Își îndreptă privirea înspre rafturile de aluminiu din dreapta, ce susțineau o parte din cărțile sale. Erau de un gri deprimant. În mijlocul atâtor piese de mobilier din lemn, plăcile orizontale de metal, ieșind din perete asemenea unor amenințătoare lame de ghilotină, nu se potriveau cu nimic. Oricum, biblioteca de aluminiu nu fusese montată acolo de dragul armoniei, ci din necesitate: celălalt corp de mobilier folosit drept bibliotecă, poziționat în partea stângă, lângă fereastră, lat cât un braț de bărbat și înalt cu doar câțiva centimentri peste două sute, devenise, de la Crăciun încoace, neîncăpător. De Crăciun, părinții îi dăruiseră (nu fără o promptă recomandare din partea Annei) trilogia de peste trei mii de pagini a lui Follett. Acelor trei volume mastodontice Emil nu le găsise locul inițial, așa că așteptaseră o vreme pe masa rotundă din partea dreaptă a ferestei, neîncrezătoare într-un viitor prea confortabil, acoperite de folia străvezie de plastic – o teacă pe care el o oferea, ca un botez, tuturor cărților din biblioteca sa. Apoi, într-o seară care nu anunța nimic special, obișnuita cină în familie (de fapt, fiecare intra pe rând în bucătărie să ia masa după un ritual inconștient însă precis, neschimbat de ani: Emil primul, singur, pe întuneric, apoi mama și sora lui, cărându-și farfuriile prin casă marțea și joia, atunci când se difuza serialul turcesc, șezând turcește pe canapeaua din camera de zi, cu ochii ficși pe ecranul orbitor, la sfârșit tatăl său, singur, cu lumina aprinsă), lătrăturile lui Zolfy, întinzând botul după mâncare de sub masă, mârâind la oricine ar fi intrat sau ieșit din bucătărie (dar mai ales la stăpânul casei, pe care nu îl prea avea la inimă din motive de etalare a masculinității) – tatăl său dădu buzna în cameră, pe la ora șapte, după ce intrase în casă val-vârtej, rugându-l să îl ajute. Nu îi spuse despre ce era vorba până când nu ajunseră în spatele blocului, dinaintea portbagajului mașinii. Acolo, cu câteva clipe înainte de a deschide misterioasa trapă, îi dezvălui, cu un zâmbet sigur luminându-i expresia aspră și o privire încrezătoare, de copil:
”Am făcut rost de o bibliotecă.”
”O blibiotecă spui?”
”Exact! O bibliotecă bună, de la Ikea, are încă eticheta lipită.”
”Ai cumpărat-o?”
Nu o cumpărase. O încărcase de dimineață în mașină, după ce o ochise lângă un tomberon, rabatând bancheta din spate pentru a face loc grămezilor de rafturi, lipite unele de altele cu bandă scotch, stâlpilor și clemelor și baretelor de aluminiu (elemente de legătură cu peretele) de care urmau a se prinde rafturile. Tatăl său fusese mereu strângător. În pod, depozitase o droaie de scule, de ajuns pentru a acoperi în întregime podeaua uneia, ba chiar a două camere, dacă ar fi răspândit șaibele, șuruburile, piulițele, holțșuruburile, cheile, burghiele, șurubelnițele, lițele de cupru, de prin cutiuțele și găletușele și trusele compartimentate în care zăceau. Nu cumpărase nimic. De toate el făcuse rost.
Montaseră doar o parte a bibliotecii de aluminiu – trei șiruri verticale de rafturi, acoperind colțul din dreapta ferestrei. În lunile ce urmară, aproape fiecărui raft i se încredințase câte o încărcătură. Doar cele trei de deasupra, la care se ajungea cu mare dificultate peste masa rotundă, rămăseseră goale, pline de praf. Cele de jos, așezate perpendicular, deasupra cărora se întindea tăblia din patru fragmente a mesei, susțineau două boxe grele, orientate astfel încât undele de sunet să se distribuie uniform în încăpere, cu firele subțiri împletindu-se în drumul lor spre un alt raft, acolo unde tronau, negre și solitare, subwooferul și imprimanta. Emil le percepea acum, privindu-le din pat, ca două paralelipipede dreptunghice, unul vertical, celălalt așezat pe orizontală, două pete întunecate ale căror neclare contururi se pierdeau în profunzimea transparentă a camerei, mânjind albul peretelui. Tot ce se afla la o mai mare distanță decât labele propriilor sale picioare, apărea încețoșat fără ajutorul ochelarilor.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Bon, mais tellement court! :)
„o parte din cărțile sale” sau poate mai firesc „o parte a cărților sale”
Se simte imediat scriitorul care citește mult.
Neimportant dar aș inlocui „labele” cu „tălpile”.
Ahahah! Oui, Grig, tu as raison, mais est précisément à cause de cette que je l’ai dit dans le titre qu’il est un fragment.
Este un omagiu adus taților descurcăreți.
Dacă tot deranjează, aș putea scoate labele de tot, să rămână doar picioarele, deși, în gândurile personajului, expresiile populare nu ar trebui, poate, înlocuite. Mă mai gândesc.
Merci beaucoup!
P.S. : mă gândesc ce activitate s-ar forma pe site dacă cei care comentează pe marginea textelor altora ar primi comentarii, la rândul lor, de la acei autori. Poate vom reuși să implementăm asta în viitor. Să fie ca o regulă: înainte de a publica un text, să comentezi un altul.
Da, sunt de acord, dar numai pentru că ce spui tu implică „să fie citit un altul”, deoarece nu poţi comenta un text fără a-l fi citit :)
Prea mult şi ar începe să arate a FB…
Cred că „emigrat” implică „descurcat” mai ales atunci când eşti tată, cap de familie.
e…promitator! de parca insasi biblioteca se introspecteaza. sper sa nu fie o personalizare si pana la urma, biblioteca este o minte organizata, sofisticata, in cautarea omului ideal care sa o disece:) desi ar fi interesant!
Vă mulțumesc!
Nu, nu este o personalizare, este doar un gând care trece prin mintea protagonistului într-un moment de relaxare. Nu neapărat cel mai interesant, însă m-a ajutat, în nuvela din care face parte, să conturez mai bine dragostea pentru cărți a personajului.
Sincer, nu îmi mai amintesc cu ce intenție l-am postat în forma aceasta. Acum, parcă nici nu mai contează. E pur și simplu ceea ce este… nimic mai mult. :)
Pe mine dincolo de dragostea pentru cărți a personajului, care este evidentă m-a înduioșat acest tată care cunoaște dragostea pentru cărți a fiului și ”îi face rost” de biblioteca de aluminiu. Acolo în biblioteca de aluminiu va rămâne mereu imaginea tatălui care s-a gândit la fiu. Ca întotdeauna Pavel nu face risipă de cuvinte reușind să exprime esențialul.
Mulțumesc frumos, Daniela. Mi-ai ghicit (de fapt înțeles) intentia!
Frumos fragment, voi nota că ai mâncat un „r” în a patra frază, please see to it. Mi se pare că mi-e cunoscut textul…dar poate doar mi se pare mie! Elegant scris,cu explicațiile între paranteze iar Follett încă nu am avut ocazia să citesc. Multă inspirației și poate citim și nuvela cândva, că am ceva loc în bibliotecă. :)
Merci Ioana, am abandonat nuvela, și de obicei când o las moartă, folosesc doar unele fragmente mai răsărite pe care le îmbin cu altele pentru a scrie o alta: nimic nu se pierde, se reciclează.