi cu toată fiinţa sa Anyu îi infipse acesteia în minte un strigăt mut, fragilă punte între fiinţe din alte seminţii: Omoară-mă pe mine, dar cruţă-mi fiul!
Încolţită de mirosul sângelui, ursoaica îşi rotea capul turbată. Când prinse cu ochii frântura de necunoscut – prada mică îmbrăţişată drăgăstos de ursuleţul ei – mai răcni o dată hotărâtă.
Pentru Anyu asta fu ca un răspuns de acceptare. Namila parcă o-nţelesese. Cum foamea îi săgeta vintrele, îşi luă avânt şi… Un trosnet de oase… o hârşâială de colţi sfâşiind carnea… o ţâşnire prelungă de sânge… spintecarea trupului îngreunată oarecum de rezistenţa pieilor ce alcătuiau veşmântul… fură singure semne ce tulburară pentru o vreme liniştea călduţă.
Ademenit de freamătul mamei, ursuleţul îşi părăsi tovarăşul, năvălind la ospăţ. Dură ceva mai mult până-şi aminti de camaradul găsit. Se-ndreptă către Uki ducând între fălci o ciozvârtă de carne smulsă, caldă încă şi-o lepădă îmbietor lângă băiat. Acesta, neînţelegând nimic din iuţeala celor văzute, dădu întâi înapoi, dar atras de mirosul ce-i pătrunsese în micuţu-i nas, apucă bucata cu mâinile amândouă şi-ncepu să rupă din ea cu dinţi mărunţi, pierzând în acelaşi timp şirag de lacrimi pe-obraji…
Trecu mult până când Atiqtalik înţelese că ursuleţul întârzia să i se alăture. Îngrozită, se-ntoarse zărindu-şi odrasla care-i dădea ghionturi străinului, îmbiindu-l să meargă. Se opri aşteptându-i şi din acel moment redeveni mamă a doi pui… Cum fusese-nainte!

Angela Dina

http://angeladina.wordpress.com