Axolomul

– Tu te auzi ce vorbești? spune Marcela, vizibil iritată. Realizezi ce bazaconii poți să debitezi?

Nici măcar nu ridică ochii din carnețelul ei. Continuă să facă mai departe calculele cu ce au cheltuit în ziua aceea, ca în fiecare seară înainte de culcare.

– Măcar dacă te-ai uita tu puțin. Poate vezi mai bine, îndrăznește Cornel să o roage.

Vocea lui subțire și nesigură răsună ciudat în liniștea din dormitor. Își saltă capul de pe pernă și figura lui de milog, cu colțurile ochilor lăsate în jos ca și cum ar fi gata să izbucnească în plâns, intră în conul de lumină al lămpii de lângă Marcela. Bărbia ascuțită, prelungă și fruntea lată și înaltă îi fac capul să arate precum balonul de sticlă al unui bec acoperit cu un puf fin și rar, sprijinit pe soclul nefiletat al gâtului firav. Are ochii duși în fundul capului. Genele negre, lungi și curbate stau lipite de partea de dedesubt a arcadelor, creând două goluri întunecate în care globii oculari par să plutească. Cornel trage mâneca pijamalei în sus și întinde ciotul mâinii drepte spre ea.

– Termină, izbucnește femeia și aproape că-și înfige vârful pixului în mâna slută a soțului când i-o împinge la o parte.

Abia acum reușește să scape de răgușeala din voce. De fiecare dată când se apucă să facă socoteli, un nod i se așază în gât, împiedicându-i vocea să sune normal. Se întoarce cu spatele la el, așază carnețelul pe pat lângă ea și își continuă calculele. Bărbatul își apropie din nou mâna de față și privește câteva secunde dunga albă și subțire a cicatricei. Se apleacă puțin peste Marcela ca să-și vadă mai bine brațul, gata să se rostogolească peste ea.

– Mie așa mi se pare. Că e mai roșie decât înainte.

Așteaptă un răspuns din partea ei, însă femeia nu-l bagă în seamă. Abia când Cornel aprinde veioza de lângă el, Marcela își întrerupe socotelile și se întoarce spre el.

– Ce faci?

– Vreau să văd dacă …

– Stinge naibii veioza aia, îi taie fraza la mijloc. Nu-i de ajuns cât dăm la curent în fiecare lună?

Femeia se apleacă peste Cornel și stinge lumina din dreptul lui. Închide carnețelul, îl trântește pe noptieră și stinge și veioza ei. Se întinde pe spate și așază pilota pe lângă ea, urmărind cu muchiile palmelor conturul trupului voluminos prins sub stratul de material ca o bucată de carne într-o pungă vidată.

– Cu doi lei mai mult am dat la lumină luna asta, răsună în întuneric vocea acum ascuțită a femeii.  Doi lei. În loc să facem economie, lună de lună plătim mai mult la toate. În ritmul ăsta ajungem la pepeni.

Cornel întinde brațul mutilat spre ea încercând să-i găsească mâna, apoi își ia seama: nu-i place să fie atinsă cu mâna aia. Își trage la loc brațul și oftează prelung.

– Iar ție îți arde de prostii, continuă femeia. Să nu mai spui nimănui tâmpeniile astea că râde lumea de tine și cu curul. Auzi la el: îi crește mâna la loc, spune încet, pentru ea. Ferească Dumnezeu. Parcă ar fi stea de mare sau mai știu eu ce.

Și cu asta, Marcela încheie. Se răsucește pe o parte, cu spatele la el, și patul se zgâlțâie sub greutatea ei.

Stea de mare nu este în mod sigur, dar cine spune că doar ele își pot regenera corpul, își zice în gând bărbatul. În urmă cu mulți ani, Rareș, băiatul lui, îi făcuse cadou o carte în care citise o povestire despre axoloți. Exact așa se și numea: „Axolotul”. Nu auzise niciodată până atunci de ființele acestea bizare și, la început, crezuse că sunt doar niște invenții ale autorului. Abia după ce terminase de citit, căutase în dicționar și aflase că sunt la fel de reale ca și alte animale.

Întocmai ca personajul principal al povestirii, Cornel devenise în scurt timp obsedat de aceste vietăți. Așa descoperise că axoloții își pot regenera aproape toate părțile corpului și că erau subiectul de cercetare al multor studii. Într-una dintre vizitele lui, Rareș fusese nevoit să-și petreacă întreaga după-amiază căutând pe Youtube filmulețe în care se vorbea despre axoloți, iar Cornel insistase să-i traducă tot ce se spunea acolo.

Fusese surprins să afle că nu doar „peștii umblători mexicani” sunt capabili de asemenea performanțe. Pe lângă ei mai erau și stelele de mare ce-și puteau regenera brațele, tunicierii, cu membrii asexuați capabili să-și regenereze întregul corp, viermii Pseudoceros ferrugineus, banalii cerbi care-și reînnoiau coarnele, liliecii care își puteau regenera părți ale aripilor, iepurii – părți din lobul urechii sau șoarecii țepoși – pielea. Însă, tocmai când începuse să se intereseze de studiile privind capacitatea oamenilor de a-și reface părți ale corpului, se întâmplase accidentul.

Sunetul respirației Marcelei îi întrerupe șirul gândurilor. Mai întâi lin, ca o șoaptă, apoi în crescendo, până când devine un șuier cadențat de pocniturile ușoare, ca de picături lovind fundul unui puț foarte adânc, ale buzelor ei dezlipindu-se una de cealaltă.

Își suflecă din nou mâneca dreaptă a pijamalei, rulând meticulos materialul deasupra a ceea ce cândva a fost cotul și cuprinde cu palma stângă extremitatea boantă a mâinii. Nimic deosebit. Aceeași senzație ca și când ar ține în palmă capătul călduț al unui baton de parizer. Cu degetul arătător străbate de câteva ori, de la un capăt la celălalt, linia principală a cicatricei, îngustă, netedă și rece precum suprafața unei oglinzi, ușor bombată ca și cum dedesubt s-ar afla o venă. Apoi degetul deviază, luând la rând fiecare dintre ramificațiile cicatricei, revenind de fiecare dată în punctul în care una dintre ele întâlnește linia principală a cusăturii.

Acolo a început să simtă în urmă cu două săptămâni că ceva nu e în regulă. Inițial a crezut că e doar o ciupitură de țânțar, însă nici după aproape o săptămână mâncărimea nu a dat vreun semn că s-ar calma. Dimpotrivă, pentru ca situația să fie și mai îngrijorătoare pentru Cornel, la câteva zile a apărut și senzația că undeva în profunzime, aproape de os, ceva pulsa slab, ca și cum ar fi anunțat prezența unei infecții.

*

– Bine, și-atunci ce crezi că e? Dacă nu crește la loc, dacă nu e infecție, ce e? și Cornel întinde înspre ea, peste masă, ciotul.

Marcela nu-i răspunde. E concentrată să numere monedele și să le așeze pe dreptunghiul de hârtie din palma stângă. În mijlocul mesei din bucătărie stă un bol mare de sticlă plin cu monede de zece bani. Marcela ia din el cu vârfurile degetelor și le așază în palmă, atentă să nu-i scape vreuna. Le aliniază cu migală și înfășoară strâns hârtia în jurul lor. Cu arătătorul, îndeasă înăuntru capetele sulului, ca și cum ar împacheta sarmale. Așază fișicul în stânga ei, pe masă, lângă celelalte. După care ia altă bucată de hârtie din teancul de lângă bol.

– Acum e clar că e ceva acolo, continuă Cornel și îndoaie mâneca pentru ca mâna ciuntită să se vadă mai bine în lumina becului de la hotă. Aici, și arătătorul mâinii stângi indică o umflătură cât o boabă de fasole în capătul brațului. Și chior să fii și tot o vezi, spune Cornel mai încet, pentru el, și își apropie din nou mâna de față ca să localizeze mai bine locul cu pricina. Uite, aici, și se ridică brusc, cu arătătorul apăsând brațul exact lângă umflătură.

Marcela tresare și din palmă îi cad pe masă, cu zgomot, două monede. Cornel rămâne cu brațul în aer, urmărind spirala hipnotizantă descrisă de una dintre ele pe suprafața de lemn, în timp ce Marcela se repede prea târziu spre cealaltă. Ajunsă la marginea mesei moneda se prăbușește în semiîntunericul de dedesubt. Femeia își duce arătătorul în dreptul buzelor și îi face semn lui Cornel să tacă. În liniștea din bucătărie se aude zornăitul banului rostogolindu-se pe gresie, până undeva spre aragaz. Imediat ce zgomotul mișcării încetează, Marcela se ridică de la masă, se așază în genunchi și începe să pipăie gresia în căutarea monedei.

– Poate dacă am aprinde neonul s-ar vedea mai bine, spune Cornel încet, rușinat de faptul că a întrerupt liniștea.

– Nu, nu. Lasă că o găsesc și așa. Se vede bine, intervine rapid Marcela și vocea îi sună gâtuită de efortul de a sta în genunchi, cu capul aplecat până aproape de gresie în încercarea de a zări ceva.

– Eu ziceam de mână. Moneda o putem găsi mâine dimineață, pe lumină.

Marcela se oprește din căutare pentru o clipă și îi aruncă lui Cornel o privire scurtă și cruntă, după care se apleacă din nou și își continuă cotrobăiala.

– Fi-ți-ar mâna a dracu’ să-ți fie, spune doar pentru ea și se ridică ținând între degete moneda.

Se așază la loc pe scaunul care scârțâie sub greutatea ei și reia activitatea. Ia monedele din bolul de sticlă ce pare în lumina icterică a hotei un ghem de solzi argintii, și le ordonează una câte una pe bucata de ziar din palma stângă. La rândul lui, Cornel ia o monedă din vas și încearcă un truc văzut la televizor. Deși are palma mică și degetele subțiri ca de femeie, banul e prea mic și rămâne în echilibru pe degetul mijlociu.

– Tu ce crezi că e? întreabă Cornel fără a-și lua privirea de la moneda pe care încearcă s-o facă să alunece mai departe în spațiul dintre degetul mijlociu și inelar prin mișcări bruște ca niște spasme, ale mâinii.

Ciotul mâinii drepte, ridicat la orizontală pentru a contrabalansa mișcările brațului stâng, aruncă pe masă o umbră ca de cap de șarpe.

– Lasă moneda aia că o scapi și iar tre’ să mă aplec s-o caut. Știi că am probleme cu genunchii și mă dor și zi și noapte. Pune-o la loc în borcan.

Bărbatul se supune, nu înainte de a face încă un gest care s-o enerveze pe Marcela: cu un bobârnac bine plasat propulsează în aer moneda care aterizează fix pe grămada din vas. Femeia se oprește din numărătoare, ridică sprânceana stângă, însă, înainte de a apuca să spună ceva, Cornel reia interogatoriul.

– Deci tu nu crezi că mâna crește la loc.

– Unde ai mai auzit tu așa ceva? Ai citit pe undeva că i s-ar fi întâmplat vreodată cuiva chestia asta?

– Nu, da’ mă gândeam: de ce nu? De ce n-ar fi posibil? Dacă alte ființe pot …

– Credeam că ai terminat de mult cu tâmpeniile astea.

Cornel dă să ia din nou  o monedă din bol, însă la jumătatea drumului mâna i se oprește și se retrage la fel de repede cum a pornit.

– Bine, atunci înseamnă că e o tumoră. Infecție n-are cum să fie pentru că asta ar însemna să fac febră, să-mi frigă mâna, știu eu … Iar eu n-am nimic. Nici măcar nu mă doare. Doar simt așa ca niște furnicături înăuntru. Ca și cum s-ar mișca niște insecte mici, da’ nu imediat sub piele, ci mai înăuntru.

Marcela așază pe masă fișicul terminat și, în sfârșit, face o pauză de câteva secunde ca să-și privească soțul. Lumina slabă a hotei se strecoară lejer prin părul ei alb și rar, până pe pielea lucioasă a scalpului. Tuns scurt la ceafă și mare și înfoiat în creștet, îi face capul să arate ca o conopidă așezată pe gâtul puternic ca de taur.

– Auzi, de ce nu mergi tu la doctor, să nu mă mai bați pe mine la cap cu asta? De unde naiba să știu eu ce ai la mână? Ce sunt eu, medic?

– Da’ recunoști și tu că e crescut ceva aici? și Cornel ridică din nou mâna beteagă, indicând locul, cu arătătorul celeilalte.

În locul răspunsului, femeia ia foarfeca și teancul de ziare vechi de lângă bolul cu bani și se apucă să taie dreptunghiuri de hârtie pentru fișicuri.

– Deci mă duc la doctor?

– Păi, eu ce îți zic de atâtea zile? Vrei să te duc eu de mână?

– Atunci mă duc să sun, să mă programez la medicul de familie, și Cornel dă să se ridice de la masă, însă vocea brusc alarmată a femeii îl oprește la jumătate.

– De ce să suni? Te duci mâine dimineață la cabinet și te programezi.

– Păi, așa se fac programările: telefonic.

– Deranjezi omul la ora asta, când poți să te duci mâine?

– Nici nu cred că răspunde el, ci asistenta. Ea face programările.

– Păi, și pe ea nu o deranjezi la ora asta? Ea ce are?

Cornel întoarce capul și privește spre ceasul ce ticăie într-unul dintre cele două corpuri suspendate de pe peretele din spatele lui. Abia zărește limbile ceasului.

– E abia cinci.

– E târziu. Te duci mâine. N-are rost să suni, să consumi minutele.

– Care minute, femeie? răbufnește în cele din urmă bărbatul. Am minute nelimitate și nici măcar nu plătim noi abonamentul. De ce mi-a luat Rareș telefon? Să mă uit la el?

– Ți l-a luat ca să vorbești cu el, de-aia ți l-a luat.

– Păi în baza ta …

– Ai minute nelimitate în rețea, nu să dai telefoane așa aiurea, cum îți vine ție.

– Oricum nu plătim noi, femeie.

– Gata, nu începe iar. Te duci mâine dimineață și te programezi și am terminat cu asta, concluzionează Marcela și se apucă să facă încă un fișic.

Cornel mai rămâne un timp la masă, după care se ridică și își împinge scaunul la locul lui.

– Unde te duci? întreabă Marcela suspicioasă.

– Să fac baie.

Vocea resemnată a bărbatului abia se aude în liniștea bucătăriei.

– N-ai făcut și ieri baie? Acum faci în fiecare zi?

Bărbatul pufnește, abținându-se cu greu să nu izbucnească încă o dată.

– Atunci mă duc să mă uit la știri, și iese din bucătărie.

– Ia-ți și restul de pară și mănâncă-l că se strică și e păcat, strigă după el Marcela, fără să-și ia privirea de la teancul de monede din palmă. Ai văzut că mereu aruncăm mâncare. Zici că ne dau banii afară din casă.

Cornel se întoarce, deschide frigiderul de unde ia farfurioara pe care e așezată o jumătate de pară din care a mâncat mai devreme. Nu mai pune farfuria pe masă ca să poată închide frigiderul și împinge ușa cu piciorul, trântind-o mai tare decât se aștepta.

– Ușor. Fără nervi, că îl strici și nu avem cu ce să luăm altul.

Bărbatul nu-i mai răspunde. Iese din bucătărie cu farfurioara în mână, atent să nu scape para. În urma lui, vocea femeii răsună din nou.

– Și vezi să nu adormi și să uiți iar lumina aprinsă.

*

– Puteți să vă luați cămașa pe dumneavoastră, îi spune medicul în timp ce se duce la chiuveta micuță aflată în spatele ușii, lângă cuier.

Doctorul se spală rapid pe mâini și apoi se privește scurt în oglinda de deasupra chiuvetei. Își șterge meticulos fiecare deget în parte, trece mâna prin barba îngrijită și privește spre Cornel care se chinuie să-și bage cămașa în pantaloni, folosindu-se de mâna zdravănă.

– Ajutați-l, doamnă, să se îmbrace, spune cu calm medicul întorcând capul spre el.

– Lăsați că mă descurc, domnu’ Cristea. M-am învățat de atâția ani, spune Cornel rapid îndesându-și cămașa în pantaloni, înainte ca Marcela să facă vreun gest să-l ajute.

Femeia se uită pentru câteva clipe spre Cornel, apoi se întoarce spre domnul Cristea care s-a așezat la loc pe fotoliul din spatele biroului.

– Care e părerea dumneavoastră? Credeți că se poate ce spune el? întreabă Marcela arătând din cap înspre Cornel, așezat între timp pe scaunul din stânga ei.

Cornel nu observă grimasa de neîncredere de pe fața soției. E complet absorbit de cele două radiografii din mâinile medicului și de chipul acestuia, din gura căruia așteaptă un răspuns. Domnul Cristea a aprins lampa de pe birou și ține cele două planșe în dreptul ei, studiindu-le cu atenție încă o dată.

– Este evident că există o diferență între ele, spune doctorul după momentul de tăcere apăsătoare. Mică, într-adevăr, dar există. Însă nu ne putem baza doar pe două radiografii făcute la un interval de un an. Ultima…

Face o pauză în care se mai uită încă o dată atent.

– Nu pot spune nici că indică prezența unei tumori, nici că nu prezintă. Nu putem fi siguri. Sunt alte investigații, mult mai precise, cu care am putea depista existența unor celule canceroase. Iar recomandarea mea ar fi să faceți mai întâi aceste teste și apoi, în funcție de rezultate, să discutăm ce avem de făcut.

– Nu credeți că ar fi posibil totuși să …, intervine Cornel, frecându-și fundul de materialul scaunului, ca un copil agitat.

Continuarea rămâne suspendată undeva în tăcerea ce se lasă pentru scurt timp. Surprins, domnul Cristea își mută privirea de la cele două radiografii și privește zâmbetul stingher al lui Cornel. Așază planșele în fața lui, pe tăblia întunecată a biroului și linia buzelor se întinde asimetric, spre dreapta, într-un surâs îngăduitor.

– Ce anume? Că brațul vi se regenerează? Exclus. Nu există așa ceva. De unde v-a venit ideea asta?

– Asta i-am spus și eu, domnu’ doctor, intervine Marcela imediat.

Cornel s-a făcut și mai mic în scaunul lui. Zâmbește în continuare stânjenit spre domnul Cristea, ca și cum i-ar cere să se mai gândească totuși la varianta propusă, deși pare absurdă.

– Nici noi n-am auzit, spune Cornel încet. Adică am mai auzit, dar nu la oameni. Am citit în niște reviste acum mulți ani că unele animale…

– Domnul meu, aceea e altă poveste, îl întrerupe medicul și, pentru câteva momente, Cornel are impresia că domnul Cristea ar vrea să-i atingă mâna ca pentru a-l consola. Așa cum ați spus și dumneavoastră e vorba de alte animale. Organismul lor funcționează altfel. Nu vorbim despre același lucru. Ar fi bine să fie așa. Nu vă dați seama? Am putea să și zburăm, să trăim sub apă sau mai știu eu ce alte grozăvii. Dar la om nu este posibil. Unde ați mai auzit dumneavoastră de așa ceva?

Chipul plăcut al medicului sau ceva din felul lui de a vorbi îl liniștește pe Cornel. Îi vorbește cu „dumneavoastră” și cu „domnul meu” și asta îi mai alungă din neliniștea care îl face să se foiască pe scaun, nerăbdător. Pentru scurt timp Cornel și-l imaginează cu o  pereche de ochelari cu ramă subțire și lentile înguste sau chiar un monoclu de care atârnă un lănțișor  de argint. Sau cu frac, cămașă albă și un papion vișiniu, cu o mustață lungă, în furculiță, care să-i completeze barba atent aranjată, cum văzuse la Emil Racoviță, demult, într-un atlas al lui Rareș. Ceva din înfățișarea doctorului aduce cu poza aceea.

– Asta îi spun și eu de atâția ani, intervine din nou Marcela. De când a citit bazaconiile alea…

– Doamnă, să ne înțelegem, acelea nu sunt bazaconii, așa cum le spuneți dumneavoastră. Există, într-adevăr, organisme, animale, mai pe înțelesul oricui, care sunt capabile să se regenereze. Să se vindece, adică. Dacă îi tai o bucată, crește la loc. Înțelegeți? Se regenerează. Iar unele animale o pot face în totalitate.

– Axolotul, spune Cornel repede, încercând să nu-l întrerupă prea mult pe doctor.

Mulțumit de direcția discuției, Cornel zâmbește din nou cu încredere, iar domnul Cristea îi întoarce zâmbetul, binevoitor.

– Axolotul, confirmă medicul și zâmbește la rândul lui spre Cornel. Axolotul și multe alte ființe la care părți ale organismului sau chiar întreg organismul se pot reface. Dar nu la om. Cel puțin nu se știe până la momentul actual despre așa ceva.

– Mă gândeam că poate dumneavoastră, ca specialist, sunteți la curent cu noile descoperiri, știți mai multe decât noi, ceilalți, îndrăznește Cornel să spună, privindu-l rugător pe medic.

– Să ne înțelegem, nu sunt specialist în așa ceva. Sunt doar oncolog. Cine v-a trimis la mine și v-a spus că aș fi specialist în așa ceva nu e prea bine informat. Dar, mă rog. Sunt la curent cu unele cercetări din acest domeniu. Există studii care se fac la ora actuală legate de regenerarea celulară, de posibilitatea de a interveni la nivelul ADN-ului pentru a activa sau dezactiva anumite gene responsabile cu astfel de mecanisme ce permit refacerea celulelor, țesuturilor.

Cornel și Marcela s-au așezat comod în scaune și ascultă ca niște elevi silitori, chiar dacă nu înțeleg în totalitate ce spune li se spune. Medicul îi privește pe rând pe fiecare, ca și cum ar vrea să vadă dacă sunt atenți. În timp ce vorbește, gesticulează și desenează în aer molecule ce se înșiră în spirale imaginare, butoane pe care le apasă, foarfeci care taie, noduri care leagă, pentru a deschide sau închide legături. Oricine și-ar da seama că îi face plăcere să vorbească despre așa ceva.

– Se încearcă să se reproducă mecanismul de funcționare a organismelor capabile de astfel de grozăvii, însă cercetarea este abia la început. Se fac pași timizi, dar încă nu este nimic sigur. Sau cel puțin nu știm noi, cei care avem alte specializări, completează medicul pentru a se disculpa.

Apoi se oprește brusc din vorbit. Se uită spre Cornel și Marcela și își dă seama după figurile lor inexpresive că undeva pe parcursul explicațiilor cei doi s-au rătăcit. A luat-o mult înaintea lor și acum, rămași fără cineva care să îi ghideze, cei doi orbecăie în bezna noțiunilor de neînțeles înșirate de domnul Cristea. Nici măcar Cornel, care a citit multe lucruri legate de toate acestea, nu mai înțelege mare lucru din expunerea medicului și a început să se foiască din nou pe scaun.

– Mai bine haideți să vă scriu o scrisoare pentru medicul de familie, spune domnul Cristea zâmbind. Dumnealui vă va da o trimitere să faceți o scintigrafie sau o biopsie. Am să-i scriu eu aici. Știe dumnealui despre ce e vorba. Ar fi bine dacă v-ar trimite la o clinică particulară, poate chiar la mine. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Bărbatul scoate un formular dintr-un dosar de pe birou și începe să scrie, în timp ce Cornel se fâțâie în scaun din ce în ce mai agitat. Marcela se apleacă spre el și îi spune încet:

– Până scrie domnu’ doctor, du-te la toaletă.

Cornel se oprește din bâțâială pentru câteva clipe și se uită nedumerit spre Marcela.

– Mai devreme, până să intrăm, ziceai că ai nevoie la toaletă.

– Cum ieșiți, în dreapta, în capătul culoarului, spune medicul fără să ridice privirea din foaie.

– Hai du-te, ca să nu te mai aștept când plecăm de aici.

După câteva momente de ezitare în care o privește pe Marcela furios și rușinat, Cornel se ridică și iese din cabinet. Un timp, femeia stă cu ochii pe ușa cabinetului ca și cum s-ar aștepta ca soțul să se răzgândească și să intre înapoi în câteva secunde. Apoi se întoarce brusc și întreabă:

– N-ar putea medicul de familie să ne dea trimitere la o policlinică în loc să ne trimită la un cabinet particular?

Medicul se oprește din scris și își împinge în sus pe nas ochelarii de citit, jucând pixul între degete.

– Ar putea dura și două luni până ajunge să-și facă investigațiile astea. Știți și dumneavoastră cum e cu analizele decontate de casa de asigurări.

Apoi o privește fix în ochi și spune încet, pe un ton jos.

– Orice clipă contează în cazul unui eventual cancer. Nu ne putem permite să pierdem timp. Tipul ăsta de cancer este foarte agresiv dacă nu este descoperit și tratat din timp. În câteva luni poate să…

Domnul Cristea își scoate ochelarii, îi așază pe birou și își apasă pleoapele cu degetele.

– Îmi pare rău că trebuie să vă spun asta, dar în cazul în care întârziați trebuie să vă așteptați la orice. Iar dacă este ceea ce bănuiesc eu, așteptați-vă la ce e mai rău. Rata de supraviețuire este oarecum ridicată față de alte tipuri de cancer însă, repet, numai dacă este descoperit și tratat la timp. Ăsta e adevărul.

Marcela îl ascultă în tăcere. Strânge între degete cureaua genții din poală, privind spre medic ca și cum ar face niște calcule. În cabinet se lasă din nou liniștea. Se aud doar vârful pixului și mâna care îl ține, ambele alunecând pe foaie.

– Și dacă, Doamne ferește, e să aibă cancer, mai primește pensia? întreabă Marcela după câteva clipe.

Medicul  își scoate din nou ochelarii și lasă pixul pe birou.

– Despre ce vorbiți? Ce pensie?

– Pensia de handicap. Are dosar de handicap. Se duce în fiecare an la comisie pentru mână.

– Vorbiți despre certificatul de handicap și indemnizația primită?

– Da, pensia și toate scutirile.

– Am înțeles, doamnă. Ce e cu ele?

– Păi, dacă are cancer, le mai primește?

– Ce are a face una cu alta, scumpă doamnă? spune bărbatul, ușor iritat.

Apoi se apleacă în față ca și cum ar vrea să privească mai de aproape un animăluț bizar.

– Nu cred că ar trebui să vă gândiți la asta acum. În primul rând, nu au nicio legătură una cu alta. În al doilea rând, v-am spus, ar trebui să vă pregătiți pentru ce e mai rău și, mai ales, ar trebui să-l pregătiți pe soțul dumneavoastră pentru ce urmează. Poate să stați de vorbă cu el, să-i explicați că astfel de necazuri vin uneori peste om, dar important este să nu-și piardă speranța. Așa cum v-am spus, dacă este depistat la timp și e tratat cum trebuie, șansele de reușită sunt chiar mari, cu toate neajunsurile care vin odată cu tratamentul. Despre asta ar trebui să discutați cu dumnealui. Poate chiar să stea de vorbă cu un psiholog. Asta trebuie să faceți. Să-i fiți alături, să aveți grijă de el ca să poată trece mai ușor peste perioada aceasta. Nu e deloc ușor, mai ales pentru cineva ca dumnealui care are deja de atâția ani problema cu mâna.

Ușa cabinetului se deschide și Cornel intră, aranjându-și mâneca îndoită și cusută a brațului mutilat. Domnul Cristea îi zâmbește, își pune ochelarii și se apucă din nou de scris.

Nu era prima oară când trebuia să aibă grijă de el. O mai făcuse și cât timp Cornel stătuse în comă, și în primele luni după ce-și revenise. Și toată perioada aceea li se păruse amândurora un coșmar.

S-a trezit într-o bună zi pe un pat de spital, conectat la o grămadă de aparate, cu brațul drept amputat de la cot și nevoit să accepte ajutorul soției pentru a reînvăța să facă lucrurile cele mai simple. De la aparent banalul încheiat al nasturilor de la cămașă sau pantaloni, îmbrăcat, încălțat sau strâns cureaua, până la chinuitorul și umilitorul gest de a dirija jetul de urină în vasul de toaletă sau ștersul la cur cu mâna stângă. Era brusc precum o firmă nevoită să pună un angajat fără experiență pe un post părăsit fără preaviz de cel care îl ocupase o viață întreagă.

Dorința de a grăbi procesul de tranziție de la stadiul de neputință la cel vag reconfortant al unei independențe fragile l-a făcut pe Cornel să caute soluții, cu o obsesie asemănătoare celei manifestate cu ani în urmă pentru axoloți. Și deși pentru unele dintre probleme a trebuit să se resemneze cu gândul că nu se va putea descurca niciodată singur – să-și pună singur ceasul la mână sau să-și taie o felie de pâine –, pentru majoritatea, rezolvările au fost de la simple și ingenioase – înlocuirea nasturilor și șireturilor cu arici –, până la cele simple și emasculate – urinatul stând pe vasul de toaletă precum femeile.

A învățat toate astea și s-a adaptat atât de rapid încât, excepție făcând prima săptămână de după revenirea din comă, nici el, nici Marcela nu au băgat de seamă să fi fost vreo zi în care Cornel să se simtă deprimat, așa cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri. În mai puțin de două luni bărbatul se putea declara mulțumit de parțiala independență față de Marcela.

A meritat să facă toate eforturile numai să nu mai fie nevoit s-o asculte tot timpul văitându-se că nu mai are timp și pentru ea sau să-i vadă mutra acră și plină de reproș ori de câte ori îi cerea să-l ajute cu ceva. Un timp, Cornel a rămas să suporte doar văicărelile în privința afacerii lor ajunsă pe butuci, în lipsa unui șofer care să-i aprovizioneze cu marfă și a timpului necesar vânzării. Iar când și când, ca un sunet acut care spărgea monotonia zgomotului de fond al bombănelilor, se ivea teama lui de a nu fi părăsit. Pensia de handicap și toate avantajele ei i-au alungat lui Cornel și frica de a nu fi lăsat de izbeliște. Mai repede decât se așteptaseră și el și Marcela, Cornel aducea din nou bani în casă. Nu erau nici pe departe la fel de mulți ca cei obținuți cândva din afacere, însă suficienți cât să le ofere amândurora premisele unui armistițiu temporar.

*

A ajuns târziu. Are deja înainte nouă persoane care stau în fața ușii cabinetului, lăsând un culoar firav prin care să se poată strecura asistenta sau medicii din comisie. Pe cele două canapele acoperite cu piele ecologică acaju de pe peretele opus celui cu ușa încă nouă persoane își înghesuie trupurile, precum niște mieji de nucă într-o coajă mult prea îngustă. Coada se bifurcă apoi pe lângă cei doi pereți de care oamenii, deja obosiți, stau sprijiniți, până în capătul mult mai larg în care se deschide holul. Încă șase canapele incomode, pline de bolnavi, stau lipite de trei dintre pereții acelui cub în care lumina cenușie a zorilor pătrunde prin fereastra murdară, lată cât tot peretele. În centru, alți câțiva bolnavi răbdători măsoară cu pasul podeaua acoperită de mozaic. Într-un colț, așezat cu fața spre una dintre canapele, un bătrân moțăie într-un scaun rulant. Ceva mai încolo, un alt scaun cu rotile în care stă o tânără ce nu pare să aibă mai mult de douăzeci de ani. Pleoapele îi par lipite între ele la colțuri cu ceva ca niște urdori, iar pe fața chinuită i se citește efortul de a privi prin fantele înguste ale ochilor.

Cornel stă pe hol, aproape de ușa cabinetului, sprijinit de perete. Discret, privește pe fiecare în parte. Toți sunt pierduți în gânduri sau doar profită de liniște pentru a mai câștiga puțin din somnul întrerupt mai devreme decât de obicei. De dincolo de ușa cabinetului se aud când și când  hârjâitul unui scaun târât pe linoleum și râsul gros al unuia dintre medici. De dincoace de ușa cabinetului, câte un oftat prelung sau un acces de tuse. Nimeni nu are chef de vorbă sau doar așteaptă ca cineva să înceapă.

Cu ciotul mâinii drepte Cornel sprijină coperta dosarului pe care îl parcurge încă o dată mecanic, filă cu filă. Știe că e complet. Marcela a avut grijă să îl verifice de mai multe ori în ultimele zile. Îl închide la loc, și-l pune la subraț și privește din nou spre cei din jur. O grămadă de oameni cu o grămadă de dosare, așteptând sosirea medicului care lipsește din comisie. Ar fi trebuit să înceapă de mai bine de jumătate de oră.

„Cine e ultimul?”, „Îmi  dați voie să trec?” „Aici trebuie să stăm pentru comisie?” sunt întrebările care întrerup liniștea ori de câte ori apar ultimii sosiți. Răspunsurile vin rapid, scurte, iar persoanele trec mai departe, ocupând un loc în cubul slab luminat din capătul culoarului. „La cât începe programul?” sau „Nu au început?” sunt întrebările așteptate pentru a începe, ca de obicei, aceleași discuții repetate de fiecare dată, zile și luni și ani la rând. Nimeni însă nu are chef sau curaj să le rostească deocamdată.

Miroase a clor, a aer închis, a bătrânețe, a gură nespălată și a boală, iar Cornel se gândește brusc că fiecare boală trebuie că miroase diferit. Se întreabă a ce ar putea mirosi boala lui sau a bătrânei de pe canapea, al cărei ochi drept este acoperit de un petic negru de piele ca al unui pirat. Sau a tânărului sprijinit în două cârje, aplecat înainte ca și cum ar sta să se prăbușească, cu capul scufundat adânc între umeri și pe care nimeni nu se îndură să-l lase pe canapea.

Ușa cabinetului se deschide brusc și asistenta face un pas în hol. Privește scurt în jur, în lungul holului. Se ridică pe vârfuri și își înclină trupul într-o parte și în alta pentru a vedea mai bine, ca și cum ar căuta pe cineva anume sau i-ar număra pe cei prezenți. Apoi, fără să spună ceva, intră la loc și închide ușa. În urma ei rămâne mirosul discret al unui parfum scump și cel de cafea scăpat din cabinet.

– Păi da, au timp și de stat la cafele, că proștii stau și așteaptă, spune o femeie trecută bine de cincizeci de ani.

Vocea ei răsună destul de tare cât să treacă dincolo de ușa cabinetului. Femeia stă în picioare lângă un bărbat cu ochelari fumurii, așezat în capătul uneia dintre canapele. Omul își ține capul ușor lăsat pe spate ca și cum ar adulmeca ceva. Câțiva bolnavi o privesc apatic pe femeie, dar nimeni nu spune nimic. De pe una dintre canapele cineva oftează prelung și zgomotos. Apoi tușește scurt.

– După ce că suntem vai de sufletele noastre, ne mai lasă să și așteptăm ore la rând până se hotărăsc să ne bage în seamă, continuă femeia aranjând gulerul cămășii soțului.

– Lipsește unul dintre medici. Nu pot începe fără el, spune bărbatul așezat în capătul opus al canapelei.

E perfect chel și țeasta îi lucește ca și cum ar fi udă. Fața străvezie și lipsită de sprâncene și buzele ca doi limacși albicioși îl împiedică pe Cornel să aproximeze vârsta bărbatului. Ar putea avea oricât între douăzeci și cincizeci de ani.

– Programul începe la șapte jumate și acum e opt și zece. Iar noi așteptăm ca proștii, spune femeia, de data asta ceva mai tare.

– Ca de obicei, îi răspunde din capătul luminat al holului o voce de bărbat.

Cornel se apleacă într-o parte, însă bărbatul care a vorbit stă lângă una dintre canapele, ascuns privirii lui. Unii dintre cei care așteaptă în fața ușii s-au întors spre ceilalți. Dinspre capătul holului se apropie alți doi bolnavi, semn că în sfârșit lumea se trezește și are chef de discuție.

La început, în urmă cu mulți ani, Cornel se băgase și el în astfel de discuții. Aceleași lucruri repetate de fiecare dată l-au învățat însă în câțiva ani să stea deoparte și să asculte. A auzit de atâtea ori discuții de genul acesta încât acum știe exact ce urmează să spună ceilalți.

– An de an venim și așteptăm ca niște vite în fața ușilor, de dimineața până seara, ca să ne dea nenorocita aia de pensie, spune de-acum tare soția bărbatului orb.

– Dacă așa e făcută legea, răspunde soțul, calm.

Ca și Cornel, bărbatul orb pare că s-a obișnuit cu situația și nu găsește niciun rost discuției. A lăsat capul în jos, puțin într-o parte, ca și cum ar încerca să-și facă o idee despre ce e în jurul lui, folosindu-se de zgomotele care ajung până la el.

– O fi, Petrică, dar e făcută prost.

– E făcută tot pentru ei, intervine bărbatul chel.

Femeia știe încotro vrea chelul să ducă discuția, așa că nici măcar nu se uită înspre el și își continuă ideea.

– Dacă au stabilit o dată că trebuie să primim pensie de handicap, de ce să mai venim an de an la comisie? Nu au deja toate actele? Nu știu deja ce avem?

Femeia s-a înfierbântat, iar vocea ei ridicată i-a ridicat în picioare și pe alții de pe canapelele aflate în capătul culoarului. Ușa cabinetului se deschide și asistenta se oprește în prag căutând din priviri persoana recalcitrantă.

– Vă rog să aveți răbdare și să faceți liniște.

– Ce liniște, doamnă? Că așteptăm de aproape o oră, îi răspunde rapid soția bărbatului orb. Trebuia să începeți de mult.

– Vă rog să vă păstrați tonul civilizat și să nu țipați. Suntem într-un spital, nu la piață.

– Vă bateți joc de noi, asta faceți în fiecare an.

Asistenta iese pe hol și închide ușa în urma ei ca să nu-i deranjeze pe medici.

– Doamnă, până nu vine și domnul doctor Cornea nu putem începe. A sunat mai devreme și a spus că a fost reținut la clinică, dar trebuie să sosească. Vă rog să aveți răbdare.

Apoi, fără să mai aștepte un răspuns, intră din nou în cabinet și închide ușa.

– Așa ne faceți de fiecare dată. N-a fost an în care să nu așteptăm cel puțin o oră până începeți, spune femeia, fără să coboare tonul. Își bat joc de noi. Ne cheamă în fiecare an degeaba, iar alții care au pile nici nu dau pe aici și iau aceiași bani ca și noi sau poate chiar mai mulți.

Toți ceilalți s-au mai liniștit și o privesc pe femeia care continuă să-și verse năduful. Cornel încearcă să-și amintească dacă a mai văzut-o și în anii trecuți. Pe unii dintre cei prezenți îi știe de ani buni.

– Dacă le-am dus o dată dosarul la început, de ce trebuie să venim în fiecare an, iar și iar, cu aceleași hârtii? Ce să ne mai consulte? Ce se putea întâmpla de anul trecut până acum? Că doar nu mi-a crescut țâța la loc între timp, spune femeia și își desface sacoul pentru ca toți ceilalți să-i vadă bluza neagră sub care se ascunde pieptul plat ca al unui bărbat. Doar nu i-a revenit vederea soțului.

Apoi, brusc, se liniștește. Își strânge la loc sacoul în jurul pieptului și se sprijină de perete, cu mâinile în sân. Lui Cornel îi vine să spună ceva despre mâna lui și despre axoloți, dar se abține. Câteva secunde se așterne liniștea pe holurile spitalului și apoi, la fel de calmă ca mai înainte, se aude vocea bărbatului orb.

– Poate între timp s-a coborât din nou printre noi Iisus și a început să facă minuni. Or fi auzit ei ceva – și face semn cu capul în direcția în care bănuiește că ar fi ușa cabinetului –, și nu știm noi. Vor să fie siguri că nu tragem statul în piept.

Râsetele bolnavilor răsună în lungul holului. Singura care nici măcar nu zâmbește este soția bărbatului orb. Femeia stă cu mâinile în sân și se uită îmbufnată undeva departe, spre scările din capătul opus al coridorului.

Cornel privește chipurile din jur și zâmbește. O ușoară roșeață îi colorează brusc obrajii și își imaginează ce-ar spune ceilalți dacă le-ar mărturisi că lui îi crește mâna la loc.

De pe scări apare un bărbat înalt, cu părul și mustața cărunte, în halat alb pe al cărui buzunar de la piept sunt brodate două inițiale. Își face loc printre cei care așteaptă, împingându-i ușor la o parte cu mâna ca pe niște obstacole enervante.

– În sfârșit, spune cu voce tare cineva din mulțime, însă medicul nu ia în seamă remarca. Intră în cabinet și închide ușa.

Asistenta iese imediat și îl strigă pe primul de pe listă. Cornel își privește ceasul. Indiferent cât de repede s-ar mișca medicii, va întârzia la prânz. Pe el nu-l deranjează. Din partea lui ar putea să stea și până seara. Preferă să-i fie foame decât să ajungă acasă. Cu cât ajunge mai târziu, cu atât mai bine pentru el, deși știe că ăsta ar fi un motiv în plus ca Marcela să-l bată la cap. Orice minut departe de ea e o binecuvântare. Nu are cum să-și aducă aminte ceva din toată perioada cât a stat în comă, dar își imaginează că fiecare clipă în care Marcela nu se află lângă el să-l toace mărunt e asemănătoare celor în care a stat inconștient în patul de spital imediat după accident. Departe de ea, de vocea ei, liniștit.

Tot ce știe despre cele două luni de comă a aflat de la Marcela: drumurile ei de la spital la magazin, acasă și înapoi la spital, închiderea magazinului, banii plătiți asistentelor ca să-l spele, să-l schimbe. Vânzarea magazinului și apoi a mașinii au venit mai târziu, după ce și-a revenit din comă. Într-o zi, într-unul dintre desele ei momente de frustrare, Marcela i-a făcut un calcul rapid cu toate cheltuielile făcute cu el în spital în toată acea perioadă. Cornel n-a reținut suma, așa cum nu a reținut multe lucruri spuse de ea apoi. A început să învețe încetul cu încetul să blocheze cât mai mult din ceea ce se întâmpla în jurul lui cât timp ea era în preajmă. Ceva din liniștea comei a rămas prezent în mintea lui, o tăcere albă și nesfârșită la care încerca să ajungă din nou ori de câte ori începea Marcela să vorbească.

Bărbatul de lângă Cornel se apleacă ușor spre el și citește numele de pe dosar. Apoi îl bate încet pe umăr și îi spune:

– V-a strigat, și îi face semn cu capul înspre asistenta ieșită în fața cabinetului.

Nedumerit, Cornel se uită câteva clipe la el, apoi la asistentă. Îi zâmbește jenat bărbatului, apoi celor din jur, fără să înțeleagă de ce a fost chemat înaintea celorlalți. Ridică mâna zdravănă ca și cum ar vrea să se scuze și o urmează pe asistentă în cabinet.

*

– Nu înțeleg. De ce?

În locul răspunsului, Cornel îi zâmbește calm și ridică din umeri, deși știe că o enervează gestul. Apoi își mută privirea în direcția ușii de la balcon și mângâie în tăcere brațul stâng al fotoliului. Când și când, Marcela se oprește din așezatul rufelor și îl privește fix, așteptând un răspuns. Apoi își reia interogatoriul.

– Ce ai de gând?

– Fac economie, spune Cornel și zâmbește larg. Nu mai dăm bani pe tratament, pentru internare și altele.

– În cazul ăsta ar trebui să știi că o înmormântare e mai scumpă decât tot ce ai zis tu.

Cornel o privește amuzat, cu zâmbetul pe buze, apoi începe să râdă ușor.

– Dacă tot ai chef de glume proaste ar trebui să-ți spun că ar fi bine să reziști măcar până după Anul Nou, ca să apucăm să plătim impozitul la casă redus.

De mult timp n-au mai glumit unul cu altul așa sau în orice fel. La început, când s-au cunoscut, astfel de tachinări făceau parte din rutina conversațiilor lor. Apoi, odată cu renunțarea la slujbele lor și lansarea propriei afaceri, n-au mai găsit destul timp să mai și glumească.

Au fost printre primii din Buzău care și-au deschis consignație. Vindeau orice, de la baterii de lanternă la cele de duș, de la bureți de vase până la mașini de spălat la mâna a doua. Și un timp le-a mers atât de bine încât afacerea lor s-a extins. Singura problemă era că nu mai aveau prea mult timp pe care să-l petreacă împreună. Marcela n-a acceptat nici în ruptul capului să angajeze o vânzătoare la magazin sau un șofer pentru duba cu care aduceau marfa din Turcia. Îi era tot timpul teamă că cineva i-ar putea păcăli. Așa că, în cele din urmă, au ajuns să se vadă o dată la câteva zile, când Cornel venea din cursă. Ea era tot timpul la magazin, el, tot timpul pe drum.

Singura dată când Marcela a acceptat ca cineva să-i țină locul la magazin a fost cu două săptămâni înainte să-l nască pe Rareș și o lună după naștere. Chiar și atunci a făcut tot posibilul să fie prezentă la muncă măcar pentru câteva ore. Venea cu burta până la gură, abia mișcându-se, șuierând la fiecare jumătate de minut, și se trântea în fotoliul special adus de Cornel – la insistențele ei – și instalat fix lângă casa de marcat. De acolo putea supraveghea în voie tot ce se întâmpla în magazin.

În ziua în care s-a născut Rareș, Marcela era la muncă. Ambulanța a oprit în fața magazinului din care au scos-o pe targă în timp ce ea îi dădea vânzătoarei ultimele instrucțiuni. Cornel era pe drum și a aflat abia după patru zile, când s-a întors în țară. Pe Rareș l-a ținut în brațe la aproape o săptămână după naștere, iar a doua zi, la insistențele disperate ale Marcelei, a plecat din nou în cursă. Apoi, ani la rând, și-a văzut fiul câte două, trei zile pe săptămână. Oricât a încercat în tot acel timp să o convingă pe Marcela să o lase mai moale cu afacerea, nu a reușit.

– Știi ce urmează dacă nu urmezi tratamentul. Medicul ți-a spus clar…

– Da, da, știu: nu fac chimioterapie, în maxim un an mă curăț. Dar nu tot acolo ajung până la urmă? Nu tot acolo ajungem toți mai devreme sau mai târziu?

Pe lângă încăpățânarea irațională cu care refuză tratamentul, zâmbetul lui o intrigă și o enervează cel mai tare. În ziua în care a plecat singur spre spital pentru prima ședință de chimioterapie Cornel s-a întors acasă după numai două ore și i-a spus Marcelei că el nu face așa ceva, că nu are rost. Și tot timpul a vorbit afișând acest zâmbet enervant, arogant, al celui care știe mai multe decât cei din jur.

Nici nu a avut de gând să se ducă pentru chimioterapie. A plecat spre spital și s-a oprit direct în parcul din celălalt capăt al orașului. A stat pe o bancă, a privit oamenii alergând sau plimbându-se pe alei și s-a gândit la toți anii scurși lângă Marcela.

– Când era mic, cred că avea vreo cinci ani, Rareș avea o mașinuță roșie cu cheiță. O mai ții minte?

Cornel privește dincolo de geamurile balconului, departe, peste blocul de vizavi. Are același zâmbet, iar mâna stângă și ciotul mâinii drepte se odihnesc pe brațele fotoliului.

– Da, cea pe care am dat o groază de bani  și ați stricat-o amândoi. Ce ți-a venit cu ea acum? Discutam despre altceva.

– Niciodată nu am văzut pe cineva mai fericit cum a fost Rareș în ziua aceea, continuă Cornel să-și amintească. Trei zile la rând, cât am stat acasă, m-a întrebat încontinuu ce are mașinuța înăuntru de o face să meargă singură. Înainte de a pleca din nou după marfă i-am promis că după ce mă întorc îi arăt cum funcționează mașina. Când m-am întors am desfăcut-o și i-am explicat, așa cum îi promisesem. Începând din ziua aia, nu l-a mai interesat mașina. M-a întrebat doar ce s-ar întâmpla dacă i-am pune motorașul invers. I-am spus că pentru asta ar trebui să montăm și caroseria invers, cu fața în spate, deci practic ar fi fost același lucru. Indiferent ce i-am fi făcut, ea ar fi mers tot înainte. Nu puteam schimba nimic. Apoi și-a pierdut interesul pentru ea. Nu mai avea niciun secret pentru el.

Prin ușa balconului și geamul de lângă, soarele aruncă pe parchetul din cameră un dreptunghi lat de lumină, ce se cațără pe picioarele lui Cornel, până în dreptul genunchilor. O muscă bâzâie insistent în aerul mirosind a balsam de rufe și se izbește ritmic de geam. Marcela s-a oprit din treabă. Stă pe canapea, în mijlocul rufelor și îl ascultă nedumerită.

– Nu m-ai întrebat niciodată, spune Cristi, întorcându-se brusc spre ea și fixând-o cu privirea.

După o scurtă pauză în care pare să-și facă curaj, continuă.

– Nu m-ai întrebat niciodată ce căutam în ziua aceea la Arad. De ce în loc să fiu în drum spre Istanbul, mă duceam în partea opusă.

– Nu înțeleg, ce legătură au toate astea cu ce discutam noi? Mașinuța lui Rareș, accidentul.

– Ai știut în toți anii ăștia că în ziua aia mă duceam în cu totul alt loc decât de obicei, dar nu m-ai întrebat niciodată de ce, continuă Cornel. Nu m-ai întrebat de ce am insistat atât de mult ca în cursa aceea să am la mine mai mulți bani decât de obicei.

S-a oprit și o privește fix.

– Nu te-au pus niciodată pe gânduri toate astea?

Marcela a sperat că dacă ea nu va aduce vreodată vorba despre ce s-a întâmplat în ziua accidentului, nici el nu o va face. A crezut că s-au înțeles o dată pentru totdeauna că singurele lucruri despre care puteau discuta în legătură cu acel subiect erau felul în care el reușise să treacă prin comă, pierderea afacerii, recuperarea după amputație, împăcarea fiecăruia cu noua situație în care se afla – el, fără o mână, ea, fără afacere – și toate cheltuielile și sacrificiile făcute pentru el.

– Nu mi-a stat gândul la asta, spune Marcela cu ochii umezi, întorcându-se spre grămada de rufe și evitându-i privirea. Nu mai aveam timp să-mi pun și întrebări în drumurile dintre spital, magazin și acasă.

Așază un tricou de-al lui în poală, îl netezește și împăturește. Îl pune peste teancul din dreapta ei și apoi își șterge rapid nasul cu podul palmei și și-l trage zgomotos.

– A ieșit bine până la urmă, adaugă, de data asta privindu-l. După atâția ani stăm față în față și discutăm.

– Dacă nu era accidentul, acum, probabil am fi fost fiecare într-un alt capăt de lume. Tu cu magazinul tău, eu cu…

– … cealaltă, știu, îl întrerupe Marcela fără să se oprească din treabă.

Pentru prima dată de când s-a întors din parc, lui Cornel îi dispare zâmbetul imperturbabil. Se uită nedumerit la Marcela ca și cum nu ar fi auzit bine. Sprâncenele îi fac un V adânc înspre rădăcina nasului.

– Cealaltă?

Marcela pufnește scurt. E rândul ei să zâmbească și și-ar dori ca în zâmbetul ei condescendent să nu se observe amestecul de dezamăgire și dispreț.

– Cealaltă? Asta ai crezut tu în toți anii ăștia? Că eu aveam pe vreuna într-un colț de țară, pe care o vizitam când și când? Asta ai înțeles tu?

– Ce altceva era de înțeles?

– Poate voiam să fug.

– Să fugi? Unde să fugi? De cine?

Cornel o privește fix, fără să spună ceva. În liniștea camerei nu se mai aude decât musca izbindu-se de geam, cu încăpățânare, iar și iar. Marcela se oprește cu un maiou în brațe, așteptând răspunsul lui Cornel. Apoi începe să clipească din ce în ce mai des și ochii i se umezesc din nou.

– Și de ce nu ai fugit? Ce te-a împiedicat?

Cornel se liniștește brusc și se reazemă la loc de spătarul fotoliului. Încet, zâmbetul îi reapare pe chip și privirea îi fuge din nou departe. În fața ochilor vede mașinuța lui Rareș, cea care, oricum i-ai așeza motorul, va merge tot înainte. Își privește ciotul mâinii drepte. Apoi închide ochii și-și vede brațul crescând: mai întâi jumătate de antebraț, antebrațul întreg, o umflătură în capăt ca o gogoașă care se aplatizează și din care apare mai întâi degetul mare, urmat de celelalte degete, ca niște muguri rozalii. Când deschide ochii, Marcela e tot pe canapea, așezând rufe și trăgându-și nasul. Musca încă se zbate la geam, încercând să treacă dincolo de sticlă, iar Cornel își mișcă degetele mâinii drepte, ușoare ca și cum n-ar fi acolo.

Gabriel Florin Macsim

Născut în orasul Buzau, jud.Buzău, la data de 30 aprilie 1977. Absolvent al Fac. de Matematică și Informatică din cadrul Universității București în anul 1999, titlul de doctor în matematică obținut la Facultatea de Matematică și Informatică, Universitatea București.
Lucrez ca profesor de matematică la Școala Gimnazială Măgura, din anul 2007.
Printre preferințele mele literare se numără Gabriel Garcia Marquez, Jose Saramago, Mario Vargas Llosa, Julio Cortazar, J.M.Coetzee, Richard Ford, Jonathan Franzen, Jonathan Safran Foer, James Joyce, Orhan Pamuk, Mircea Cărtărescu, Ștefan Bănulescu.