Betonificare – The Brutalist

Cinema Timiș – Intermisie – Umbra încă-mi stă pe scaun

O mână de oameni a lucrat zi și noapte, timp de șapte ani, la un film și acum iată apar criticii, bătând cu vârfurile degetelor în tastatură, timp de o oră sau mai mult. Ce-au muncit pe brânci castorii, vin acum salamandrele și testează aderența drugilor roși, târâți din pădure.
Și trei ore și jumătate? Da, atât. Dar ai o pauză în care te poți privi în oglinda băii să vezi dacă mai ești întreg. Poți să ieși afară să tragi din pipă și să te uiți la Lupa Capitolina din centrul orașului, dăruită de Mussolini în 1926, ca un fel de pre-salut roman. Te uiți la lupoaică, tragi in pipă, Statuia Libertății ți-e răsturnată în minte și te uiți la ceas. Așa-i făcut? Da. Dar nu am scăpat ceasul din ochi. Cincisprezece minute nu sunt cine știe ce. M-am reîntors în cinema, am străbătut holul lung și mi-am găsit umbra pe care o lăsasem la debutul pauzei stând nemișcată, dreaptă de coloană, pe scaun. M-am așezat și m-au năpădit gândurile. Chiar și înainte de Primul Abator Mondial, am avut mulți membri ai familiei, descoperiți apoi, care și-au redefinit viețile în Statele Unite și care îmi sunt acum pe cât se poate de străini.
Inițial, în timpul intermisiei, căutasem pe internet imaginea lui Laszlo Toth, numai că, la fel ca mulți alții, n-am găsit nimic în afară de niște nume ale unor arhitecți emigranți în Statele Unite, care nu și-au pus în geamantane numai haine, bocanci, paltoane, creioane, ci și-au împăturit alături de șosete și traumele. Reîncepe. Mă foiesc, strănut și nu-mi dau voie să clipesc.

-isme – Grandoare – Necesitate

BRUTALISTUL acționează pe mai multe planuri. E un aisberg istoric, social – suprafața fiindu-i trasată de condiția emigrantului, mizeria de zi cu zi, discrepanța dintre ăștia noi veniți și ăștia vechi rămași – iar următoarele etaje sunt locuite de acel vis american – irealizabil, care duce mai mereu la o fundătură – de un comentariu asupra artei arhitecturale postbelice, edificarea curentului brutalist, grandoarea inumană a clădirilor proiectate care, deși sunt respingătoare în formă și execuție în comparație cu cele Art Nouveau, sau cele baroce, rococo, sugerează direct, fără ocolișuri și înflorituri, regresul umanității, frica perpetuă de prăbușire. Betonificarea Europei.
În loc de heruvimi, depicții de lei, zei și cete bahice, flori cerate, sparte, înspumate, nu ne-a rămas decât un bloc gri de beton, care redefinește astfel conceptul de înfrângere. Sufletul e mutilat, dar omul respiră în continuare, câștigându-și tot mai mult, zilnic, din viață.
Nu vreau să descriu scene, să-l iau pe László Toth, ori pe Van Buren, să le fac fișele de personaj și să spulber revelațiile pe care viitorul spectator le-ar avea. Nici să discut despre problematica evreiască de după război, capitalism, nazism,-isme-isme-isme. Disecarea nu ajută decât în anumite branșe. Ajunge, încet, foarte ușor, să nu mai însemne nimic dacă o facem deliberat, ca și cum am urma o iluzorie tradiție a criticii, care nu se oprește din exploatat până când acel roman, film, poem, tablou, și-a pierdut cu totul însemnătatea generată de nuanțele descusute, stivuite în mașina de spălat a părerii, atârnate apoi pe sârmă, în plină lumină, la uscare.

Un film despre film – Epilog

Ca să faci un film ai nevoie de un șantier și de oameni dispuși să reașeze trenul pe șine după ce acesta a deraiat. Ori pe aceia care pot substitui mental o macara. La fel e și în cazul unui spectacol de teatru. La fel și în cel al unei afaceri. Hemingway vorbea de acea grație sub presiune – grace under pressure – ce cred eu că poate oferi o ramă filmului. Avem momente, cum am mai spus, grandioase, la Carrara, blocurile de marmură, precum un oraș interzis, alb, în care istoria, prin metaforizare, devine atât de palpabilă. Te piști de palme și ea e acolo, făcându-și continuu rondul. După, în scenele următoare, intrăm în viscerele muntelui de marmură unde se petrece și unde oamenii au prilejul de a redeveni mizerabili.
Relația încordată patron-artist este prezentă și variază de la o scenă la alta. Van Buren, patronul, este extaziat la început, și László, artistul, prudent, contemplativ. Ajung amândoi să-și paseze unul altuia povara proiectului, părțile financiare, limitate, se întrepătrund și le influențează pe cele artistice, nemăsurate. Amândoi chinuindu-se reciproc și amândoi chinuindu-i la rând pe cei care le sunt apropiați întru iluzia unui mausoleu care odată finisat va conduce, probabil, potrivit gândurilor lor tulburate, către ceva. O purificare a tuturor păcatelor săvârșite, o unire a semințiilor din Pennsylvania, un radical avangardism, imposibilitatea uitării istoriei, uitării imaginii unei mame, toate acestea împreună cu multe altele părând invizibile pe întinsul brutal și neted al clădirii, dar intersectate, ne gândim, în acea cruce formată de lună pe suprafața rece, venoasă, a marmurei.
Și mai zic, cu riscul de a fi pretențios, că BRUTALISTUL nu e acel americanism ieftin livrat în lunile de vară la Mall unde toată lumea se hlizește și unde toată lumea înghite popcorn și face duș cu pepsi. Poate fi un film extrem de plictisitor pentru unii. Poate fi palpitant pentru alții. Cum, de altfel, și trebuie să fie. Ar fi într-adevăr rău dacă ne-ar plăcea, tuturor, același lucru.

Intim. Herculean. Mizerabil. Grațios. Brutal. Uman.

Și ies din cinema și o văd pe a noastră Lupa Capitolina sub care un Romulus și Remus de bronz, ca răsturnată, cu soclul de patru metri, ca o lungă limbă mută de beton.

Horn Raoul Martin

Adus pe lume la 31 decembrie ’98, făcut, crescut în Timișoara, am absolvit Facultatea de Muzică și Teatru de aici de pe malul stâng al Begăi, depinde cum o privești, sunt actor, din când în când fotograf și scenarist și da, mai și scriu. Am debutat când nu se putea mai bine, în 2020, la Cluj-Napoca cu un volum de poezie. Au urmat antologii de proză și alte texte în diverse volume.