Când se plimba, Hoshino Shionogi a observat că un cuplu venea spre el și de la depărtare n-a putut decât să recunoască imediat că era format dintr-un bărbat alb și o femeie japoneză. Și-a putut da seama de asta chiar dacă aveau fețele acoperite cu măști. Din instinct, s-a gândit că fața lui cizelată, fruntea lată și părul auriu dansând în vânt erau evident de tipice pentru bărbatul alb, iar ochii ei, extrem de siropoși, ca aspartamul care-i provoca greață, erau tipici pentru femeia japoneză.
Chiar dacă asta reflectau și propriile retine, Hoshino se simțea mânios ca și cum ar fi fost forțat să bea un suc făcut din gândaci. Și o transpirație călduță îi curgea lipicioasă în jurul omoplaților, umezindu-i tricoul.
După ce într-un final se declarase și în Japonia că pandemia de Covid era aproape pe terminate, excursioniștii veneau ca niște tsunami care anihilau toate lucrurile indigene. Acum Hoshino vedea frecvent astfel de cupluri, configurate din aceste două elemente detestabile.
Și el se holba la femeia japoneză care mergea lângă bărbatul alb. În fiecare zi vedea cum femei japoneze ca ea ridiculizau Japonia și bărbații japonezi pentru valoare patriarhală și xenofobă, adică „demodată”, și încercau cu nerușinare să justifica acest dispreț cu expresii ca „海外では kaigai dewa / În țări străine…” sau „外国の人は gaikoku no hito wa / Oamenii străini…”.
Dar Hoshino credea cu hotărâre că în acele cuvinte se ascundea o înșelătorie murdară; această „海外 / străinătate” însemna doar „欧米 Oubei / Europa și SUA” fără nicio excepție, și acest „外国の人 Oameni străini” însemna doar „白人 Hakujin / Oameni albi” fără nicio excepție. Și ele venerau oamenii albi, cultura creată de ei și frumusețea întruchipată de ei ca o existență supremă.
Adică femeie japoneză era nimic altceva decât sclava albilor.
N-ar trebui să folosească un cuvânt vehement ca „sclav”?
Dar recent Hoshino învățase un lucru nou despre cuvântul „sclav”.
În ultimii ani nu se mai folosea „sclav” în SUA, deoarece se zicea că exista riscul ca o persoană reprezentată cu acest cuvânt să se considere esențialmente sclav.
Atunci cuvântul potrivit, folosit în loc de „sclave / sclav”, era „enslaved person / persoană aservită”, care însemna că o persoană era sclavă doar pentru o perioadă de timp, nu esențialmente. Așadar se considera că „enslaved person” era mai corect politic decât „sclav”.
Când a aflat asta, Hoshino a hotărât că în viitor va folosi, de exemplu, nu „sclav negru” ci „persoană neagră aservită”.
Dar în același timp a început să se gândească: cine ar trebui să fie reprezentat cu „sclav”?
Ar trebui să fie oamenii care voiau să flateze și să devină subjugați.
Astfel de om e această femeie japoneză din fața mea, s-a gândit Hoshino.
Și simțea pericolul că sclavi ca ea începuseră deja să se înmulțească în mod accelerat pe internet și în lumea reală.
Se răspândea un tip nou de supremație albă.
Și acest fenomen nu se întâmpla doar în Japonia.
China, Taiwan, Correa de Sud…
Nu putea să aștepte dizolvarea minții umane în Asia de Est.
Florin Țele se simțea revigorat cu bucurie, scăldat în privirea jegoasă a bărbatului japonez, deoarece nu obținuse atâta superioritate niciodată, așa cum probabil simțeau cu ușurință oamenii din Vest.
El, când locuise în Marea Britanie, nu se putuse scălda în atenții și afecțiuni din partea femeilor, aproape deloc.
Corpul și figura lui erau cel puțin medii ca nivel de atracție, credea el, dar problema era vocea lui. Femeile, indiferent de rasa lor, îl ridiculizau de fiecare dată când vorbea. Vocea îi suna pițigăiat, ciupind în permanență timpanele cu accentul greoi de română lipind de engleza lui.
– Sună ca și cum… s-ar răhăți o pisică.
Chiar acum Florin și-a amintit destul de clar ce i-a zis o femeie neagră numită Ujema într-un bar, Simmons Temple de lângă gara Embankment. În jur era un zgomot îngrozitor, însoțit de mârâitul bețivului pe care un paznic îl oprea să intre.
Și româncele îl ignorau pe Florin complet, de parcă așa ar fi fost perfect natural.
Le putea ierta că erau într-o relație cu bărbați albi. Putea reuși să le ierte pentru o relație cu bărbați negri, pentru că se schimbau vremurile. Dar nu putea ierta o relație cu bărbați turci sau pakistanezi. Aproape l-a înnebunit când și-a imaginat că în vaginul româncelor ar intra penisul unui bărbat a cărui piele brună era ca un sol plin cu râme.
Dar Florin putea doar să se consoleze, izolându-se de exemplu în camera lui și văzând un porno în care câțiva bărbați albi ejaculau pe o femeie albă cu ochelari de soare.
Într-o zi când mergea pe stradă, o turistă asiatică i-a cerut ajutorul. L-a întrebat unde era o librărie numită Daunt Books și, după ce el a însoțit-o până acolo, femeia i-a mulțumit cu o voce atât de pițigăiată încât în mintea lui a apărut imaginea unei floarea-soarelui extrem de galbenă, care l-a exaltat.
Au intrat împreună în librărie și au început să vorbească despre literatură.
În această perioadă o scriitoare neagră numită Bernardine Evaristo, a cărei față, credea Florin, era exact ca a unei gorilei, câștigase Premiul Booker cu romanul „Girl, Woman, Other / Fată, femeie, alta”. Când romanul a apărut în conversație, Florin a zis că-i place, deși nu-l citise și nici nu voia să-l citească.
După ce a petrecut câteva ore cu femeia, Florin a sfârșit prin a face sex cu ea, ca și cum s-ar fi lăsat în voi unui flux.
Florin nu avea suficientă experiență cu sexul și se culca pentru prima dată cu o femeie asiatică, al cărei geamăt era atât de pițigăiat încât îl făcea să simtă o afinitate subtilă.
Asta era vocea despre care feminiștii albi din Anglia ziceau „Femeile asiatice au glasurile extrem de pițigăiate, și e o dovadă că ele sunt reprimate de o patriarhie mai puternică în Asia decât în Europa!”
Florin s-a gândit zâmbind uscat la stupiditatea lor și a simțit puțină empatie pentru femeile asiatice.
Apoi, și eu aș fi reprimat de patriarhi, hah!
Femeia s-a întors în țara ei după aceea, iar după câteva zile Florin a văzut două femei din estul Asiei la un bar de lângă gara Tottenham Court Road. Și-a dat seama că erau turiste, din cauza atitudinilor nepăsătoare. După ce le-a urmărit și a intrat în vorbă cu ele, în cele din urmă a ajuns să facă sex cu una cu părul negru.
Și Florin simțea un fel de venerație că putuse face foarte ușor sex cu femei de estul Asiei, până la dezastrul cu Covidul. De la aceste experiențe învățase că succesul lui sexual era garantat dacă intra în vorbă cu femeile din estul Asiei, al căror machiaj era ambiguu ca o cremă diluată cu apă.
Florin folosea o șmecherie care atrăgea în special femeile.
「ワタシハふろりんトイウモノデゴザイマス」
Dacă rostea această expresie japoneză în mod intenționat greșită, care se putea scrie „ma numesc florin, o placere sa va intalnesc”, femeile japoneze, după ce deschideau ochii larg, îi îngustau treptat, ca niște mame milostive.
– Ce drăguț!
Exista femei care răspunseseră în felul ăsta, alteori cu un cuvânt japonez: Kawaii!
Pentru ele, japoneza lui cu accent englez de care se lipea accentul românesc suna ca o pisică în timp ce se răhățea, dar care făcea și miau-miau.
Și asta era valabil și pentru femeia japoneză care mergea acum lângă el.
Florin s-a uitat încă o dată la bărbatul japonez, care nu avea o mască pe fața.
În Anglia, oamenii nu mai purtau măști. Albi, negri, asiatici sau arabi. Toată lumea. Existau prea mulți oameni acolo care se gândeau că era chiar bine dacă alții sufereau și mureau, spre deosebire de oamenii din Japonia.
Florin se simțea liniștit în Japonia datorită acestei situații, dar acum nu putea decât să se gândească la faptul că exista un idiot și în Japonia, ca mulți din Anglia.
Voia să-i arate acestui idiot, acestui bărbat japonez care se uita la el în mod mizerabil, cât de „kawaii” se gândea femeia japoneză că era el.
「ネエ、ツギ、ドコイクマスカ……」 – hei, urmatorul, unde ne vom duce…
După efortul de a vorbi japoneza în mod intenționat stricat, Florin a încercat să rostească numele femeii japoneze, dar nu a reușit. Îi uitase numele.
„Ciouco” sau „Chiouco” sau așa ceva.
Și-a amintit că ea, când se prezentase, spusese că numele ei însemna „butterfly”, dar al nu mai știam cum se traduce „butterfly” în japoneză.
Dar orice ar fi spus, era bine până la urmă.
Chiar dacă Florin pronunța japoneza cu accent român, femeia japoneză nu remarca greșelile.
Tettyo Saito s-a născut în 1992, în prefectura Tiba, Japonia. A studiat literatura japoneză la Universitatea Meiji din Tokyo. După terminarea universități, a început să studieze limba română, datorită filmului românesc „Polițist, Adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu. După 5 ani, visul său s-a împlinit, a reușit să devină scriitor în România. În Japonia, este critic de film și literatură.
Lasă un răspuns