În creierii nopții, pendulele au început să bată și valizele au pornit la drum. Televizorul și oglinzile sunt acoperite cu cearșafuri albe, iar valizele au dinți ascuțiți. Nimeni nu mai iese din case din vina lor. Valizele băloase înaintează cu gurile căscate. Calculatoarele sunt scoase din priză, iar ecranele sunt prăfuite. Valizele sunt cât pe ce să înhațe bebelușul. Bebelușul îi zâmbește mamei. Valizele s-au evaporat, pendulele nu le-a auzit nimeni. Majoritatea oamenilor dorm, fiecare închis în casa lui.
În cameră e întuneric total. Obiectele capătă formă dintr-o oază de amintiri. Draperiile trase sunt acoperite la rândul lor de un nesfârşit şir de plăci de polistiren şi metal, postere înfăţisând calendare şi animale sălbatice, preponderent păsări. Se pare că lumina nu trebuie să pătrundă deloc. Sub ferestre e un birou plin de obiecte mărunte, prăfuite și îmbâcsite. Un loc de depozitare al trecutului. În pătuţul cu gratii, bebeluşul tresare în somn şi mişcă dintr-un picior, gângurind.
Sufrageria este aglomerată de obiecte de uz caznic. Dulapurile s-au cojit, covorul e făcut ferfenițe. Aici sunt ţinute alimentele şi garderoba săracă, singura prezentă în toată casa. Aici, ceilalţi membri ai familiei au o reuniune importantă. Bătrânul Naum, îmbătrânit înainte de vreme şi paralizat, zace afazic într-un şezlong. La căpătâiul său stă mama bebeluşului, Trista, faţă în faţă cu Mahal, tatăl acestuia şi își zăreşte mama proaspăt coafată, pe Doria, care aranjează faţa de masă.
Mahal are privirea aţintită în podea. Lumina becului le arde feţele şi le îngreunează aşteptarea ca cineva să spună ceva până la urmă, hai!, un cuvânt măcar, o remarcă, orice… ca apoi să se poată detaşa în vederea subiectului delicat pe care îl au de atins. Se simte asta, deși nimeni nu știe ce va avea de spus celălalt, așa că mai mult se pândesc unii pe alții. Încotoşmănaţi în zdrenţe, îşi evită privirile, spaţiul acela de deasupra obrajilor şi de sub sprâncene fiindu-le interzis cât timp te aștepți ca toți ceilalți ochi să fie aținți spre tine și să te oblige să spui tot. Privirile scrutătoare anunță un tribunal nemilos. Unghiurile de nouăzeci de grade realizate de alipirea pereţilor între ei se apropie mâncând din tărâmul pe care această minunată familie îl posedă. Aceşti nefericiţi îşi petrec tot timpul în sufrageria dormitor-bucătărie-baie.
Pe cei trei dintre ei ce pot simţi sau înţelege ceva din realitatea respectivei încăperi, îi trecu un fior de nepăsare faţă de celălalt. Naum, paralizat în șezlong nu face niciun gest. Pe ceilalți îi taie un fior de la prea mult timp petrecut împreună. Cu toţii au ajuns la concluzia că daca un om cunoaşte pe celălalt mai mult decât trebuie, se va uita pe el în anumite privințe. Și asta nu este o poziție altruistă, cât timp rămâne sau devine o efervescență în celălalt. Fiecare privește pe fiecare cu o anumită suspiciune. Timpul și rutina i-a făcut tot mai previzibili, fiecare putând să anticipeze mișcările fiecăruia. Ba mai mult, toți trei gândesc același lucru: de căcat. De parcă lor le pasă de mine; m-am plictisit; totu-i de căcat. Mahal cască. Doria vrea să arunce felia mânjită cu marmeladă. Să o lipească de perete. Să nu îi pese cine va curăța după ea mizeria aia roșie și lipicioasă. Știe foarte bine că ea va fi cea care va șterge, e de căcat. Așează felia pe farfuria din dreptul fiului ei. Doria uită cât întinde marmelada pe o altă felie că nu mai este marmeladă. Oricum o aruncă în perete, direct pe lângă ceafa lui Mahal. La o adică, ar putea și prin el. Partea mânjită cu marmeladă îi pleznește creierii. Și BOOM! i-au foc toți din cauza bombei existente în capul fiului ei. Doria s-a gândit că e de căcat că se gândește la așa ceva. De fapt nu fac nimic, măcar mintea să zboare unde vrea ea! Așează borcanul la locului lui, iar în colțul gurii, pe lângă primele riduri zărite, Doriei îi mijește un zâmbet. Trista îşi mută privirea de pe pereţi pe un ou din care muşcă. De căcat, gândi Trista ca străfulgerată de o revelație. Doria priveşte spre ceafa fiului său şi se gândeşte la uşa de la intrare care nu a mai fost deschisă de… de ani de zile, de când s-a întors Mahal ultima oară de la şcoală şi au anunţat la televizor că nu se mai poate locui sub soare.
Femeia din televizor transmitea dintr-un loc ce nu semăna deloc cu un studio de ştiri ci mai mult cu un bunker, că cei care nu au posibilităţi financiare sau cei care nu au asigurare de soare vor fi izolaţi spre binele lor, rămânând ca ei să-şi asigure un trai decent pe baza ajutoarelor furnizate pe timp de noapte. S-a promis că se va munci în online și că oricum, de-acum internetul va fi singura cale ca oamenii să interacționeze, oferind oportunitatea umanității să își evolueze conștiința de la una separată de întreg la una în comuniune cu întregul. Fără vârstă, sex, rasă, religie, doar useri. Userul a fost întruchiparea omului nou de sub soare. De-atunci, în fiecare dimineaţă a primei zile din lună uşa de la intrare este acoperită de produse alimentare, de becuri, de medicamente, de formulare şi din când în când de un pachet de ţigări. Internetul a încetat să existe la scurt timp după exploziile solare, așa că idea omului nou de sub soare s-a năruit. Au intrat într-un ev media întunecat și nu mai știu mare lucru despre lumea înconjurătoare. Fiecare își vede de ale lui. Doria își amintește tableta cu wi-fi din tinerețe. Oftează după alte vremuri. Ne-au redus… se agită Doria, frecându-și mâinile tremurânde în poală. S-a pus taxă pe soare şi noi nu am fost în stare să o plătim. Rataţi. Rataţi. Rataţi! Trăim uniţi, unul pentru celălalt… dar băiatul meu e distrus. Era prea mic atunci să înţeleagă. De câte ori nu a încercat să deschidă geamul să… sau să ia o gură de aer sau… Gândurile ei încete au fost întrerupte de o voce. Bătrânul paralizat, într-o oarecare măsură i-a salvat. Inconştient sau nu, a rostit un cuvânt.
― Nu.
Toţi îl privesc ţintă. Uitaseră vocea lui joasă, acum gâjâită. Mahal se întoarce spre mama lui, iar ea îi spune în şoaptă:
― Trebuie măcar să încercăm.
Zâmbeşte fals şi se întoarce la aranjatul feţei de masă.
― Ce să încercăm, mamă? o întrebă Trista, pe un ton şoptit dar sigur, ca şi cum întrebarea era un răspuns.
Mahal se ridică brusc şi ia un lighean de sub masă în care vomită. Întreg organismul său reacţionează. Mama îşi duce mâna la gură, neştiind ce să facă, bătându-şi ritmic degetul arătător de buze. Trista ia atitudine imediat.
― Nu mai face atâta gălăgie! Îl trezeşti! strigă șoptit la limita dintre paroxism și scârbă. Vomiți, ce dracu’! Foarte tare, bravo… și cine îl mai adoarme după aia?!
― Ne fac rău discuţiile de genul ăsta măi Trista, măi!
Doria o priveşte dojenitor şi îşi îmbrăţişează băiatul. Se încolăcește deasupra spatelui său ca și cum ar strânge un brațe un obiect fragil pierdut și regăsit după multe căutări. E un gest mecanic.
― Eu zic să o facem fără să mai stăm pe gânduri, continuă Doria, că numai necazuri ne-a adus.
Trista se ridică cu zgomot şi se duce la uşă, lipindu-se de ea, cu mâinile acoperindu-i faţa. Părul lung îi ascunde orice expresie ce s-ar putea întrevedea. Doria, nedumerită de starea fetei, o cuprinde de umeri şi îşi apropie gura de urechea acesteia. Trista îi aude respiraţia greoaie. Toată scena e privită de Mahal care pune ligheanul la loc şi se şterge la gură. Doria îşi îndepărtează buzele în mişcare de la urechea fetei şi o îmbrăţişează. Trista se pierde în albul decojit al ușii.
În timpul acesta bătrânul Naum visa un şir de fii goi care se ţineau la ochi unul pe celălalt. În jurul lor era beznă. Li se distingeau mâinile şi capetele, formând un şir de mâini de taţi ce ţin ascunşi ochii fiilor lor. Dar orice tată devenea fiu şi invers. Orice progenitură este nucleul propriei idei de a fi fost ceva înainte. Pielea galbenă pare a-i transmite anumite gânduri prin pulsațiile sale. Cheaguri de sange curg in forma de cocolase, pe sub piele. Coatele lor îi incomodează pe cei dinapoi şi din când în când îşi dau brânci sau apasă prea tare pe ochii de sub palmele lor. Un lichid galben se scurge din ochi lor. În visul său, Naum nu putea distinge dacă mâinile erau de copil sau de adult, sau dacă erau amândouă în acelaşi timp. Fine si paroase, mici si mari. Nu îşi putea muta unghiul de surprindere, dar trebuia sa fie mai mult decât o iluzie optică. Meditând asupra acestui aspect al viziunii, a văzut cum unul din ei, îi striveşte ochii celui dinainte. Lichidul galben se scurge de sub palma sa. Nu înțeleg! Care e primul, adultul sau copilul? De căcat, nu-mi dau seama, gândi Naum fără să poată să privească în altă parte, pedepsit parcă să asiste la desfășurarea aceluiași fir care se orbește pe sine în mod continuu, devenind supărător de previzibil la un moment dat. Naum tresare când se ciocane in cutia in care se află și stă printre rudele sale de sex masculin care stau la saună. Unii dintre ei sunt morți mai mult ca sigur, își dă seama Naum și vrea să cerceteze mai mult. Fiecare din camera aceea îi era cunoscut, dar nu îi păsa prea mult de el, nici de tatăl, de fratele sau fiul său. Nici de bunicu, Dumnezeu să-l ierte, uite-l cum stă acolo și se prăjește cu noi în sauna asta. Într-un astfel de moment plictiseala lui Naum devenea insuportabilă. Rămânea nemișcat ca toți ceilalți, ca niște statui care respiră. Se uimea de cum bunicul lui putea să stea cu picioarele așa țepene și să nu se vaite de ele. Se pare că sauna asta chiar face bine, nu degeaba mă căznesc și eu să nu-mi mișc picioarele deși mă doare de mor, dar uite, îmi schimb poziția când și bunicu o să facă prima mișcare. Bunicul nimic. Pe Naum îl doare tot corpul și se gândește cu amar la un chip ciudat și necunoscut. Ceva din el știe că e mama lui, în rest nu știe ce e aceea o mama. Miroase sperma lor ejaculata printre păduri de păr pubian nespălat. Naum se gândește că sunt bărbați pe care nu îi cunoaște. Speră că sunt rude îndepărtate de care nu știe sau niște străbunici mai vechi, nu vreun bărbat străin care a intrat și el la sauna. Eventual un homosexual care se bagă în afacerile noastre de familie. Naum zâmbește la gândul liniștitor cum că și-a păstrat simțul umorului. De fapt nu-i pasă, tot ce știe e că îl doare corpul de la poziția asta nenorocit de proastă din sauna asta cum să-I spun… și în rest, e de căcat. Își amintește brusc cum i-a venit toată chestia asta cu sauna cât a stat cu ochii închiși, iar când îi deschide, vede într-adevăr ce trebuia să vadă, pentru că aici rămăsese. Băieții și tații lor care își bagă degetele în ochi unul altuia. A uitat să vadă șirul și i-a pierdut firul, cum ar veni. Naum se gândește că de aici a fost visul cu sauna, că probabil s-a gândit la tatăl lui, de aici la bunicul și dacă e mort, cine știe poate bunicul a vrut să îi transmită ceva, nu știe și nu știe nici ce să creadă în privința interpretării viselor. Nu are ce să facă, decât să privească cum copilul își așteaptă cuminte lecția de la tată. De sub palmele rigide ale brațului gros curge un lichid galben şi sânge, iar fiul se îngălbeneşte întrutotul. Vede prin palmele tatălui, fără ochi, cordonul ombilical ce îl leagă de şirul infinit şi îl muşcă. Eliberat, realizează că a scăpat de zgomot. Toţi taţii au dispărut. Întuneric.
AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
În pătuţ, bebeluşul plânge urlând. Sunetele sunt prea puternice şi prea disonante să iasă dintr-o fiinţă atât de mică. Feţele uimite ale celor trei membrii treji, aflaţi în sufragerie formează un triunghi în jurul mesei – Doria privindu-l pe Mahal, Mahal pe Trista şi Trista pe Mahal. Undele țipătului depășesc auzul și încep să fie văzute în tremurul vederii fiecăruia. Porii pielii parcă absorb țipătul ca pe o otravă care îi face să tremure. Toți trei, încercând să-şi găsească o ocupaţie pe timpul urletelor demonice, au sfârşit, dimpotrivă, stând nemişcaţi pe scaune, în jurul mesei, privindu-se unul pe celălalt.
AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Ascultă țintuiți, fără să poată face nicio mișcare. Nu reuşesc nici să se gândească la ceva util, ceva ce i-ar putea ajuta în aceste momente de stres maxim. Sunt paralizaţi de sunetul care le intră brut prin urechi, în timpane, revinind cu ecou și reverb în fiecare parte a corpului aflat acum sub efectul psihoactiv al țipătului. Aflat în şezlong, bătrânului îi curg bale în somn. Doria face un effort nemaipomenit și rupe triunghiul, adunându-și toate forțele ca să scoată dintr-un dulap, ascuns sub un maldăr de haine, un cuţit. Îl intinde lui Mahal. Mahal îl ia neîncrezator. Suflă de parcă ar arde ceva în fața lui. Nu știe ce să facă. Doar o privește tâmp. Doria îi smulge cuţitul din mână.
― Trebuia să mă refuzi înainte! Vrei sa se spună despre tine că ești un criminal?
Mahal nu înţelege nimic.
― Măi, băiatule, tu nu înțelegi nimic! Uite-te și tu în jur puțin, ce naiba!
Mahal nu înţelege în continuare ce e cu mama lui. Nu a înţeles de ce el şi acum nu înţelege de ce nu el trebuie să… să ce?
AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
― Ce te uiţi aşa la mine, ca prostu? Nu trebuie sa fim proşti, să ne pripim; trebuie să ne tocmim acum.
Mahal are impresia că totul are loc în capul lui, iar mama pune cuţitul la loc, sub maldărul de haine.
― Ne aud ăștia, încheie Doria în timp ce își ia un prosop sub braț. Crezi tu că ne-au lăsat așa, de izbeliște, fără să ne urmărească? Dacă totul nu e decât un test?
― Mamă, parcă am covenit că nu o să ne batem capul cu fel și fel de conspirații ca să înnebunim de tot.
AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Urletul pare a fi robotizat, un sunet digital menit să se repete într-un difuzor, la nesfârşit. Trista plânge în surdină şi îl mângâie pe cap pe Naum, rostind ca într-un bocet, ritmic şi sacadat:
―Tătuțule, tătuțule!
Urletele bebeluşului se aud în continuare, umplând fiecare unghi al camerei, obligându-i să conştientizeze că se află închişi într-un cub și nu au curajul să ajungă la el! Noaptea continuă, se lungeşte şi se ajunge la infinit. Nu se cunoaşte originea acestor gânduri. Bătrânul devine un transmiţător de unde ce ating gândurile lor, fără ca raţiunea lor să le proceseze. Gândurile transmise li se stochează direct în subconștient. Sunt frânturi din vise, din amintiri, tablouri pe care le-aţi văzut, sunt un cumul de viziuni şi intervin în minţile voastre în calitate de creier artificial şi pun stăpânire pe raţiunea voastra cu viziunea mea. Văd! Două braţe feminine se întâlnesc de-a lungul spatelui unui bărbat. Se ating şi coboară. Spatele bărbatului este mângâiat. Este mângaiat lasciv cu terminaţiile acelor mâini delicate, care sunt zece unghii ascuţite. Mirosul de transpiraţie duhneşte. Putoarea umple viziunea respingătoarea pe care o urmez. Este un triumf al mizeriei în care, pe plaja roşiatică, doi tineri îndrăgostiţi fac dragoste. Ea stă culcată pe spate, cu părul plin de nisip, zgâriată pe mâini şi picioare, iar el o penetrează în timp ce îi sărută chipul, umerii şi sânii. Mă aud plesnind malul, sunt ud şi plin de corali. În mine înoată peşti şi mă pierd prin canale. Ma scurgeţi în pahare, pe care le duceţi la gură, va controlez tot corpul! Sunt un ocean ce privesc cum doi fraţi se împreunează la marginea unui oraş roşiatic, deasupra căruia veghează o ciupercă enormă de foc ce acoperă Soarele. Sunt o undă şi vă vorbesc prin acest aparat pe care voi îl numiţi radio, iar voi nu aveţi habar ca îl utilizaţi în fiecare clipă, ca vă e fabricat în cap. Vehiculele mele, jucăriile mele. Vă anunţ că Soarele s-a încheiat pentru voi. Potoliţi-vă poftele cum ştiţi mai bine, iar dacă sunteţi cât de cât puternici precum vă place să spuneţi, veţi rezista. Vă voi hrăni, vă voi uşura sarcina asigurându-vă un confort, vă voi da lapte ieftin şi aspirină, sucuri naturale şi câte un iaurt la un mic dejun delicios, vă veţi putea vedea chipurile în această beznă totală cu noile becuri, ce ne place să credem că vă asigură lumina dintre voi. Tot ce trebuie să faceţi e să vă înmulţiţi.
Bătrânul s-a trezit bruscat de fata disperată. Nu vede si nu aude nimic. Singurul lucru pe care îl simte este zona genitală scăldată în urină proaspată și caldă. Într-un acces de panică, fata repetă obsedată acceaşi incantaţie. Mirosul acrișor al urinei îi intețește frământarea mâinilor. Tătuțule, tătuțule… Ţinându-l de umeri, îl mişcă înainte şi înapoi, înainte şi înapoi până când s-a epuizat. Privirile li s-au întâlnit. Ea a tresărit, oprindu-se brusc din plâns, la şocul vederii tatălui care îi atinse mâna. Linişte. Trista înghite în sec. Tatăl paralizat care de ceva timp a privit numai în gol, nu mai știe cum să își țină privirea fixă, ochii îi cad grei într-o parte. Sunt singuri în sufragerie. Trista nu rezistă privirii conştiente a tatălui. Nu poate să creadă că este real ceea ce se întâmplă. Cu toate astea are senzația că s-a trezit dintr-un vis, deci într-o oarecare măsură totul e mai real decât fusese mai înainte. Se întâmplă totul prea repede. Nu poate să reziste în fața unei posibile bucurii care i-ar putea lua mințile. Fuge în camera alăturată.
În camera bebeluşului intră un fascicol de lumină din sufragerie. De ajuns însă să crape de ziuă acel întuneric îndelungat. Mahal priveşte un poster cu un grup de pinguini imperiali care îşi apăra ouăle împotriva unui viscol cumplit, alăturat unui calendar din 2018 şi un altul din 2016. Imaginile acestora nu se disting. Negru in negru. Lânga pătuţ, Doria ţine bebeluşul în braţe, alăptându-l.
― Asta e treaba ta, Trista, i se adresă Doria, tu eşti mama, nu eu. Îl leagănă uşor, iar Trista trage cu ochiul spre tatăl său, aflat la distanţă de un hol, întins în şezlong. Doarme uşor.
― Tot ce contează acum e că s-a terminat, continuă calmă Doria.
Mahal găseşte un radio vechi cu baterii şi îl porneşte. Nu şi-l aminteşte, dar cel mai probabil a uitat, mai ales că nu se află în cea mai frecventată cameră din apartament. Surprinzător, merge. Cu ajutorul unui buton rotativ, caută prin multitudinea de unde, un semn. Undele de radio pătrund în încăperi. Se aud continuu, doar cu mici întreruperi în care se schimbă frecvenţa, automat. E o jucărie veche, un transmiţător inutil, dar dătător de speranţă.
După un timp, toţi au adormit. Naum în şezlong, ţinut de mâna de Trista, Doria sprijinită de pătuţul cu gratii, cu bebeluşul sforăindu-i la piept, iar Mahal în spatele lor, la birou, cu mâinile întinse printre vechituri şi radioul care a rămas între frecvențe, acolo unde gâjâitul undelor scurte pare să capteze un vânt de pe o planetă neprimitoare.
Uşa de la intrare e deschisă, fiind umplută cu alimente de nişte indivizi fără cap, cu şenile şi manete în loc de picioare şi mâini, de nişte roboţi care se întorc cu liftul afară din blocul sigilat, alături de un cartier întreg într-o zi neobişnuit de călduroasă pentru luna martie, în care cerul senin este acoperit de stoluri de păsări întoarse de peste iarnă înapoi acasă.
Născut în 1990, Contantin Radu Vasile este absolvent de regie de film în cadrul UNATC. A scris și regizat
scurt-metraje de ficțiune și documentar și documentarul de lung-metraj Zilele vieții noastre. Odată cu
pandemia a părăsit Bucureștiul și s-a mutat în orașul natal, Vălenii de Munte. Începând cu 2022 a
început să își publice lucrările scrise de-a lungul timpului, în special poezie și proză scurtă. E interesat de
limitele limbajului, de motivele pentru care oamenii au simțit dintotdeauna să se exprime prin narațiuni
și simboluri, de literatura de anticipație și are o nostalgie pentru perioada în care arta, religia și știința
erau o unitate de cunoaștere.
Lasă un răspuns