Blow…my mind?

Din romanul ” Nu Zaiet, Nu Pagadi” Fragmentarium- The Moth Diaries

Blow…My Mind (?!)
Și dacă v-aș spune că totul e o invenție. Că „She” e doar o scriitoare. Că Alexandru e PR employee la o magistrală firmă internațională. Că Andrew este de fapt Andrew Solomon, Hoyt e Elisabeth Hoyt, Natalie e Natalie Sarraute. Că prima oară am simțit gustul umami în gură citind Chuck Palahniuk, „Fight club”, „Snuff”. Că am trăit o viață obișnuită într-un oraș zăpușit de căldură din Bărăgan. Că n-am fost decât o dată în București, ce să spun despre alte țări străine. Ce ați spune despre mine??!! Cu siguranță, fata asta e scrântită. Ba bine ca nu.Și încă îmi duc cu mândrie osânda. Citesc deseori fan fiction în limba engleză și știu că o poveste poate avea mai multe finaluri. În cazul nostru, vă puteți imagina cum ar fi ca „she” să se căsătorească cu Andrew….v-ar satisface finalul ăsta??!! Nu, e prea previzibil. Mai bine o răpire comisă de niste racheți bulgari în timpul unui sejur. Sau o banală crimă prin electrocutare regizată de Natalie sau Alexandru, gelosi că „she” vede în sfârșit luminița de la capătul tunelului. Ca în videoclipul lui No Doubt. Sau Lady Gaga. Dar de ce să nu suspendăm temporar povestea? Putem foarte bine să o lăsăm în coadă de pește. Să lăsăm criticii să își imagineze „cum ar fi dacă”. Ițele viitorului posibil sunt undele de soc ale unei crize existențiale sau doar rezultatul banal al unei contabilități primare??!! Calculul algebric ne-a infestat existența până în cele mai banale acțiuni. De ce să poetizăm lumea, să o poleim cu teorii, de ce să anulăm esența meschină a vieților noastre stratificate geologic și istoric , de ce să nu recunoaștem că în acest sfârșit de mileniu s-au adunat toate evurile posibile, că aici trăiește un nabab, mai încolo un burghez, mai dincoace un cerșetor din Curtea Miracolelor, mai la vale un traficant de arme, în suburbie un proletar nostalgic, și toți își numără lovelele de parcă și-ar număra picăturile de sânge care le-au mai rămas în organism, că tot ce ne-a mai rămas din conștiință este un trailer de film, un spot publicitar, că viața noastră este o premieră fără spectatori, că viețile noastre reale nu sunt niciodată blockbustere. Capitalismul este un patchwork, un burduf din petice . Și oricât suflăm din bojoci nu putem face acest lucru să cânte ca un cimpoi.
M-am născut din Marcela si Avram. Marcelavram. Nu, nu sunt un fotomodel, darămite un star pop. Camarada mea cea mai bună e Petika. Petika e unguroaică. Semi. Petika a fost in Ungaria la Hungaroring de două ori pana acum. Eu am fost doar până la Amara. Suntem născute în același an , 1992. De mici ne jucam împreună în nisipar, ne cumpăram hainele din același second-hand, am fost amândouă crestate la frâul buzei superioare ca metodă arhaică de scăzut febra. Petika a crescut destul de înaltă, eu sunt minionă. Ea a primit bicicletă cu aripioare cand eu încă mă chinuiam cu tricicleta. Toti băietii de la grădiniță vorbeau despre Petika urât, că miroase a pește împuțit, drept care Petika rădea săpunul cu lama de bărbierit a lui taică-său și aduna fulgii și îi punea prin haine, în sertare. Iar dimineața , înainte de plecare, se dădea cu after shave. De mine nu ziceau nimic. Eu aveam bani din pușculiță și îi dădeam la schimb pentru biscuiți Eugenia și bomboane lipicioase care mi se adunau în buzunare. Apoi le dădeam hamsterilor. Pe hamsterii mei îi chema Moise si Rachel. Numele Petikai este Petula. Numele meu de familie este Draussentaschen. In traducere din germană inseamnă ” saci în aer liber”. Numai că eu pronunțam Rauscheashen. Ceea ce în traducere din două limbi ar înseamna „foșnet cenușiu”.In noaptea de 17-18 iunie 1951, de Rusalii, a fost pusă în mișcare cea mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică, întreprinsă în ianuarie 1945. Un număr de 12791 de familii, respectiv 40320 de persoane, din 258 de localități situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în actualele județe Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, au fost ridicate din căminele lor și deportate în Bărăgan. Au fost duși români, germani, sârbi, bulgari, refugiați din Basarabia și Nordul Bucovinei, aromâni. Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, au fost îmbarcați în vagoane de vite și duși în Câmpia Bărăganului. După un drum cu trenul, care a durat două săptămâni, au fost debarcați în Bărăgan, pe câmpul liber, departe de orice altă așezare omenească, și li s-a ordonat să-și ridice case. Terenul fusese parcelat cu plugul și fiecare parcelă avea un țăruș cu placă cu număr de casă. Astfel, în vara și toamna anului 1951, în regiunile Ialomița și Galați, au luat ființă 18 localități noi.
Pe mine părinții au vrut să mă dea la școala Waldorf. La București.Dar nu aveau bani pentru asta. Așa că m-au înscris în clasa I la o școală gimnazială normală. Petika mergea la altă școală, mai aproape de jobul lui maică-sa. Scoala gimnazială Sfantul Andrei. Deși stăteam în același bloc, ajunsesem să ne vedem din ce în ce mai rar. Asta pentru că ea mergea la maică-sa care lucra la Centrul cultural Ion Perlea. Acolo se înființase un fel de after school ad-hoc pentru copiii angajaților. Ea lua întotdeauna coroniță, eu mă mulțumeam cu mențiuni. Dar nimeni nu avea ochii albaștri-violeți ca ai mei, Lilien bluhen. Mama era casnică, făcea tot felul statuete din gips și ipsos, caricaturi dupa oameni politici și vedete, oameni celebri, pe care le vindea la târguri de obiecte artizanale, împreună cu mileuri și căciulițe croșetate, cam cum purta pe atunci Vanessa Paradis. Petula Clark?? Nu, Petula Varga. Deja în clasa a patra avea 1,60, părul lung până la fund. Eu eram mică și bondoacă, aveam ochii frumoși ca ai prietenei lui Andre Agassi. Romy Schneider?!! Nu, Brooke Shields. Tipa din reclamele la blugi Calvin Klein. Și protagonista din Blue Lagoon.
Petika sau Petka atunci când ne supăram a devenit o adevărată amazoană. E cireașa de pe tort. Pe când eu sunt bomboana de pe colivă. Își bâțâie fundul în blugii skiny, își flutură părul de Rapunzel, face cu mâna ca Jaqueline Kennedy, păstorindu-și admiratorii înfocați care o asaltează cu replici neobrăzate. Patty, de unde ți-ai cumpărat cracii ăștia??!! Ce curuleț în forma de inimioară ai, pot să ți-l săgetez si eu?!! Da-ți-aș la buci până faci transplant de colon!!! Firește, diavolul abisinian este Mussolini al școlii, inventator de pogromuri locale. Pentru că Petula e un pic țigănoasă la piele, deși e blondă în rest, pentru că are ochii negri de onix sau turmalină, acesta îi zice Miss Piranda.
Am crescut cu muzica lui Black Eye Peas, Justin Timberlake, The Fugees, David Guetta. Am fredonat vechi hituri de Madonna, M.J, Depeche Mode, INXS. Am visat la Capadocia, Pamukkale, la Anatolia, la Zaragoza, la Corsica, la Ibiza. N-am ieșit din oraș decât când m-am înrolat într-un centru de voluntariat pentru alfabetizarea tinerilor rromi din județul Ialomița. Asta se întâmpla cândva prin liceu. Ai mei erau atât de săraci că din trei mese, eliminaseră una, și iarna locuiam într-o singură cameră. Asociația îmi acorda o formă de ajutor nu social, că eram minoră, alimente pe care le ridicai cu o cartelă și bonuri de masă. Era, cum s-ar spune, o acțiune concomitentă de susținere, suport a participanților din ambele tabere. Vindeai intelect, obțineai produse de bază. Copiii care nu mergeau la grădiniță, de origine rromă, învățau acasă în grupe mici, de câte 4-5, alfabetul, cifrele, reguli igienice de bază, educație civică primară. În weekend mergeam și pentru că eram asistentă și suplinitor la nevoie, de obicei eu nu făceam cine știe ce. Învârteam cartonașele ca tipa care prezintă rundele la box, formam cuvinte pe o tăbliță, ștergeam cu buretele. În pauze hrăneam copiii care primeau și ei ajutoare. Nu lapte și corn, chestii mai consistente. Un mic dejun și masă caldă la prânz. M-a mirat mai mult luxul și extravaganța mobilierului de bucătărie, cuptoare cu aprindere piezo electrică, nou nouțe, masa din sticlă cu scaune reglabile, de bar. Iar în dulapuri, aranjate ca în supermarket, produse sărăcăcioase. Mălai, făină, pesmet, ulei, sare. Aveau și o ladă frigorifică cu produse de carne, că creșteau porci. Dar copiii mâncau un fel de terci slinos care nu se calfica să îi spui porridge. Loloațele le atârnau pe ochi ca la papuași, erau dați cu kârmâz pe unghii fie că erau fete sau băieți, aveau snickersi în picioare și bluze adidas cu Cristian Ronaldo. Părul era atât de încâlcit că rupeai în el pieptenele, îți trebuia o greblă sau altceva. Hainele erau cât de cât curate, dar jegul de pe gât, din spatele urechilor se întrevedea ca negrul de fum, sau verde ca iezerul cu apa sa coclită. Nu puteau merge la grădiniță dar la baie aveau creme Lancome și parfumuri Issey Miyake, șampoane Neutrogena și creme de mâini Elisabeh Arden. Tot luxul ăsta de peșteră a lui Ali Baba era bine mascat de casele dărăpănate, cu pereți coșcoviți.
Și pentru că sigur v-ați plictisit trebuie să vă povestesc ceva. Odată, demult, fetele erau silite să se mărite cu cineva prestabilit. Azi, fetele, au câștigat dreptul de a se lua cu prima panaramă. Și uite așa Petika noastră a venit acasă cu Geo. Geo avea 35 de ani, era divorțat și culmea, soția îi plătea pensie alimentară. Și Geo cunoștea niște patroni de Sexy cluburi și a vrut să o scoată la produs. Zis și făcut, mă duc cu Petika într-o zi la un club pentru concursul preliminariu. Eu îmi luasem naiul cu mine și ea urma să danseze un fel de Shakiralike dance, îmbrăcată în turcoaică. Cu arfe de divă, îmbălsămată ca un mort cu parfumul Lancome vechi al maică-sii care semăna acum cu un compound de gelfix, îmbrăcată în șalvari transparenți, cu brâul Hypolitei luat din piață încrustat cu false Swarovsky și un top bleumarin care lăsa la vedere abdomenul lucios de insectă, Petika s-a suit în taxi. Într-o pungă diverse accesorii, eșarfe, panglici, botine cu toc de 20 cm. Taximetristul ne-a măsurat din priviri, întrebându-se probabil dacă a venit circul în oraș sau dacă se filmează undeva un remake gitano al piesei ” Here comes the Hotstepper” de Ini Kamoze din filmul Pret-a Porter. Sau tot filmul Ready to ware. Sau Barb Wire. Oh, nu, acolo erau mai multe haine din latex. Petika m-a schinguit cu o fustă scurtă din piele a ei și un maieu cu Motley Crue. De gât mi-a agățat o bandană. Parcă sunt Lassie. O reclamă la Pet shop. Sau mai rău. Le „shorici” gaillard qui pete des confettis.
Câțiva clienți își sorb posomorâți băuturile colorate. Normal ar fi să nu fie acolo, dar, deh, biznis is biznis. Pe fundal se aude Daft Punk. Suntem ghidate în spatele scenei în camerele artiștilor. Acolo ne întâlnim cu alte concurente. Cu țâțele mutilate de sutiene push up,în tanga, machiate strident și mirosind a merengue și a choux a la creme, pe tocuri de 20 de cm, probează perucile din cabine. O tanti cu voce gâjâită ca Bonnie Tylor și carnea fleșcăită dă drumul la casetofon. Faith no more. Easy like sunday morning. Apoi își ia avânt și trage o tsukahara prin aer aterizând cu bucile într-o boxă montată pe holul îngust. Leșină pe loc și rămâne lipită de podea ca o clătită uriașă, o meduză gelatinoasă. Impresara ei, o blondă cu buză de iepure, sună la salvare. În 10 minute tipesa este reanimată, i se montează o perfuzie și este ca nouă. Se strâmbă la toate, își ia casetofonul și intră pe scenă. Așa se scurge cam jumătate de oră. Auzim Bananarama- Venus, Patrick Swayze – She’s like the wind, Madonna- Material Girl, Iggy Pop – Lust for life, Nazareth-Love Hurts. Vine și rândul nostru. Intrăm pe scenă. Acolo întâlnim juriul. Ne simțim ca la America’s Got Talent. Petika se pune în șpagat. Multe tipe au copiat-o pe Irene Cara. Geri Halliwell, Jennifer Lopez. Cele mai cunoscute. Dar noi probabil suntem un număr nou. Jurații își mângâie bărbuțele cu un gest compulsiv narcisist. So, tanzen??!! Ya, gut. Unul este evident neamț. Ne prezentăm. Miss Draussentaschen și miss Varga. Neamțul se pune pe râs. So, girls, no music??!! Eu îmi prezint instrumentul care dintr-o dată complotează să se transforme într-o grămadă de membre erecte ejaculatoare. De la emoție, firește. Încep să suflu. Petika din șpagat se ridică în mâini, apoi revine în poziția normală. Da, e tot un fel de Flash dance, doar că ceva mai lent. Înzorzonată cu panglici și eșarfe începe să se agite pe toată scena ca o muscă cu traiectorii aleatorii. Niște hoola hop, apoi unghi în azimut al bateriei anti-aeriene, zâmbet în forceps, aterizare la punct fix, salutarea drapelului național. Face podul, se prinde cu picioarele de bară, se lipește de sol într-o poză studiată. Apoi începe să facă un fel de striptease. Stoop. Unul se ridică. Stoop. Gata, afară cu voi. Noi căutam dansatoare profesioniste, nu amatoare. Și tu cu naiul tău…NAI cu ce. NAI nici un fel de Dumnezeu. NAI habar. Ce, vă credeți la Casa de Cultură ?!! Unul intervine. Dar sunt trimise de domnul Miu. Hai, să vină Miu atunci să conducă clubul!!! Individul este revoltat. Și pentru că nu mai pot suporta, încerc să îmi aduc aminte o înjurătură în germană. Așa că încep să țip. Drucken mein satze. Drucke meine Fotze. Leck meine pissende Fotze.Arschloch!!!
Am încercat și eu . Captatio benevolentiae. Un oraș mic de provincie. O întreagă armată de caraule și funcționari prăfuiți. Seva vie a orașului se transformă din patru în patru ani în sicofanți logistici care ne văd pe toți ca pe un fel de rapt. Casele noastre, o formă de diverticuloză. Melteni și pițipoance așteaptă tușeul rectal al comis voiajorilor. Care nu apar niciodată. Nopțile egale ca o comă prelungită continuă cu zile seci în care pacientului agonic i se aplică mici retușuri corporale, tratamente punitive, necropsia situației de viață, certificarea decesului social. Tristețea ne avortează pe toți, ne vânează pe toți, devine o forma colectivă de prigoană, de execuție sumară și publică a amintirilor deteriorate. Ce vină au copiii? Că zâmbetele lor se fanează sub pulverizatorul cu otrăvuri al materialismului incipient. Că trăim o epocă dezvrăjită. Că asistăm neputincioși la necroza sentimentelor. Indiferența își întinde tentaculele peste noi, plonjăm ca niște cârtițe oarbe în abisul incertitudinii. Comunismul idealiza munca, liberalismul vrea doar defectori nu eroi. Așa e mai ușor. Să îngroși rândurile detracaților sociali, ai lumpencrației. Să fii un mort viu, reglementat juridic în asistat social. Să nu rupi rândurile, să aștepți sfârșitul sindrofiei pentru un loc pe banca de rezervă fără certificat de garanție în lumea celui de-al treilea val.
De fapt sunt o inconștientă. Pot scrie orice dar rămân o persoană lipsită de conștiința pericolelor iminente . Petika a fost aleasă de o agenție de fotomodele. A venit de acolo cu un book. Au tuns-o provoque, i-au zis că nu se mai poartă nimfetele cu părul lung. Îmi descrie ședințele de pozat, ținute de un fotograf străin.Perkier. Like thissss. Stop… Kinkier, sluttier, sexier….Oh, my god, that’s it. Make them cum. Și începe să mă pozeze cu telefonul, insistând pe cur și pe țâțe. You tart, i need a colored lense maybe a bigger diafragm. Let me see your buns and humps. O lala…I’m cumming baby, don’t wait for me…și ne prăvălim pe podea, ținându-ne de burtă de râs. Sunt o inconștientă. Am fost la atâtea interviuri pentru x posturi : chelneriță, gestionar, casieră supermarket. Dacă m-am calificat și m-am dus, am șters-o după maxim o săptămână. Altfel, sunt bine. Dacă îmi spui că o să ne pierdem casa, zic ok. N-am nici o problemă. Dacă îmi spui că de mâine, dormim în stradă și mergem la cerșit, nu protestez. Școala mi-a înfrânat instinctele de supraviețuire și conservare. Mi-a înnecat motorul. Mi-a blocat perspectiva. The big launch. Și cum nici nu sunt vreo frumusețe, nu prevăd în viitorul apropiat vreun făt frumos cu Audi TT și cont în bancă să mă salveze de situația mea mizerabilă. Sunt o ratată cumsecade, excomunicată din lumea adulților. Nu jignesc pe nimeni cu prezența mea, privesc cum umbrele noastre fac trotuarul pe autostrada viselor spulberate. Doar umbrele se îmbârligă, se ating, se sodomizează, fac pungășii unele cu altele, noi rămânem niște cetățeni onorabili ai urbei, care ne mascăm deficiențele morale în jocul erotic cu destinul, delictele, pornirile thanatice, lugubre. Ne transformăm în stâlpi de sare ca femeia lui Lot.Uitarea înapoi înseamnă că nu suntem cu totul străini de fărădelege. Sufletul nostru este acolo. Concentraționismul destinului care ne-a împovărat pe fiecare cu propria libertate nu plătește decât un bilet dus. Ai dreptul la recurs. Ai dreptul să ceri azil. Ai dreptul să te prefaci inocent. Dar nu poți contramanda spectacolul lumii.
Nu am fost niciodată o ființă prea introspectivă. M-am menajat,am rămas în zona superficială, ca o bulă de ulei în apă. Gândurile mele cu lupus, depigmentate, m-au familiarizat cu istoria contrafăcută a propriei personalități. Am fost un Garincha al ideilor rezolutive. Un Magic Johnson al slamdunk-ului poetic minimalist. Un Zenga al capitulărilor narcisice. Mereu înfometată, mereu la pândă. Un Megalodon cocoloșit în parcul acvatic al infrastructurilor capitaliste. Am avut satisfacția erorii, am fost patrimomiul erotic rarefiat al unui bootie call. Arhiva „Cringe”. E.U.L.A. Chronicles. N-am avut de ales. A trebuit să trăiesc. Să mă răsucesc în bezna uterului și să nimeresc ieșirea așa cum trebuie. Exit-ul. Să-mi rup mintea cu totul. Să o golesc de înțelesuri.

Alexandra Gheghi

„Scriu si in urma mea apare sensul”.Nu stiu cine a spus-o, dar imi place. Finalist in 2016 ale concursurilor Adenium Start (proza) si Traian T. Cosovei ( poezie). Fara pretentii de genialitate, fan Lautreamont si Elena Passima. Citind de toate.