Babel

Pe dreapta străzii se vedea un camion, nu un camion, mai degrabă un autovehicul cu partea din faţă de camion, dar dezbrăcat de acoperiş pe restul corpului. Şi acolo stăteau pepenii, nu m-am uitat cu atenţie la ei, poate ar fi trebuit, nu erau verde-închis, ci vernil cu dungi mai închise la distanţe egale, aşteptau şi odată cu ei aştepta un băiat aşezat pe un scaun de plastic. Parcă şedea acolo dintotdeauna, nu-şi arunca nicio privire spre pepeni, era concentrat la un rebus, da, în loc de mobil, el avea un rebus de dezlegat, poate unul greu la care lucra de când se aşezase, cu ani în urmă, zic eu ani în urmă pentru că era plin de praf, şi nu un praf care se pune peste zi sau apare de la maşinile care vâjâie sau de la vânt, ci un praf care se adună în timp şi se aşază comod, ca un cap de fată care se gudură pe lângă un gât de băiat şi zice: păi cam aici cred eu că mi-e locul. Băiatul ştia, sigur ştia că tot praful e pe el, dar nu-l deranja, poate citise şi el vreo poezie la şcoală şi auzise expresia comuniunea om-natură din gura profesorului, aşa că acum simţea că trăieşte comuniunea despre care învăţase şi îşi vedea de rebus.

Dacă m-aş fi oprit mai mult în dreptul lui, poate şi-ar fi ridicat privirea din revistă şi ar fi întrebat: Pepene? Sau doar s-ar fi uitat curios, cu ochi care ar fi spus: vrei ceva, zici, aşa-i  regula, nu-s din ăia care vor să te convingă să cumperi ceva, pepenii mei se cumpără singuri sau se vând sau cum o fi, nu asta contează, deci dacă vrei, zici şi-ţi alegi singură pentru că fiecare trebuie să-şi facă alegerile şi să le ducă pe urmă în spinare, n-o să-ţi duc eu pepenele până acasă, n-am nevoie de bacşis, doar pentru că eşti străină nu-nseamnă că trebuie să mă port altfel cu tine decât cum am chef şi cheful meu se concentrază tot pe rebusul ăsta. Rebusurile ajută mintea ca să te ajute şi ea pe tine, era aşa o replică în filmul ăla care vă place vouă, fetelor, ăla cu Tom Cruise şi zicea el help me help you. Nu credeai că ştiu engleză perfect, vezi, rebusul face conexiuni în minte şi te faci mai deştept şi de-aia n-am nevoie să te conving să iei nimic, hai, hotărăşte-te odată, nu-mi plac fetele care nu se decid: vrei sau nu vrei, ce-ţi ia atâta? Ştii sau nu ştii, mai bine-ţi vezi de drum decât aşa.

Dar nu m-am oprit, am traversat şi am urcat strada sau am mers pe strada care urca. Poate era ora, era abia cinci, şi încă nu se dezmeticiseră oamenii. Uneori e frumos să te plimbi pe străzi deşertice, să simţi că tot oraşul e al tău, să strigi ceva care să te elibereze de altceva, să te lipeşti de vreun zid cu var proaspăt pe el, în fine, să faci ce nu faci când sunt atâtea priviri în jurul tău şi nu doar priviri ci judecăţi şi degete arătătoare oricând gata să fie ridicate şi să însoţească guri care-ţi atrag atenţia că nu aşa se poartă oamenii. Dar aici nu era frumos pentru că nu era un oraş pe care să-l vreau al meu, era mic-mic, era aparent abandonat, deşi ştiam că nu e, avea energia lui, nu era un oraş care să susure hai, vino şi ia-mă în braţe, hai să ne lipim obrazul unul de celălalt, hai să ne deschidem unul spre celălalt, hai să nu jucăm jocuri care rănesc, ci jocuri jucăuşe care doar te fac să râzi, dar aşa, din suflet, nu cu mâna la gură, nici cu bărbia în piept, ci cu capul dat pe spate.

Când am întrebat prima dată cum se numeşte orăşelul, n-am înţeles bine, uneori se întâmplă să înţelegem ce vrem sau ceva apropiat cu ce gândim în momentul ăla, aşa că am întrebat din nou: Cum? Eritrea? Ca-n Etiopia? No, no, no, au spus, Eretria. M-am încruntat: două litere inversate, asta era tot: e înaintea lui i sau i înaintea lui e, ţinute de-o parte şi de alta de alte două litere. Cum auzi prima dată un nume îţi rămâne uneori în memorie, chiar dacă pe urmă afli că e altfel. Acum mergeam: trotuar pustiu după stradă abandonată şi murmuram E-ri-tre-a. La câteva străzi apărea un câine vagabond, la început m-am speriat, cum nu era nimeni care să-mi spună stai liniştită, nu muşcă, e cuminte, dar aproape toţi erau tolăniţi pe mijlocul drumului şi nici nu ridicau capul când mă apropiam. Asta mi-a plăcut, ăştia da câini, mi-am zis, şi le-am zâmbit. Am urcat şi-am tot urcat şi am ajuns la Muzeul Arheologic, deci chiar exista ceva în oraş, nu doar case somnolente, ci un ditamai muzeul lâncezea acolo. Era deschis, dar n-aveam de gând să intru, eram aproape de şoseaua principală, trebuia doar s-o traversez şi începea Palatul şi acolo voiam s-ajung. La poarta muzeului erau trei băieţi, nu ştiu câţi ani aveau, poate vreo şaişpe sau douăzeci, nu eram sigură, şi unul dintre ei avea o chitară cât el de mare. Nu m-au băgat în seamă şi nici eu pe ei. Nu exista nicio trecere de pietoni şi maşinile veneau dinspre alte oraşe şi fugeau înspre alte oraşe, niciuna nu oprea aici. Din când în când mă uitam spre cei trei, o fi probabil o atracţie când există cineva care vorbeşte şi gesticulează şi nu mai e nimeni în jur.  Unul dintre ei semăna vag cu un puşti pe care-l văzusem cu o zi înainte.

Am ajuns în staţie şi am aşteptat, eu cu Adela şi Mary pentru că nimeni altcineva n-a vrut să-şi mişte fundul de la plajă. Staţia era de fapt o tablă ruginită şi dogoritoare pe care stăteau lipiţi şapte melci care nu se mişcau. Cu un sfert de oră întârziere a sosit autocarul şi Adela ne-a făcut semn să mergem în spate, în ultimul rând. Eu am nimerit la mijloc şi în faţa mea era doar culoarul şi bărbatul care încasa banii pe bilete. Nu-mi plăcea locul, pentru că n-aveam de ce să mă spijin la o adică şi pentru că aveam pantaloni scurţi cu animal print şi n-aveam chef să se uite la mine încasatorul, aşa că m-am lipit de Adela, i-am zâmbit şi i-am şoptit: putem să facem schimb de locuri, te rooog? Ea a zis imediat da şi m-am mirat pentru că întotdeauna se enerva şi-mi arunca: nu, toată lumea stă unde stă şi gata, numai tu te trezeşti mereu că vrei să-ţi schimbi locul. Asta spunea şi se uita urât la mine. Aşa că m-am bucurat mult şi ne-am aşezat fiecare în locul celeilalte. Acum aveam de ce să mă reazem dacă voiam şi eram mai aproape de geam. Abia după câteva minute am văzut o mutriţă printre cele două scaune din faţă. Nu se uita la mine, se uita direct spre pantalonii mei şi nici n-a băgat de seamă că-l priveam: era un băiat de vreo şaisprezece ani cu trăsături de copil-copil şi dinspre el venea un parfum de soluţie pentru coşuri din care îşi dădeau băieţii din liceu. Mi-a venit să-i spun: întoarce-te, băieţel, la tine, acolo, dar pe urmă am înţeles că n-auzea nimic decât propria răsuflare agitată şi nu vedea nimic decât pantalonii mei scurţi, care nici nu erau aşa scurţi. Când şi-a dat puţin faţa la o parte am văzut cum se mângâia încet, întâi pe deasupra blugilor şi pe urmă şi-a strecurat mâna înăuntrul lor şi eu i-am făcut semn Adelei să se uite şi să ne mutăm toate cu un loc spre dreapta. Mary a scos un pareo larg, l-a aruncat peste toate trei şi a spus spre el: uită-te acum cât vrei. La puţin timp a urcat un bărbat de cincizeci de ani şi s-a aşezat exact lângă puşti. Eu mi-am zis că e amuzant dar şi trist pentru că faţa lui de copil mi-a arătat că asta era ce făcea el, că nu reuşea să se apropie de vreo fată de vârsta lui de care-i plăcea în secret şi ea îl plăcea pe altul, cum se întâmplă de obicei, şi atunci asta îi rămânea: ca în drum spre casă sau spre sala de sport sau unde se ducea să pândească nişte pantaloni scurţi şi să-şi imagineze poate că e cu fata aia pe care o plăcea el.

Am prins o clipă în care nu se mai vedeau maşini şi am alergat până în partea cealaltă. La Palat erau porţile deschise. Aşa se numea: Palat, dar, odată ce treceai de porţi, erau doar nişte ruine scunde şi câte un panou care dădea explicaţii. În dreapta Palatului, dincolo de nişte garduri de sârmă, începea muntele. Nu era gol, era plin de smocuri verzi şi un timp m-am uitat la el prin gard. Am început să citesc primul panou: scria casa I şi acolo se aflau câteva pietre vechi, aproape de nivelul solului. Când m-am întors iar spre munte doi dintre băieţi erau acolo, nu-i văzusem când traversaseră. Mergeau încet, mai mult stăteau pe loc, nu ştiam dacă sunt eretrieni sau eritreeni sau turişti sau altceva. Încercam să citesc tot de pe panou, dar îi vedeam fără să vreau şi mi-a venit în minte scena din Babel, filmul lui Iñárritu, când cei doi fraţi – unul urâţel foc (cel mare) şi celălalt cu faţă de vagabond cuceritor -, încep să urce printre stânci sau munţi şi totul se întâmplă pentru că au la ei o puşcă şi vor să se dea mari, vor să trăiască ceva deosebit, să vadă care e mai bun, vor să facă altceva decât ce făceau copiii în Maroc, vor să se simtă importanţi. Ăştia doi nu semănau fizic, cel puţin nu la îmbrăcăminte, pentru că aveau tricouri cu dungi şi blugi, dar aveau aerul lor, aveau în jurul lor şi în privire aceeaşi căutare a ceva periculos, sau aşa mi s-a părut mie. Înăuntrul cutiei pentru chitară putea să fie chiar o chitară şi să se pună pe cântat – mi-ar fi plăcut să se audă o melodie acolo, între noi, în timp ce treceam de la un panou la altul şi tot ce citeam era: casa a-II-a , casa a-III-a, casa a-IV-a şi tot ce rămăsese erau doar pietre. Eram în casa a-IV-a când şi-au făcut un selfie şi pe urmă s-au uitat la mine pentru prima dată. Speram să nu mă pună să le fac eu vreo poză, nu-mi plac chestiile astea, aşa că m-am prefăcut foarte interesată de o anume piatră, lucruri mari se petrecuseră sigur în jurul pietrei ăsteia, care era poate partea cea mai importantă a Palatului, o hotărâre, o luptă corp la corp, o veste bună, ceva mare oricum, aşa că o studiam bine, o pipăiam şi mă gândeam la ea. Dar ei mă strigau tot mai tare, şi până la urmă m-am uitat încruntată şi cel cu aer de mic vagabond a spus: Italiancă? M-am apropiat puţin şi am dat din cap: Nu, nu, dar ei insistau şi arătau spre tricoul meu pe care scria Italy. Ia-ne cu tine, ia-ne cu tine. Mi-am atins tricoul şi am dat din cap că nu: E doar tricoul, nu sunt din Italia, dar ei îmi făceau deja semne să stau pe loc şi au alergat să ocolească gardul şi să intre în Palat. Îi priveam fugind şi erau peste tot doar ruinele alea şi poate era un sentiment plăcut că cineva crede că are nevoie de mine. Dar eu n-aveam cum să-i duc unde voiau. Au ajuns lângă mine şi miroseau a transpiraţie şi a vară. Cel care era mai aproape a deschis cutia şi n-am mai avut timp să mă sperii sau să-l opresc. Înăuntru era chiar o chitară, nu ce-mi imaginam eu. El era cel urâţel din Babel, Ahmed, m-am gândit, dar mai cuminte şi mai serios, voia să-mi cânte, iar celălalt îl tot îmboldea: Hai odată, spunea, şi Ahmed stai, stai, şi a început să cânte, dar Yussef – nu le-am uitat numele, poate pentru că mi-a plăcut filmul aşa mult- nu-l lăsa în pace şi nu mă lăsa nici pe mine s-ascult, ci gesticula întruna: E bine, ştie, a fost la şcoală, o să cântăm împreună în Italia. Unde stai în Italia? E în centru?

Când a tăcut câteva clipe am ascultat muzica lui Ahmed şi nu ştiu dacă chiar cânta bine sau doar îmi plăcea mie, dar nu voiam să se oprească, în afară de cer şi soare şi mare – pentru că nisip nu exista -, era primul lucru viu şi frumos din oraş şi înţelegeam că vor să plece de-aici. Când a terminat m-am simţit obligată, dar şi voiam să mă îndepărtez mai repede de ruinele alea care nu-mi spuneau nimic şi nu reuşeau să mă convingă de faptul că acolo chiar existase un palat, că trăiseră oameni, că se auziseră vorbind. Am scotocit prin geantă şi i-am dat celui care cânta câteva monede. Celălalt s-a uitat atent, le-a luat şi le-a băgat în buzunar, apoi a spus: Nu vrem bani, venim în Italia cu tine, suntem prietenii tăi.

M-am îndepărtat: Nu sunt din Italia, sunt din România, n-am unde să vă iau. Ei se ţineau după mine şi era frumos într-un fel că-şi imaginau că aş fi putut să-i ajut, dar şi puţin enervant pentru că n-aveam chef să meargă după mine tot drumul.

Din când în când Yussef-ul meu se apropia şi-mi spunea: Venim cu tine, da? Dădea singur din cap că da, e bine. Cântăm şi muncim orice, sigur ai prieteni care au nevoie. Nu eram decât noi pe stradă, pe străzi, şi nu-mi venea nicio idee de cum să-i fac să mă lase în pace. Când am ajuns la băiatul cu pepeni, s-au oprit să vorbească, mi-au strigat şi mie dacă vreau un pepene, dar am fluturat din mână şi am mers mai departe, tot mai repede, dar fără să pară că fug. O dată m-am uitat înapoi şi erau încă acolo, era bine şi în acelaşi timp poate aş fi vrut să mai meargă un timp cu mine. Nici n-am terminat de gândit asta, că s-au auzit alergând în spatele meu, aveau sandale care făceau zgomot când plesneau asfaltul şi au început amândoi să fredoneze un cântec. M-am întors şi le-am arătat iar tricoul cu Italia: Nu sunt italiancă şi oricum puteţi să vă duceţi singuri, nu-i nicio problemă să ajungi din Grecia în Italia. Sunt din România, ok? Acum puteţi să vă întoarceţi la casele voastre, gata, da? Bye-bye. Unde erau oamenii? Unde se ascundeau? De ce nu ieşea nimeni din casă? Nu era caniculă, ce-aveau? Ce era cu oraşul ăsta de nimeni nu era afară? Numai eu şi băieţii aştia, care fuseseră amuzanţi la început cu Italia lor, dar n-aveau cum să nu priceapă că nu sunt italiancă. Nu-mi făceau nimic, nu-mi era frică de ei, dar prezenţa lor aşa aproape în spatele meu când nu mai era niciun om în jur mă sâcâia. De ce nu înţelegeau? Poate tocmai de-asta, pentru că nici ei nu găsiseră pe altcineva.

Când eram la grădiniţă o fetiţă se ţinea după mine întruna şi mă întreba serios: Cum te cheamă? Eu răspundeam cu tot numele, cum mă învăţaseră acasă: Eva Camelia Luana Enescu şi ea întreba cu gura căscată: Şi pe sora ta? Eu îmi roteam ochii spre tavan şi-i spuneam clar şi corect numele ei întreg. Nu treceau nici două minute şi fetiţa mă întreba iar: Cum te cheamă? Până la urmă am pârât-o educatoarei care mi-a spus doar să nu-i mai răspund.

Şi acum aşteptam o soluţie de la altcineva, dar eram doar eu cu băieţii ăştia doi care voiau să ajungă în Italia cu mine.

Când m-am apropiat de hotel m-am oprit din nou şi, fiind deja lângă un loc cunoscut, unde la etajul trei mă aşteptau Adela şi Mary şi ceilalţi, mă simţeam puternică. I-am privit ca pe nişte copii mici şi le-am spus: Sunt din România, nici nu ştiu italiana, duceţi-vă singuri acolo. Yussef stătea cu mâinile în şolduri şi zâmbea cât putea. Pe urmă s-a încruntat: Dacă nu ne iei, eşti şi tu ca Salvini, urăşti străinii, sunteţi fascişti. Am bufnit în râs, poate de la figura lui serioasă sau de la chitara atârnată şi bătută de soare a lui Ahmed sau de la numele lui Salvini, de care auziseră şi ei sau de nervi sau de la ce se întâmpla în oraşul ăsta de unde era normal să vrea să plece. Ce-are a face Salvini? Voi sunteţi greci, n-are nimic cu voi, o să vă primească. Ahmed a dat repede din cap că nu şi celălalt mi-a zis: Avem noi faţă de greci? V-am auzit vorbind în greacă atunci la pepeni, şi da, după nas şi ochi şi păr, de fapt tu semeni cu băiatul de la recepţie şi el e de-aici. Nu, nu, nu, aproape a ţipat la mine. Nu suntem şi vrem în Italia, du-ne. Am râs iar. Nu poţi să baţi din picior şi să ceri unui om pe care nu-l cunoşti aşa ceva. De unde sunteţi? M-am auzit întrebând ce nu-mi plăcea nici mie să fiu întrebată. Muzicantul a vrut să răspundă, dar Yussef l-a oprit. A ridicat din umeri. Treaba noastră de unde suntem, tu du-ne în Italia.

M-am apropiat de ei, eram tot mai curioasă de unde sunt. Şi chiar dac-aş merge în Italia, cum v-aş lua? Aveţi vreun document? Cum trecem?Acum nu mă mai enervau, nici nu mă mai speriau.

Nu ştiu, tu eşti din ţara bogată, eşti om mare, te descurci. Noi suntem săraci, n-avem nimic.

M-am scărpinat în cap, mi se părea că merge o insectă pe mine, dar nu era nimic, şi i-am privit iar. Ba da, aveţi chitara asta, uite cum facem: îmi daţi chitara şi eu vă duc în Italia, bine? Cel care o ţinea atârnată pe umăr a strâns-o în braţe şi a dat din cap: Nu, nu, n-o dau la nimeni. E a mea, hai să mergem, i-a spus celuilalt şi i-a dat un cot.

Nu ştii să cânţi, ce vrei să faci cu ea? a spus Yussef.

De ce crezi că nu ştiu?

Se vede pe tine.

Se vede şi că sunt din Italia, nu?

Îhâm, n-ai ce face tu cu ea, tu du-ne în Italia.

Chitara pentru Italia, vă gândiţi voi bine şi dacă sunteţi de acord veniţi mâine dimineaţă aici, în faţă.

M-am întors şi am intrat în hotel. N-au venit după mine, dar începuseră să bombăne între ei, unul voia s-o dea şi unul nu.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020