Sau: Cum să devii poet
Pe wikiHow, incredibil dar adevărat, există un articol despre cum să devii poet. Cu imagini, pe deasupra. În total sînt doar nouă paşi, printre care: decide ce fel de poem vrei să scrii, foloseşte un dicţionar, dacă scrii un poem de dragoste, foloseşte cuvinte ca trandafiri roşii, porumbei albi, iar dacă vrei să scrii despre o poveste tragică de dragoste citeşte Romeo şi Julieta.
Adam Gordon, caracterul principal şi naratorul din romanul lui Ben Lerner Părăsind staţia Atocha pare că foloseşte şi el, uneori, o reţetă (deşi o numeşte traducere).
“Deschideam [cartea cu poemele lui] Lorca aproape la întîmplare, transcriind pagina în engleză pe carnetul meu de notiţe şi începînd să fac modificări, înlocuind un cuvînt cu orice alt cuvînt cu care îl asociasem la prima citire şi/sau amestecînd succesiunea versurilor, şi apoi continuam modificările în funcţie de cum îmi suna mie mai bine. Sau căutam traducerea spaniolă a unui cuvînt în engleză pe care voiam să îl înlocuiesc şi apoi substituiam acest cuvînt cu un cuvînt în engelză care părea că sună la fel. (“Under the arc of the sky” devenea “Under the arc of the cielo”, care la rîndul său devenea “Under the arc of the cello”). Apoi îmbinam bucăţi de texte pe care le scrisesem în celălalt carnet cu aceste traduceri (“Under the arc of the cello / I opened the Lorca at random”, şi aşa mai departe).”
Ar fi însă nedrept să numim felul acesta de a scrie poezie o reţetă. Cel puţin în cazul lui Adam Gordon.
Ajungînd în Madrid în 2004 cu o bursă, Adam îşi petrece timpul îmbunătăţindu-şi cunoştinţele de spaniolă şi scriind “un poem bazat pe cercetare” despre războiul civil din Spania (despre care însă nu ştie prea multe). Adam pare a fi într-o continuă căutare de sine, nefiind sigur ce vrea, ce priveşte, ce aude şi ce vrea să spună. În primul capitol aflăm că el, poetul, nu a fost în stare să treacă printr-o trăire a artei care să îi fi schimbat viaţa în mod radical şi era chiar suspicios pe oricine ar fi pretins ca a avut parte de aşa ceva. Nu că o asemenea experienţă ar fi necesară vieţii unui poet dar, poate fiind ceva mai sensibil la lumea din jur, ar fi fost de aşteptat din partea lui. Deşi… Nu se poate să fii sensibil şi sceptic ȋn acelaşi timp? Nu se poate să fii poet şi să pui ȋntreaga lume sub semnul ȋntrebării? Urmărind un bărbat pe care l-a apucat plînsul în timp ce se uita la un tablou în Prado, Adam şi-a dat seama că şi lui şi supraveghetorilor din muzeu, le era imposibil să afle dacă bărbatul cu pricina reacționase astfel din cauza tabloului pe care îl admira sau dacă uitatul la pînza pictată era doar un paravan în spatele căruia se ascundea o viaţă intimă tulburătoare.
Iar faptul că se află într-o ţară străină, a cărei limbă pare deseori că îi joacă farse, nu face decît să adauge confuziei. Chiar dacă Adam are nevoie de medicamente pentru a-şi ţine personalitatea bipolară în frîu, chiar dacă, destul de des, îl vedem răsucindu-şi un spliff, pierdut în gînduri, el este totuşi un individ bine citit, consacrat poeziei, cuvintelor, ideilor. La un moment dat ne mărturiseşte că
“Încercam să îmi imaginez poemele mele sau orice poem ca nişte maşini ce pot pune lucruri în mişcare.”
Numai că el se vede nevoit să îşi amintească de faptul că materia primă a poemelor – cuvintele, nu sînt doar ţesătura realităţii ci şi vălul care o acoperă, plasa în care ne găsim prinşi, învăluiţi şi din care nu vom putem scăpa vreodată. Iată un exemplu:
“A început să spună ceva despre lună, despre cum se reflecta luna în apă, sau poate vorbea despre luna plină pentru a-l scuza pe Miguel sau pentru a trece de dramatismul general al serii, deşi luna nu era plină.A făcut o pauză îndelungată şi apoi a reînceput să vorbească; ceva despre o casă, dar nu aş putea spune dacă se referea la o casă la modul literal, ca structură sau despre o casă ca familie; am auzit nume de străzi şi luni ale anului; o listă de lucruri ce am crezut că sînt cărţi sau cîntece; vremuri grele sau vreme rea, epocă, unchi, schimbare, o analogie avînd de-a face cu vara, ceva despre cumpăratul şi/sau stricatul unei maşini. Am conceput deja cîteva povestiri din ceea ce am auzit, şi am făcut-o pe loc, aşa că nu era ceva ce nu am înţeles ci doar ceva ce am înţeles pe alături, ca o pluralitate de lumi.”
„O pluralitate de lumi” sau, cum spune Walt Whitman într-unul din cele mai cunoscute poeme ale sale (Song to Myself), „I am large, I contain multitudes.” (Sînt imens, conţin multitudini). Adam Gordon pare a fi la un pas de a se pierde în acest ocean de posibilităţi.
Ȋntr-un articol din London Review of Books, Ben Lerner scrie că, de fapt, poezia are un neajuns fatal şi anume – poemele. Fiecare poem este doar un eşec. Fiecare poem este un avorton. Un poem adevărat este un poem care nu a fost scris, care nu a fost adus pe lume, care rămîne la stagiu de potenţă. Iar a te numi poet nu e ceva cu care ar trebui să te lauzi.
„Poeţii sînt nişte mincinoşi nu pentru că, aşa cum a spus Socrate, te pot amăgi cu puterea cuvintelor lor, ci pentru că indetificîndu-te ca poet înseamnă că ai avea puterea să transgresezi logica amară a principiului poetic, lucru ce este însă de neatins. Poţi doar compune poeme care, atunci cînd sînt citite cu un dispreţ perfect, fac loc unui poem adevărat, care însă nu se va dezvălui vreodată.” (LRB Vol 37, Nr. 12, 18 Iunie, 2015)
Această descriere a poetului ca poet i se potriveşte aproape perfect lui Adam Gordon, un poet care deseori pare a fi rătăcit nu doar în lumea dificilă a limbilor şi cuvintelor acestora (prin care încearcă să îşi croiască drum cu ajutorul dicţionarelor şi traducerilor, dar şi încercînd să le simtă pur şi simplu). Uneori îl descoperim dezorientat şi în viaţa de zi cu zi. De exemplu, deşi se afla la cîţiva paşi de staţia Atocha, a aflat despre exploziile de acolo stînd cu nasul lipit de ecranul computerului şi urmărind pagina live de la The New York Times. Altădată, îl însoţim prin Barcelona, un oraş în care reuşeşte să se rătăcească, voit sau nu, deşi tot timpul era la doar cîţiva paşi de hotelul pe care îl căuta.
În cele din urmă, Părăsind staţia Atocha este un roman care nu îţi dă pace, care te atrage într-un soi de relaţie de love-hate cu protagonistul ei, pe care ai impresia că îl înţelegi şi cu care simpatizezi pînă cînd dai pagina şi ţi se pare că iarăşi l-ai pierdut şi că, de fapt, nu ai vrea să mai ai ceva de-a face cu el. Nu ştii dacă Adam Gordon este într-adevăr Adam Gordon sau doar un alter ego de-al lui Ben Lerner, nu ştii dacă el este într-adevăr un poet sau, aşa cum el însuşi mărturiseşte la un moment dat, “a bit player in a looped infomercial for the damaged life”. Citind ai mereu impresia că urmăreşti o poveste ce se desfăşoară “între oglinzi”.
Leaving the Atocha Station: A Novel. Coffee House Press. 2011
Kundera spunea undeva că o biografie este o logică artificială impusă unei succesiuni incoerente de imagini. „Logica artificială” e mereu treaba celorlalţi. Iar imaginile sînt variate: de la filosofie şi teoria identităţii narative la Rothko sau Miro, de la literatura contemporană la blog-uri despre tehnologie, de la traduceri la povestiri mărunte.
Altfel spus: „I am a sample size of one, not statistically significant, nor representative.”
Recenzia la cartea aceasta mi-a placut in mod special. Este datorita faptului ca ma intereseaza subiectul, eu insumi avind o idee de proza scurta asemanatoare, dar nu e numai asta.. mi se pare scrisa cu mult talent. Excelenta!
multumesc. sint curios sa citesc textul tau de proza scurta.