Băiețelul

Ciocănitul din ușă e atât de discret, că seamănă mai degrabă cu zgrepțănatul unui cățel.
Potrivesc țigara abia aprinsă pe marginea scrumierei și mă ridic, repetând în minte cuvintele de final ale frazei pe care tocmai am început să o scriu.
– Săru’mâna, aveți gunoi?
E Băiețelul. Micuț și ars de soare. Capul lui îmi întrece cu un lat de palmă linia taliei. Azi e îmbrăcat cu un tricou vișiniu, care îi scoate în evidență pielea rumenă a obrajilor și măsliniul lucios al ochilor.
– Am, așteaptă puțin. De fapt, intră, să golesc și coșul din biroul de alături. Și ai grijă la prag.
Intră sigur pe el, demn și înțepat ca un soldat de ciocolată. Fluieră admirativ:
– Ăsta e nou?
Ridic capul din sacul în care îndes niște hârtii rupte:
– Ce să fie nou?
– Tabloul ăsta mare, cu alb și albastru.
Se dă doi pași înapoi, în timp ce îl privesc amuzată și trag un fum.
– Înseamnă ceva? – își roade o unghie.
– Înseamnă… mai multe. Dar nu cred că poți tu să înțelegi.
Mă măsoară preocupat, apoi desprinde un sac din sulul rămas pe canapeaua din hol:
– Alături! îmi spune, întinzându-mi sacul.
– Alături…ce?
– Sticlele de plastic. Le puneți alături, că așa ați spus de fiecare dată: hârtie la hârtie, plastic la plastic și… gunoiul, la gunoi.
– Bine că îmi dai și lecții, îi zâmbesc. Ai fost la școală azi?
– Fost! Pot să iau un măr? – stă cu mâna întinsă spre fructiera în care luminează câteva mere galbene. De fapt, pot să iau două? Că mă așteaptă și mama jos.
– Poți. Bomboane vrei?
– Doar dacă aveți o pungă, că nu am cum le duce .
Îmi arată, ridicând din umeri, buzunarul minuscul al pantalonilor de trening. Îndes în pungă merele, cutia de bomboane, o ciocolată, două cornuri și o cutie cu iaurt.
– Dacă tot am venit, puneți și florile, că-s ofilite; și goliți și scrumiera în sacul de gunoi. Vă aduc eu niște bujori când mai vin, bine?
– Dacă vrei tu…
– Vreau. Abia au înflorit și miros frumos, alungă fumul de țigară.
Îmi zâmbește complice.
– Taare mai ești tu sfătos și grijuliu, Băiețelule! Ia spune, ai fost la școală azi?
– Fost! M-ați mai întrebat o dată, dar ați uitat. Când să mai vin? Că ați spus acum o săptămână că mai aveți niște hârtii de aruncat.
– Asta-i bună, acum mă bați la cap și cu curățenia. Hai, pune bănuții ăștia bine, să nu îi pierzi și vino…
– Miercuri e bine? Că stâng bani să umplem butelia.
– Și de câți bani ai nevoie pentru butelie?
A trecut de la unghia degetului arătător la următoarea. O roade cu conștiinciozitate, în timp ce încearcă să numere ceva pe degetele de la mâna rămasă neocupată; se încruntă și conchide:
– Mult, dar îi strâng eu, nu vă bateți capul.
Scotocesc în portofel, scot o nouă bancnotă și i-o întind:
– Pune-o bine, să nu o pierzi și vino miercuri, poate mai fac rost și de niște bomboane.
Băiețelul împăturește banii, îi bagă în buzunar și trage grijuliu fermoarul. Apucă sacul cu gunoiul-gunoi, pe cel cu sticlele de plastic și punga cu fructe și dulciuri.
– Săru’mâna! Ne vedem miercuri. Pe la patru după-amiaza e bine? Și să știți că, de banii ăștia, cred că vă mai pot duce gunoiul de vreo trei ori.

Oana Neda

În mezozoicul târziu, adică prin 1995, am absolvit Facultatea de drept a Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași.De atunci, am purces a scrie, cu nițel talent și ceva succes,  ”poveștile” oamenilor ale căror întâmplări ajungeau pe pupitrele judecătorilor. Cum nu tot ceea ce aflam putea fi convertit într-o interpretare dată unui text de lege, am început a aduna senzații, replici, declarații, drame ori bucurii, spre a nu rămâne uitate. Și am început a le împărtăși.