În rest, puţine lucruri notabile se întîmplau în micul sat podgorean, astfel că iute, zilele deveneau săptămîni, săptămînile se grupau în luni şi lunile creşteau în ani, fără ca nimic particular să se petreacă în viaţa lui Ionică. Ea continua să se ţese, monotonă prin însăşi ritmicitatea ei de fir împletit laolaltă cu alte sute de fire, la războiul de ţesut al CAP-ului. Probabil că de aceea a şi început la un moment dat să ţină un jurnal, doar ca să picure în cerneală cîţiva stropi de personalitate la sfîrşitul fiecărei zile.
După ani, obiceiul îi intrase în tipic şi dacă ar fi fost întrebat de ce-o face, n-ar fi ştiut să explice prea bine care e cauza şi nici de cînd începuse, pentru că deşi jurnalul avansa, el devenea tot mai subţirel, paginile de început fiind mereu folosite de Ioana, dimineţile, la aprinderea focului din sobă. În mod ciudat, focul părea că se aprinde mai iute hrănit cu o zi din viaţa lui Ionică, decît devorînd o zi din viaţa întregului popor din ziarul Scînteia, deşi se ştie că flăcările nu ştiu să citească, aşa că singura explicaţie raţională rămîne de căutat în calitatea celor două tipuri de hîrtie.
Notarea faptelor de peste zi din jurnal era în general la obiect, în spiritul vremurilor:
4 mai. Dimineaţa ieşit cu echipa la legat de vie la Calomfiresti. Terminat 10 acri. Şerban a spus să nu mai folosim najă*(crenguţe de salcie) că nu ţine bine, ci rafie de nilon. O prostie, pentru că plasticu nu putrezeşte şi-n timp o să taie via. După masă prăşit. Ar fi fost bună o ploicică înainte, că pămîntul era ca bolovanu.
5 mai. Dimineaţa încărcat piatră vînătă la sediu. Cărat în butoaie la vie în cinci puncte. Mă ustură mîinile de la chimicală, trebuia să port mănuşi, că-mi crapă pielea. Poate să-l rog pe Alexandru să-mi aducă el vreo două perechi, că la Bucureşti se găsesc. Pregătit pompa pentru mîine că stropim prima oară anu ăsta.
6 mai. Stropit la vie la Bolavăneşti. Numai soi nobil : otonel şi rezling. Vie bună, boierească, a fost pe vremuri a lu’ Paraschiv, nu ceasla ce punem acuma. Paraschiv n-a venit la muncă. E bolnav. Şi eu aş fi, să văd pe alţii cum îmi muncesc via primită de la tata.
7 mai. Stropit la vie lîngă Cîrcei. Nu m-am îmbrăcat cu ce trebuia şi cureaua de la pompă m-a ros la umeri. I-am spus lu Ioana şi seara mi-a cusut nişte cîrpe pe după curele. Acum cînd e plină cu 20 kg de soluţie nici n-o mai simt.
8 mai. Ultima zi de stropit. Lu Şerban i-a dat nevastă-sa un batic vechi să şi-l pună la nas. Cică îl ustură gîtu de la soluţie. Am rîs de el dar nu prea tare. E şef bun Şerban, toată lumea zice.
9 mai. Plouă cu găleata. Dimineaţa muncit înăuntru în depozit. Încărcat saci îngrăşămînt. După amiaza ne-a dat liber, m-a făcut însă fleaşcă pînă acasă. Luni, dacă se opreşte ploaia ar trebui să continuăm cu prăşitu că-i pămîntu moale.
11 mai. Prăşit la porumb pe cîmp. Azi m-am năduşit tare la sapă şi vremea s-a schimbat. Cred că m-a luat o răceală că acum pe seară mă dor şalele. Poate să-mi pună Ioana nişte ventuze cu spirt, da mispare că nu mai are spirt.
Cantitatea de sudoare care şiroia zilnic de pe grumazul lui ars de soare şi bătut de ploi era aproape constantă. Ce se schimba era numai scula de sezon. Coasa cu sapa, sapa cu pompa de stropit, pompa cu secera, secera cu foarfeca de tăiat. Răsfoind după ani prin jurnalele pe care începuse să le ascundă mai bine ca să nu mai ajungă pe foc, Ionică a numărat că la aproximativ 2700 de ore de muncă, fusese o singură dată într-o vizită, de numai două zile, în Bucureşti, la fratele lui, Alexandru, pe care-l alinta Lisandru sau mai scurt Sandu. Iar după aproximativ 18 900 de ore de muncă reuşise să facă prima lui excurie cu Ioana, la mănăstirea Curtea de Argeş şi la barajul de la Bicaz. O uşoară indispoziţie a început să i se înfiripe atunci în suflet şi poate că nemulţumirea ar fi dat naştere furiei, dacă ar fi putut şti pe atunci că vacanţa de la Bicaz avea să fie singura pe care va reuşi să şi-o ia pînă la finalul vieţii, şi că prin urmare, ea ar fi trebuit pusă în balanţă nu cu 18 900, ci cu aproximativ 88 200 de ore, cît avea să mai muncească în continuare pentru CAP.
Şi Ioanei i se părea că timpul trece repede, dar ea făcea această constatare cu calmul şi echilibrul specific femeilor; fără să fie nici revoltată, nici nemulţumită.
« Tiii ce trec săptămînile ca zilele! » zicea deseori, în mirarea din glasul ei amestecîndu-se doar regretul că nu apucase să-şi termine toate treburile planificate. Dar copiii creşteau, erau sănătoşi, de bine de rău ceva de pus pe masă se găsea, aşa că altceva în afară de aceasta contractare a timpului, nu avea de imputat.
Cam în aceeaşi perioadă, un alt eveniment major, cu repercusiuni directe asupra lui Ionică, dar şi asupra comunităţii, avea să aibă loc: aniversarea anuală a praznicului de la schit. Satele se aflau dispuse de-a lungul pîrîului şi puţin mai în nord se găsea pădurea seculară de la poalele munţilor Vrancei, din care toată lumea mai fura cîte o căruţă de lemne, cu sau fără ştirea pădurarului, pentru că altă sursă de încălzire iarna nu era. Schitul de călugări se afla în mijlocul pădurii şi avea o mică bisericuţă, ce purta hramul sfintei Maria, sărbătoare care se celebra printr-o masă bogată, la care participau mai toţi sătenii din zonă. Chiliile celor şapte pustnici rămaşi acolo erau sărăcăcioase, iar alte cîteva erau complet surpate, semn că cei care le locuiseră nu mai existau. Aceşti bătrîni duceau nişte vieţi simple, în post şi rugăciune, iar severitatea sihăstriei îi oprea să participe la festin. Probabil că singurul motiv pentru care permiteau desfăşurarea evenimentului era mulţumirea de a vedea o comunitate atît de numeroasă şi de unită, ce se înfăţişa înaintea Domnului, chiar şi în condiţiile de restrişte în care se afla Biserica pe atunci.
Ionică încerca să nu piardă nici un astfel de eveniment pentru că slujba, ţinută de patru preoţi, era deosebită, mîncarea variată, iar compania de asemenea. Prin urmare, se alăturase şi el convoiului de consăteni care pornise în direcţia schitului conduşi de preot. În timp ce alaiuri de credincioşi luau cu asalt pădurea dinspre partea sudică, unde erau dispuse satele, zeci de animale o părăseau în grabă spre mlaştinile din nord, buimăcite de intensitatea agitaţiei. Probabil deoarece clinchetele de veselă, urletele de copii şi mirosurile de tămîie, semănau îngrozitor de bine cu zornăitul armelor, hăulitul cîinilor de vînătoare şi mirosul de praf de puşcă. Dar succintul exod al animalelor va avea o importanţă periferică în cadrul evenimentelor următoare, aşa că îl vom lăsa deocamdată deoparte.
Pe parcursul praznicului, Ionică a interpretat diverse roluri. Îi plăcea să petreacă şi poate de aceea vroia să fie în centrul atenţiei, cu paharul mereu plin. Putea trece uşor din postura de comic în cea de povestitor sau chiar de cîntăreţ, dar, culmea, un rol inedit, jucat atunci pentru prima oară, avea să-l pună într-o conjunctură favorabilă cu încălcarea poruncii a opta a Vechiului Testament. Paradoxal, participarea la o întrunire creştinească, i-a deschis mintea spre o îndeletnicire de care se ferise pînă atunci.
Ionică stătea la masă lîngă Bot-de-Capră – un burtos gurmand, paznic de noapte în sat – şi tocmai termina de spus un banc cu Iţig şi Ştrul, un gen de glume pentru care avea un talent înnăscut, pentru că ştia să imite perfect accentul cîntat, de evreu bătrîn, de pe timpuri. Bot-de-Capră, pe care poanta l-a prins cu gura plină, a început să rîdă necontrolat şi atunci un dumicat s-a răzvrătit în gîtlejul lui, luînd-o grăbit pe trahee. Bot-de-Capră s-a ridicat vînăt de la masă, ţinîndu-se cu ambele mîini de gît, sufocat. Cu o viteză de reacţie extraordinară, Ionică l-a cuprins pe după subţiori şi opintindu-se, l-a ridicat două palme de la pămînt. Bucata buclucaşă a sărit atunci din gîtul lui Bot-de-Capră, care a reînviat, precum Cenuşăreasa :
« Nea Ionică, n-o să uit niciodată dom’le! Mi-ai salvat viaţa! »
Şi Bot-de-Capră n-avea să uite. Mult timp după aceea avea să treacă regulat pe la Ionică, făcînd vizite de curtoazie, prin care-şi exprima recunoştinţa cum ştia mai bine. Şi pentru că nu ştia cum, începea să se joace cu Gabriel care pe atunci avea opt ani. Problema era că jocurile lui erau din cale afară de puerile, astfel că deranjau pe toată lumea şi în primul rînd pe bietul Gabriel.
Jocul numărul unu era să-i prindă capul între palme, ca şi cum ar fi încercat un pepene la piaţă, şi să ridice copilul în aer, în ciuda împotrivirii disperate, ce se manifesta prin ţipete şi dat din picioare. Distracţia numărul doi era să-i prindă mîinile între picioare, copilul fiind aplecat. Paznicul, postat în spate, trăgea de mîini brusc, înapoi şi în sus, săltînd copilul de la sol. Acesta descria prin aer o răsucire completă, din care revenea amuţit de spaimă. În fine, distracţia numărul trei era să-i pună o carte pe creştet şi să-i promită marea cu sarea dacă va ajunge la o destinaţie aleatoare, fără să răstoarne cartea. Oricît de atent ar fi fost copilul, Bot-de-Capră avea grijă să-l mişte, sperie sau enerveze, astfel încît să scape cartea, provocîndu-l la plîns. La alegere, iarna, jocul numărul trei putea fi şi jocul de-a pisica, în care Bot-de-Capră se prefăcea că ia pisica şi că vrea să o pună pe foc, îndemnîndu-l pe Gabriel să sară la bătaie ca s-o salveze de la „moarte”.
Jocurile au încetat ca prin farmec atunci cînd Gabriel, fără să ştie că Bot-de-Capră era o poreclă ce îşi avea explicaţia în dimensiunea excesivă pe care o avea maxilarul paznicului, a rostit formula magică :
« Lasă-mă-n pace, nea Bot-de-Capră! »
Nu mult după aceea, Ionică şi-a luat inima-n dinţi şi a îndrăznit să-i sugereze lui Bot-de-Capră un mod mai folositor prin care să-şi arate recunoştinţa.
« Uite măi Paule, » i-a spus el paznicului, aşezat în faţa unui cofer de vin, « ştii şi tu cît e viaţa asta de grea. Mă scol cu noaptea în cap zi de zi şi cînd vine cineva pe la mine, deabia dacă am să-l servesc cu un pahar de vin. Uite, ăsta care ţi-l pun ţie acum l-am scos de pe fundu’ butoiului! Vezi şi tu că e cam tulbure… »
« Da nea Ionică, ce eu nu ştiu cum e ? »
« Păi la cît te preţuiesc eu pe tine Paule, te-aş servi eu cu vinul ăsta, dacă aş avea altul mai bun? Dar de unde să am, că CAP-ul nu mi-a lăsat decît zece ari, cît vin pot eu să scot din zece ari…? »
« Două butoaie de o sută… »
« Dacă plouă Paule, dacă toate merg bine, dacă-i un an bun. Dar cum a fost anul ăsta? Spune tu! Ce piatră a dat atunci în aprilie, mai ştii!? »
« Da, ştiu nea Ionică… » a spus Bot-de-Capră cu tristeţe în glas.
« Atunci de ce nu vrei măi Paul să mă ajuţi şi pe mine? Să am şi eu ce-ţi pune pe masă cînd treci pe la mine? »
« Cum să te ajut nea Ionică? Normal că te ajut, dacă pot! Da’ dacă nu pot? »
« Poţi, îţi spun eu că poţi, numai să vrei! Da’ vrei…?»
Atunci Ionică i-a strecurat cu jumătate de gură cum ar putea fi ajutat. Prin simpla „închidere” a ochilor în eventualitatea în care Ionică ar sustrage noaptea cîţiva ciorchini de struguri de pe tarlaua CAP-ului. Şi paznicul a consimţit.
Incindental, praznicul de la schit de anul acela avea să fie şi ultimul, deoarece un alt eveniment, care vom vedea cum ar fi putut pune însăşi existenţa călugărilor în grea cumpănă, era în plină desfăşurare în judeţul Vrancea. O vizită de lucru a Primului Agricultor al tării. Mulţumit de cifrele umflate, raportate de activiştii din judeţ de atunci (părinţii magnaţilor capitalişti de acum), dar răspunzînd mecanic că e loc şi de mai bine, tovarăşul a continuat turul cu o vizită la Combinatul de vinificaţie din Coteşti. Apoi, vizita de la Combinat a fost convenabil scurtată, pentru a-i permite tovarăşului să sară în ultima costumaţie din acea seară, cea de Prim Vînător al tării.
Îmi permit să reamintesc acum despre exodul animalelor care se autosinistraseră în mlaştini la zgomotul infernal făcut de oameni, cîteva paragrafe mai sus. Printre mulţimea de vulpi, iepuri, căprioare, bursuci, urşi şi veveriţe, absolut neimportante în desfăşurarea evenimentelor pe care le relatez, se afla deasemenea şi un număr substanţial de porci mistreţi. (Nu am uitat de lupi, aceştia fuseseră complet eradicaţi din pădurile Vrancei). Fuga porcilor mistreţi în particular, avea să dea o întorsătură urîtă felului cum s-au derulat în continuare faptele din acea zi şi aceasta pentru că în ciuda măsurilor luate de organizatori, ingredientul cheie – vînatul – lipsea cu desăvîrşire, acesta neapucînd să revină în timp util la locul stabilit de vînătoare. Disparaţi şi disperaţi, hăitaşii reveneau să raporteze pe linie ierarhică insuccesul operaţiunii de hăituire.
« Băi vă faceţi porci mistreţi, nu ştiu… Tovarăşu’ trebuie să plece de aici omenit : mîncat, băut, vînat. Aţi înţeles? Vă faceţi porci, şi repede, că e de rău! » a şuierat secretarul.
« Cu respect, nu sînt neam în toată pădurea, să trăiţi. »
« Unde a dispărut atunci porcii tovarăşi, din pădurea statului? Să se prezinte paznicul în faţa mea, da’ repede că Tovarăşu’ şi-a pierdut răbdarea! »
În numai cîteva minute hăitaşii, care dealtfel ştiau să-şi facă extrem de bine meseria, l-au adus pe paznic la raport.
« Unde-s porcii, tovarăşe? Unde-au dispărut? Închisoarea te mănîncă dacă nu vii cu ei în dinţi! »
« Tovarăşe prim secretar, permiteţi să raportez. A fost un praznic la schit, acum două zile şi au venit peste o sută de oameni… a speriat animalele din pădure… dacă se poate aşa ceva … dom’le n-am eu nici o vină! »
« A-ha! Lasă că rezolv eu şi asta, dar întîi cum rezolvăm cu porcii? Ia zi, la CAP aveţi crescătorie? »
« Cum să nu! Se poate, tovarăşu’ secretar? »
« Ce rase aveţi? Aveţi Bercşire, de-ăia negri? »
« Numa’ alb să trăiţi! »
« Bine. Aduceţi vreo şapte-opt din ăştia albi de care aveţi! Dar alegeţi-i pe cei mai mari, vopsiţi-i negri şi în juma’ de oră vreau să-i văd în hăţişurile alea, că Tovarăşu’ o să tragă de pe verandă. »
« Păi n-o să vadă? »
« Lasă, că se înserează pînă atunci. Mişcă şi nu mai pune întrebări! V-aţi întors? »
« Da’ n-are colţi dom Secretar! »
« Am văzut nişte trofee de mistreţi pe perete… smulgeţi colţii de acolo şi lipiţi-i cu bandizoler. Nu ştiu… vă descurcaţi! »
Datorită ingeniozităţii secretarului, partida de vînătoare s-a desfăşurat mulţumitor, judeţul Vrancea ieşind cu obrazul curat şi din încercarea aceasta la limita imposibilului. Bineînţeles, din motive de cenzură, întîmplarea – demnă de cap de serie într-o colecţie „Povestiri Vînătoreşti” – nu a putut fi nici repovestită, nici tipărită, pentru următorii douăzeci de ani, după care, deşi cenzura a dispărut, toată lumea o uitase. Ce nu a uitat însă atunci secretarul, a fost să se răfuiască cu preacinstiţii călugări, drept pentru care-a trimis la schit un acolit mai mic, care dispunea totuşi de puteri lumeşti mai mari decît cele ale bătrînilor sihaştri, însărcinat personal cu operaţia de vendetă vrînceană. Acesta i-a convocat în ziua următoare, în faţa chiliilor, pe cei şapte, dintre care cel mai tînăr avea în jur de şaizeci de ani, iar cel mai bătrîn era ameţit, pe patul de moarte, astfel că atunci cînd a fost scos forţat afară, sprijinit de subsiori, şi-a dat duhul binecuvîntînd securiştii şi crezînd că aceştia erau nişte enoriaşi fideli, care-l ajutau să vadă pentru ultima oară lumina soarelui. Bătrînul, care-şi luase numele de pustnic Sofronie, fusese considerat un sfînt de către credincioşi, şi într-adevăr trupul lui, care avea să fie arătat timp de trei zile celor care au vrut să-l vadă pentru ultima oară, nu şi-a schimbat cu nimic aspectul viu, iar în jurul său, oricine putea detecta un suav miros de levănţică, ce sporea senzaţia că acesta dormea. O altă minune, şi ultima, pe care a săvîrşit-o fără să vrea, a fost că binecuvîntarea pe care a dat-o celor doi tineri securişti care-l scoseseră afară de subsiori, s-a adeverit într-o viaţă fericită şi o carieră extrem de benefică a acestora. Într-adevăr, nu poate fi doar o simplă întîmplare faptul că aceştia doi au ajuns în prezent unii dintre cei mai influenţi oameni de afaceri ai judeţului, posesori de imobile, terenuri, lichidităţi, familii numeroase şi-a cîtorva amante fericite.
Micul acolit (acesta era într-adevăr mic de înălţime) nu s-a intimidat de trecerea în nefiinţă la care asistase şi fără să-şi scoată pălăria, pe care o purta tot timpul pe cap pentru că i se părea că-l face mai înalt, le-a interzis pe viitor celor şase sihaştri rămaşi, desfăşurarea oricărei activităţi religioase care să adune mai mult de opt persoane. Alternativa, le-a spus el, este la Jilava, despre care călugării nu auziseră şi iniţial au crezut că era vorba de o altă mănăstire.
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Lasă un răspuns