Băiatul cu chip smead

Stătea în fața bătrânului castan, privind cu jind trunchiu-i masiv, cioplit ici-colo de vreun copil neastâmpărat; era atâta măreție în fiecare frunză, atâta fermitate în fiece ramură, încât se simțea zdrobit. I se părea că arborele îl privea ostentativ, cunoscându-i toate gândurile și toate tainele. Simțea privirea sfredelitoare urmărindu-l peste tot, judecându-i mersul, gesturile, râzând de stângăcia sa. Îi era ciudă, căci castanul, având mai bine de 400 de ani (după cum aflase de la Liza), era plin de vitalitate, cu fiecare an devenind tot mai puternic, mai impunător, spre deosebire de el, care se ofilea de la o zi la alta. Ar fi vrut să fie un castan, să dăinuiească sute de ani și toți să-i invidieze grandoarea. Să-i judece pe ceilalți, să-i privească mustrător, să știe și să vadă totul.

Acum însă era mult prea târziu. Luase o hotărâre și totul era în zadar. Nu mai avea nici o dorință, nici un ideal: era un mort printre vii.

Ridicase șapca de jos și o așezase nepăsător pe cap. O trase cât mai mult pe față, încercând să-și ascundă chipul; zadarnic. Iritat, aruncă chipiul la baza castanului și-l călcă în picioare de câteva ori. Era sătul de acea șapcă hidoasă, mult prea mare pentru capul său, pe care trebuia să o poarte de la prima oră a dimineții până noaptea târziu. Îi era lehamite să plece capul, să se ascundă în spatele acelui material ce-i dădea niște mâncărimi groaznice. Și toate astea pentru ce? Pentru ce?

–  Încă puțin… încă puțin și-i gata, șopti surescitat, ridicând șapca și punând-o pe cap.

Plecase fără să spună cuiva și avea să fie umilit în fața tuturor pentru asta. Apoi avea să fie bătut zdravăn, chiar dacă urmele ultimelor lovituri încă nu se vindecaseră; nici nu mai știa cum arătase înainte să fie adus aici, într-atât îl desfiguraseră bătăile. Un singur lucru rămase neschimbat: avea chipul smead și era nespus de urât.

Apropiindu-se de clădire, pășea din ce în ce mai sfios și mai temător. Se gândea la ce avea de pătimit și avea o singură dorință: să fie Elena cea care se ocupa de bătaie în acea zi, căci dânsa era mai miloasă și nu lovea prea tare, ci doar răcnea; din pricina acestui fapt, obosea repede și bătaia nu se prelungea inutil.

Începu să tremure și se opri pentru un moment. Se gândea să se întoarcă la castan… nu, nu putea încă. Trebuia să încerce, să se zbată, iar mai apoi, dacă nu reușea… dacă nu reușea, avea să sfârșească cu toate.

Își trase șapca și mai bine pe față, vârându-și mâinile în buzunare. Grăbi pasul, iar când ajunse aproape de clădire se opri brusc. Un schelălăit ascuțit și prelung, venind probabil din spatele casei, îl alarmă pe băiat. O luă la fugă, căutând să găsească sursa zgomotului sfâșietor. Undeva, aproape de hambare (în care nu mai rămăseseră decât cinci saci de mălai), zăcea un câine slăbănog, aflat pe moarte. Când îl zări, copilul încremeni, privind neputincios zvârcolirile spasmodice ale patrupedului.

El, Nikolai, era părtaș la moartea lui Nikolai. Gândul acesta îl năuci; se lăsă pe vine și închise ochii. Avea gura întredeschisă, părând că vrea să spună ceva, însă nu era capabil să articuleze nici un sunet. Deschise ochii: câinele era acolo și respira greoi. Spasmele încetară, însă gura-i era încleștată. Părea de piatră, așa întins cum era, cu mușchii rigizi și cu ochii ieșindu-i din orbite.

Era bătrân și foarte urât: corpu-i era lipsit de blană, iar în loc de coadă avea un ciot. De vreo doi ani nici nu mai vedea, iar de câteva luni membrele-i inferioare slăbiseră groaznic, îngreuindu-i mersul. Ceilalți îl numiseră după băiat, căci, ziceau ei, era la fel de urât ca el. Cu toate că pe băiat îl chema Nikolai, copiii îl strigau Cuprie. La început, tânărul nu fu afectat de această schimbare, crezând că așa era obiceiul la orfelinate și că fiecare, pentru a fi acceptat de ceilalți, trebuia să aibă o poreclă. Mult timp nu zise nimic, însă nu înțelegea de ce toți râdeau atunci când îl strigau după noul nume; în acele momente se mulțumea doar să râdă și el, pentru a nu strica cheful băieților mai mari. După câteva luni însă, o fată din căminul alăturat, pe nume Liza (orfelinatul avea două clădiri principale: una destinată băieților, iar alta fetelor, astfel că arareori copiii interacționau între ei), îl trase pe Nikolai mai într-o parte și-i zise cu o seriozitate atipică vârstei: „Nu mai râde când ăștia te strigă Cuprie, că nu e nici un nume cu care să te fălești. De ce crezi că râd ei, ai? Că le ești tare drag? Bineînțeles că nu. Râd pentru că numele ăsta înseamnă gunoi, iar tu ești prost și nu-ți dai seama.”. Din acea zi, Nikolai nu mai râse la nici o vorbă de-a băieților și se mulțumea să suporte umilința în tăcere. Singura care-l mai proteja de răutățile celorlalți era Liza, care devenise sora lui mai mare. Ea era cea care-i bandaja rănile, cea care-l învăța să socotească și să se ferească de păcat.

Liza și Nikolai erau singurii lui prieteni; unul îi era mamă, dascăl și soră, iar altul îi împărtășea durerea cea mai mare: aceea de a se fi născut urât. Îi venea să urle, să se lovească cu capul de pământ și să plângă până ce avea să se sufoce, căci în câteva clipe avea să-și piardă amicul cel mai de seamă. Doar Nikolai îl putea înțelege cu adevărat, întrucât era exact ca el: urât. Dacă patrupedul murea, nimeni nu avea să-l mai înțeleagă vreodată, nici măcar Liza. Fata era foarte frumoasă și puțini cutezau să se atingă de ea, nevrând să o sluțească. De obicei, femeile o loveau doar peste spinare și, indiferent de cât de tare era bătută, Liza nu se plângea niciodată; se ținea drept și pășea resemnată, având întotdeauna un zâmbet sfios cu care-i întâmpina pe toți, buni sau răi. Uneori, băiatul se temea să o privească, crezând că îi va știrbi din frumusețe și că-i va da din hidoșenia sa. Când auzea vorbele astea, fata se pornea a râde cu lacrimi, într-atât i se părea de absurdă ideea. Nikolai râdea și el, spre a nu strica buna dispoziție a tinerei, cu toate că el credea cu sfințenie în judecata aceasta.

Băiatul se apropie de amicul său, trecând o mână tremurândă peste trupu-i slăbănog. Încă era cald, dar acea căldură nu mai avea nimic viu în ea; era doar căldura înșelătoare a morții. Copilul se cutremură. Fără să se gândească, luă câinele în brațe și o luă la fugă râzând în hohote. Fugi mult până ajunse la bătrânul castan, însă nu se simțea obosit. Înconjură copacul preț de câteva minute, râzând încontinuu. Cine l-ar fi văzut ar fi zis că e smintit, într-atât de straniu se comporta.

Când își simți brațele amorțite, conștientiză cele întâmplate. Privirea îi alunecă pe trupul neînsuflețit al prietenului său. Începu să plângă cu sughițuri, să țipe, să se lovească în piept. Nikolai murise. Așeză câinele pe pământ și cu mâinile goale începu să sape o groapă, ștergându-și din când în când fața. Lucra fără să se oprească, toată furia acumulată revărsându-se în acea acțiune ostenitoare. Ochii începură să-l usture, și cu cât se ștergea mai mult, cu atât creștea durerea. Scoase o batistă din buzunarul pantalonilor și-și frecă ochii cu ea, până îndepărtă tot noroiul. Își reluă ocupația, scoțând câte un bulgăre de pământ pe care-l așeza alături, repetând procesul la nesfârșit. Termină de săpat și apucă patrupedul de o parte și de alta a trunchiului, așezându-l în groapă. Scoase un bănuț auriu dintr-o cârpă prefăcută în medalion, pe care-l ținea la gât și-l aruncă lângă câine. Liza îi spusese că așa făceau oamenii înainte, pentru ca mortul să poată trece de fiorosul luntraș Șaro sau așa ceva. Astupă groapa și înfipse un băț în pământ, să știe cel care trece prin acele părți, că acolo își găsise odihna un mort, un câine, prietenul său.

– Nikolai, tu ți-ai găsit liniștea, dar eu… Lasă, încă puțin, încă puțin! rosti tulburat, privind cu amărăciune pământul proaspăt răscolit.

Se îndepărtă, atmosfera sobră a locului înspăimântându-l. Simțea privirea mustrătoare a castanului urmărindu-l. Îi auzea glasul zeflemitor și îi venea să țipe. „Ce mai aștepți, ce mai aștepți?” parcă-i spunea. Voia doar să-și jupuiască pielea, să arunce șapca, să sfârșească cu toate.

– Încă puțin, încă puțin, repetă cu un glas straniu, nemaiîntâlnit.

O luă încetișor spre orfelinat, călcând apăsat. Își auzea pașii și nu-i venea să creadă că sunt ai lui. Se simțea atât de uscat, atât de lipsit de viață, încât i se părea cu neputință ca el să fie sursa acelui sunet prelung.

Era aproape de asfințit când ajunse la intrarea în clădire. Deschise ușa cu reținere, un miros pestilențial izbindu-l drept în față. Trecu pragul, traversă holișorul care ducea spre scări și începu să urce treptele două câte două. Fu nevoit să se oprească, un strigăt violent răsunându-i în timpane: strigătul ei. Era Fatma. Fatma, soția diavolului. Fatma, fiica diavolului. Fatma, diavolul. Toți se temeau de ea, căci era rea, era nebună. Își găsea satisfacția în cele mai cumplite lucruri. Avea o sete bolnavă, care cocea înlăuntru-i ca o bubă uriașă; buba creștea și creștea, iar într-o zi se spărgea, Nikolai fiind cel care avea de suportat tot răul. După glasul acela inuman, după numele celui necurat-pe care nu contenea a-l rosti, băiatul își dădu seama că buba plesnise.

O luă la fugă pe scări, țipând și cerând îndurare.

– Iartă-mă, iartă-mă, Fatma! Iartă-mă, te rog! Fatma, te rog, promit, promit că nu mai fac! răcnea disperat, lovindu-se de toți pereții în drumul său.

Pe hol ieșiră și câțiva băieți mai mari, care priveau cu încântare dezlănțuirea femeii și o încurajau cu patimă.

– Bate-l, bate-l, Fatma! Că-i urât și prost! zise unul blond.

–  ’eneșul, noi muncim toată ziua și e se pimbă. Se crede poet, prostu’, își dădu cu părerea un altul.

– Și mai și mănâncă pe munca noastră, întări cel mai scund dintre toți cei prezenți.

– Bă, da’ urât mai îi! zise unul înalt și gras, observația lui fiind însoțită de râsetele celorlalți.

În hol apăru și un copil mic, aflat la orfelinat doar de câteva zile. Neînțelegând ce se întâmpla, se întoarse în sala de mese, fiind mai încântat de ceea ce se servea acolo decât de tot amalgamul din holișor.

Nikolai era disperat; auzea toate acele vorbe și vedea chipurile acelea pline de ură, care îl scrutau cu privirea și nu înțelegea de ce. De ce era privit în felul acela? De ce nu sărea nimeni să-l ajute? De ce era singur în fața acelei bestii? Își storcea creierii, în speranța că va găsi un răspuns, că va găsi o alinare, dar tot ce-i răsuna în minte era strigătul însetat al dihaniei, care voia să-l zdrobească și să-l umilească. Obosise, dar nu putea să se oprească acum. Urcă la mansardă. Avea noroc: ușa era deschisă. Pătrunse în cameră și închise ușa. O auzi pe Fatma cum înjură și apoi, câteva țipete de copii, care nu-l liniștiră. Știa că nu va scăpa, că ea îl așteaptă la baza scărilor, că-i aude respirația și că avea să-l bată cu atâta cruzime, încât își va pierde cunoștința. Iar ea va râde, va râde! Oh, cât de limpede putea auzi acel râs! Era peste tot: în spatele tapetului, în pardosea, în mintea lui, în sufletul său ros de spaimă.

Se trânti pe podea; întrebările năvăleau de pretutindeni, înnebunindu-l. Știa răspunsul, dar nu putea să creadă în veracitatea acestuia. Nu voia să accepte adevărul, cu toate că era în el, în fiecare capilar, în fiecare țesut, țipând cu o violență care-l speria.

El era motivul. El și sluțenia sa. Începu să râdă nebunește, să se lovească peste față, să urle, să râdă iar și iar. Își privi chipul în oglinda murdară, aflată pe un perete plin de mucegai: era urât. Oh, era atât de urât! Ochii-i erau negri și umflați, păru-i era năclăit, buzele-i erau crăpate, având veșnic o paloare bolnăvicioasă, de parcă aparțineau unui muribund. Fața avea o formă neregulată: colțuroasă spre frunte și ascuțită spre bărbie, iar pielea, oh, pielea era cea mai teribilă dintre toate!  Avea o nuanță de negru, dar nu din acela frumos, mat, cum văzuse că au oamenii desenați în cartea de la școală, ci spălăcit, lipsit de farmecul exotic caracteristic acelora. Începu să tragă de față, de păr, sperând la vreo schimbare; inutil. I se părea că se urâțește din secundă în secundă și-l cuprindea disperarea. Se lovea cu capul de pereți, plângea și apoi revenea în fața oglinzii. Inutil. O lua de la capăt, iar și iar. Inutil, inutil, inutil.

Căzu la pământ, simțindu-și capul greu și trupul slăbit. Zăcea într-o stare de semiinconștiență, mii de idei trecându-i prin minte. Își aduse aminte de Nikolai și de moartea sa, de Liza și de ziua în care deveniseră prieteni, de Elena, de Fatma și de bătăile ei.  Gândul cel din urmă îl întărâtă și-l înzdrăveni subit. Avea o poftă nebună să fie bătut, o dorință sălbatică de a fi umilit. Voia să se pedepsească pentru urâțenia sa, pentru chipu-i smead și colțuros, astfel că, ridicându-se cu o forță nefirească stării în care se afla, alergă la ușă, descuind-o.

O zărise. Femeia aștepta la baza scărilor, un zâmbet drăcesc întipărindu-i-se pe chip la vederea lui. Ochii-i injectați priveau plini de ură, dinții galbeni erau mai ascuțiți ca niciodată, fața-i era roșie, plină, iar mâinile-i zvâcneau nerăbdătoare. Băiatul rânji sardonic, coborând treptele una câte una. Sângele-i clocotea, privirea-i ardea, spinarea-i se încovoie instinctiv, pregătindu-se supusă pentru cele ce aveau să urmeze. Nici nu apucă să ajungă la ultima treaptă, că o mână masivă îl și izbi în ceafă, făcându-l să-și piardă echilibrul. Căzu la picioarele Fatmei, care începu să-l lovească cu pumnii, cu nuiaua (pe care o purta mereu la ea), cu palmele, izbind cu atâta violență încât ai fi zis că vrea să-l omoare.

– Unde mi-ai fost, bă, urâtule?  Zi, mă, că te omor, răcnea printre gâfâieli și lovituri.

Nikolai se ținea bine, țipând și el, mușcându-și cotul să nu leșine, cerându-i să-l lovească și mai tare. Fatma izbea neîncetat, încăpățânarea și rezistența copilului îndârjind-o și mai aprig. Îl lovea peste față, peste spinare, care se încovoiase și mai tare, deformându-l. Voia să se ridice, dar trupul rămânea nemișcat, într-o poziție de supunere totală, care o întărâta pe femeia cu chip de diavol. Nuiaua îl lovea peste gât, peste față, iar pumnii veneau de pretutindeni, izbindu-l în moalele capului și-n piept, cu așa o violență încât trupu-i tremura convulsiv. Băiatul nu mai era capabil să scoată nici un strigăt. Avea un gust sălciu în gură și neputând înghiți, tușea încontinuu, înecându-se. Simțea mirosul sângelui, gustul ușor sărat și era disperat, căci nu putea face nimic. Încerca să scuipe, dar acțiunea era mult prea ostenitoare ca să o poată duce până la capăt. Și atunci, ca prin minune, Fatma obosi. Ploaia de  lovituri încetase, o dulce amorțeală cuprinzându-i întreg corpul.

O auzi pe femeie suduind, însă nu fu capabil să deslușească ocările veninoase adresate cine știe cui. Îi auzi pașii depărtându-se și hârcâielile de femeie bătrână, care se ostenise prea mult. Se simțea zdrobit; îl durea tot trupul, dar era nespus de fericit și de mândru: rezistase. Și asta o supără pe Fatma, știa sigur. Ar fi râs cu poftă, dacă durerea nu l-ar fi împiedicat, mulțumindu-se doar cu schițarea unui zâmbet schimonosit. Apoi închise ochii, tușind înăbușit. Simțea sângele pretutindeni: în gură, răsfirat prin păru-i murdar, îmbibat în țesăturile hainei. Curând, singurul lucru pe care-l mai conștientiza era urâțenia de care nu scăpase. O simțea cu mai multă intensitate, de parcă prinsese viață, auzind-o aievea: „Cuprie, gunoiul! Cuprie, urâtul!”.  Îi era ciudă, căci totul fusese în zadar. Îi venea să țipe de furie, dar sângele îi producea o greață ce-l moleșea, o stare de toropeală instalându-i-se domol în trupul măcelărit.

*

Imaginea impunătoare a castanului fu cea care-l deșteptă din acea amorțeală plăcută. Făcu o sforțare supraomenească de a se ridica, un urlet violent părăsindu-i coșul pieptului, urcând vertiginos până în gura-i uscată, strecurându-se printre dinții ușor depărtați și pierzându-se în obscuritatea încăperii. Zăcea neputincios, murmurând cu disperare cuvinte lipsite de sens. Trebuia să se scoale, să sfârşească cu toate, până nu era prea târziu. Începu să se tăvălească dintr-o parte-ntr-alta, scâncind îndurerat. Când reuși să se întoarcă, porni a se târî pe coate, pe genunchi, mușcându-și cu brutalitate buzele și scrâșnind din dinți. Se zbătea cu îndârjire, înaintând cu repeziciune, mirându-se de tăria care zăcea în el. Se simțea puternic, iar gândul ăsta îl însuflețea, umplându-l de fericire.

Ajunse în capătul holului. Se ridică greoi, clătinându-se, rămânând totuși în picioare. Intră în cameră, trântindu-se pe divanul deteriorat, mâncat de ploșnițe. Acum trebuia doar să aștepte. La cinci aveau să plece ăia care lucrau pământul sau chiar mai curând, iar la şapte cei care mergeau la şcoală. La opt şi jumătate, Elena şi Fatma urmau să meargă la primărie după ajutorul financiar, primit lunar de la o asociaţie al cărui nume nu-l cunoştea. De la nouă fără un sfert avea să fie singur. Şi atunci, avea să plece, să părăsească orfelinatul, să scape de Fatma, de băieţi, de numele inuman pe care-l căpătase. Stătea nemișcat, dând la o parte din când în când vreun gândac rătăcitor, care-i tulbura așteptarea. Îi era greață când simțea piciorușele slinoase alunecându-i pe corp și se grăbea să-i înlăture de cum simțea furnicăturile acelea inconfundabile.

Se foia nerăbdător, privind florile de mucegai întrepătrunzându-se, despărțindu-se, dând naștere unor forme neregulate. Dacă nu era emoția aceea sufocantă care să-l însuflețească, ar fi înnebunit în acea odaie pestilențială: mirosul acru, ploșnițele, lipsa luminii și a ferestrelor fiindu-i indiferente. Se simțea puternic și viu. Da, chiar așa, viu! Îi venea să sărute pereții, să plângă, să râdă, să iubească. În câteva ore aveau să se sfârşească suferinţa, umilința, tot. Și apoi, când va fi scăpat de Cuprie cel urât, Nikolai va deveni frumos, frumos! Și apoi va uita de existenţa cuvântului „urât”. Și apoi…și apoi…

În scurt timp, glasuri de copii somnoroși străbăteau holul, ajungând până la ușa băiatului. Erau cei care refuzaseră să învețe carte, preferând munca de jos; când ăia deștepți veneau și-și băteau joc de ei, zicând că-s proști și că de aia s-au lăsat de școală, unul mai impertinent dintre cei luați în derâdere le dădea peste nas, spunând că munca înnobilează pe om și că, deci, erau nobil, iar ei nu. Nikolai fusese și el la câmp o perioadă, până într-o zi când unul dintre băieți îi spusese că din cauza urâțeniei sale, semințele se îngroziseră, nemaivrând să încolțească și că acum, din cauza lui, toți aveau să moară de foame. Cuvintele băiatului nu-l supăraseră, însă îl speriaseră, crezând cu toată ființa în veridicitatea acestora. După câteva săptămâni, constatase cu groază că semințele chiar nu mai încolțeau, așa că renunțase definitiv la această activitate (care lui îi plăcea teribil de mult). Mersese și la școală, dar acolo era mai rău ca oriunde: nu-i plăcuse de învățător, nu înțelegea matematicile, iar când venea vorba să citească, mai că nu izbucnea în plâns de ciudă, într-atât de străine îi erau acele litere; și, de parcă nu avea de îndurat destul, grupuri de băieți mai mari îl luau la bătaie zi de zi, distrându-se copios atunci când el izbucnea în lacrimi, cerând îndurare.

Din această cauză, el era singurul copil care rămânea în orfelinat cât ceilalți erau plecați. Pentru a nu da ochii cu Fatma sau cu Elena, care nu părăseau clădirea decât arareori, băiatul îl lua pe Nikolai și împreună mergeau în locurile cele mai liniștite, unde nu se găseau alți oameni și unde putea să scape, măcar pentru puțin timp, de șapca aceea hidoasă.

Coridorul amuți. Deschise ușa și ascultă emoționat. Plecară. Își luă șapca și coborî grăbit scările. Verifică să nu fi rămas vreuna dintre femei la parter, și, asigurându-se, părăsi clădirea. De cum ieși pe poartă, i se păru că aerul se preschimbase, că acel miros sufocant se purifică, devenind cea mai dulce aromă din lume. Era liber, scăpase. Zâmbea încontinuu, țopăind nestingherit, fredonând și salutând oamenii care-i apăreau în cale. Se simțea atât de fericit, încât atunci când trecuse pe lângă o bătrână beteagă de un picior, își scoase din medalionul-săculeț ultimii doi bănuți și-i dărui acesteia. Nu știa unde merge, însă zâmbetele oamenilor îi dădeau încredere și-l făceau să se simtă mai puțin singur.

Se peregrină astfel până când fericirea-i dipăru, o suferință tainică cuibărindu-i-se în sufletul pustiit. Se opri încurcat, strângând șapca convulsiv. Nu înțelegea ce se întâmplase cu natura, cu oamenii, și, mai ales, ce se întâmplase cu el. Totul căpătase o măreție fără seamăn: cerul se înseninase, soarele căpătase o strălucire nemaivăzută, păsările cântau cu atâta sensibilitate, încât simțea că se va prăbuși în fața măiestriei lor. Oamenii care treceau pe lângă el erau plini de viață, râdeau, fluierau, toate astea făcându-le cu atâta lejeritate, încât se simțea rușinat. Totul emana vitalitate, fericire și mai ales frumusețe. I se părea că toată suflarea voia să-i facă în ciudă, să-l umilească: oamenii îl priveau cu superioritate, fiind conștienți de propria lor măreție, în timp ce natura căuta să-și etaleze tot ce avea mai frumos. Căzu la pământ neputincios, gândindu-se doar la urâțenia care-l urmărea peste tot. Simțea cum îl sufocă, cum îi macină sufletul și-l sluțește, nimicnidu-i și cea mai neînsemnată urmă de frumusețe rămasă în corp. Îi ura pe toți. O detesta chiar și pe Liza, și se îngrețoșa când îi răsărea în minte frumusețea ei desăvârșită.

Voia să se lovească, să se sugrume pe el și urâțenia sa. Se ridică și privi năucit în jur. I se părea că toți îl huiduiesc și-l privesc urâcios. Începu să râdă incontrolabil, lovindu-se peste față și țipând ca un nebun. O luă la fugă și, trecând pe lângă bătrâna de care se milostivise cu câteva clipe înainte, se opri.

– Pentru ce, mamaie? Pentru ce sunt urât? Pentru ce mă privești așa? Nu știi, ți-am dat și puținul pe care-l aveam… Cuprie, castanul, Fatma… Oh, de-ai știi ce bătaie mi-a mai dat diavolul ăla cu chip de om! Strașnic mă lovea! Și am răbdat mamaie, am răbdat… Castanul… și a murit Nikolai, mamaie! Vai, vai, Nikolai, spuse, pornindu-se a boci atât de teribil, încât baba mai că nu izbucni și ea în lacrimi. Mamaie, răcni cu un glas frânt, de om aflat într-un mare necaz, mamaie, vai, vai, ce nenorocire… Pentru ce? Și Liza, săraca Liza… Și Nikolai a murit, mamaie! Uite așa, dintr-o dată s-a dus, zise, pocnind din degete. Așa repede, mamaie, uite așa. Castanul, mamaie, castanul, murmură delirând.

– Copil f’umos, zise baba zâmbind înduioșată.

Nikolai holbă ochii tulburat. Începu să hohotească atât de tare, încât tot trupul i se cutremura violent, de parcă era epileptic. Apoi, ca o fiară sălbatică, o privi pe babă cu o ură mocnită. Întâlnindu-i privirea, femeia se spăimântă; o hotărâre aprigă și o dorință lugubră întunecară fața băiatului. Vru să-i spună ceva, dar acesta o și luă la fugă, urlând cu un glas inuman. Înnebunise. Oamenii își făceau cruce, iar babele ziceau că a intrat necuratul în el. Fugea cu șapca trasă pe chip, țipând fără încetare.

Ajunse înapoi la orfelinat. Intră pe poarta mâncată de carii și se îndreptă grăbit spre hambare. Se duse drept la sacii cu mălai. Unul dintre ei era legat cu o funie mai grosuță, pe care se grăbi să o dezlege. Se înfioră la atingerea acelui material aspru și nespus de rece, însă nu putea da înapoi. Chiar dacă reușise să fugă din acel loc blestemat, urâțeniea avea să fie peste tot unde era și el, pentru că el era urâțenia și hidoșenia și sluțenia… Mamaia, s-o ierte Dumnezeu, probabil era chioară. „Cu siguranță, cu siguranță”, gândi băiatul și luând funia, ieși grăbit, de frică să nu dea ochii cu cineva.

O luă încetișor la pas. Avea destul timp, iar castanul era răbdător. Pășea tăcut, ca o slugă credincioasă ce mergea în întâmpinarea stăpânului. Se gândi la Liza; îi păru rău că n-avea s-o mai vadă, sperând doar că-l va înțelege și că-l va ierta. Fără să-și dea seama, ajunse în fața castanului. Avea să scape; în sfârșit, totul avea să se sfârșească.

Mai privi încă o dată mormântul prietenului său, dar nu simți nimic. Se cățără mecanic, ajungând la cea mai groasă cracă a copacului. Frunzele foșniră, părând a-i șopti mustrător: „Pe unde ai zăbovit, mă, urâtule?”. Legă funia de ramură, petrecând-o apoi în jurul gâtului. Mai întâi se așeză pe vine, încercând rezistența sforii: era strânsă bine. Voia doar să se sfârșească repede, astfel încât să nu sufere prea tare. Aștepta moartea ca pe o mângâiere.

Se lăsă ușurel și atârnă bălăbănindu-se. Se zbătea violent, horcăind ca o vită înjunghiată. Îl cuprinse disperarea: nu voia să moară. Încerca să slăbească strânsoarea; zadarnic. Dădea să țipe, dar funia îl sufoca. Trăgea cu disperare, zgâriind lațul cu unghiile, reușind doar să-și rănească degetele. Murea ca un netrebnic, singur și înconjurat de urâțenie. Se mai zvârcoli preț de câteva clipe și apoi zbuciumul luă sfârșit. Devenise și mai urât: ochii-i ieșiră din orbite, mai să-i prăpădească pe jos, limba-i se umflă teribil, atârnând batjocoritor, ca pentru a-i scandaliza pe ceilalți, iar pielea-i se închise la culoare, devenind neagră-neagră. Era ceva de-a dreptul respingător, încât nu puteai să-l privești mai mult de câteva secunde fără a te îngrețoșa.

Frunzele foșniră iar, urmând apoi o liniște desăvârșită. Numai singur corpul se mai clătina din când în când, vrând parcă să-și plângă durerea și sluțenia împovărătoare. Castanul oftă, corpul se legănă: în curând toți aveau să-l uite pe băiatul cu chip smead.

Miruna Horodincă