Briony se așeză pe podea, cu spatele la unul dintre înaltele dulapuri – jucărie asamblate în casă, făcându-și vânt cu paginile piesei sale de teatru. Liniștea era desăvârșită – nici o voce sau zgomot de pași la parter, nici un sunet de-a lungul țevăriei; o muscă, prinsă între plăcile uneia dintre ferestrele-ghilotină deschise, renunțase la zbatere, iar afară, cântecul melodios al păsărilor se evaporase din pricina căldurii. Își împinse genunchii drept înainte, privindu-și faldurile rochiei albe de muselină și binecunoscuții, dragii colăcei de piele dimprejurul genunchilor. Ar fi trebuit să își schimbe rochia în acea dimineață. S-ar cuveni să dea mai multă atenție propriei sale înfățișări, se gândi, la fel ca Lola. A nu o face ar fi fost copilăresc. A o face, pe de altă parte, era atât de obositor. Liniștea îi țiui în urechi, iar vederea îi jucă, parcă, o festă – mâinile din poala sa îi părură neobișnuit de mari și în același timp îndepărtate, ca și cum ar fi fost privite de la o considerabilă distanță. Ridică o mână, își îndoi degetele și se întrebă, la fel ca și în alte rânduri, în ce mod acest lucru, această mașină de apucat, acest păianjen de carne de la capătul brațului intrase în posesia ei, răspunzând tuturor comenzilor sale. Deținea oare o viață proprie? Își încovoie degetul, apoi și-l îndreptă. Misterul sălășluia în clipa premergătoare mișcării, în momentul ce despărțea repausul de mișcare, atunci când intenția sa producea rezultatul. Era ca un val, spărgându-se. Dacă s-ar fi aflat pe creasta acestuia, se gândi, ar fi putut dezlega misterul și identifica partea aceea a sa responsabilă cu mișcarea. Își aduse degetul arătător mai aproape de față și se holbă la el, îndemnându-l să se miște. Acesta rămase imobil deoarece ea se prefăcea, nu era într-adevăr serioasă și pentru că a-ți dori să îl miști, sau a fi pe cale de a îl mișca nu era totuna cu a-l mișca într-adevăr. Iar când, în cele din urmă, îl îndoi, acțiunea păru a începe dinăuntrul degetului, nicidecum dintr-un cotlon al minții sale. Când devenea el conștient că trebuie să se miște, când știa ea că trebuie să îl miște? Era imposibil să se privească din exterior. Ori era una, ori cealaltă. Nu se zărea nici o îmbinare, nici o cusătură și totuși ea știa că în spatele materialului neted, continuu al pielii sale se afla adevarăratul ei sine – oare sufletul? – ce lua decizia de a înceta cu prefăcutul, dând comanda finală.
Aceste gânduri îi erau la fel de familiare și dragi precum anatomia precisă a genunchilor săi, precum înfățișarea lor complementară, totuși concurentă, simetrică și reversibilă. Un al doilea gând îl urma întotdeauna pe cel dintâi, un mister aducea cu sine un altul: să fi fost toți ceilalți la fel de vii ca și ea? De pildă, surorii sale îi păsa într-adevăr de ea însăși, era la fel de valoroasă pentru sine ca Briony pentru ea însăși? A fi Cecilia era o chestiune la fel de intensă ca și a fi Briony? Avea și sora ei un sine pitit în spatele unui val pe cale de a se sparge, își petrecea timpul imaginându-și-l, cu un deget dinaintea ochilor? Avea fiecare câte unul, incluzându-l pe tatăl său, pe Betty, Hardman? Dacă răspunsul era da, atunci lumea, lumea socială, era insuportabil de complicată, cu cele două miliarde de voci și gândurile fiecăruia luptându-se pentru a obține aceeași importanță și fiecare pretenție de viață la fel de intensă și toți crezând despre ei înșiși că sunt unici când, de fapt, nimeni nu era. Dacă însă răspunsul era nu, atunci Briony era înconjurată de mașinării, destul de inteligente și agreabile la exterior, însă lipsite de acea sclipitoare, particulară senzație interioară pe care dânsa o avea. Faptul ar fi fost unul bizar și stingher, însă totodată improbabil. Asta pentru că, deși îi jignea dragostea pentru ordine, știa că era apăsător de probabil ca toți ceilalți să nutrească gânduri asemenea celor ale sale. Era conștientă de asta, însă într-un mod dezinteresat; nu o simțea într-adevăr.
(traducere din: Ian McEwan, Atonement, Vintage Books (War), London, 2014)
Citește recenzia cărții, aici: Ispășire – Ian McEwan
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
După citirea cărților „Plaja Chesil” și „Grădina de ciment” încă nu știam ce să cred despre McEwan, dar „Amsterdam”, „Solar” și „Câinii negri” m-au convins că e un autor foarte valoros. Așa cum o confirmă și fragmentul de față (bună și traducerea, doar pe „dânsa” l-aș înlocui).
Fain, dar eu credeam ca voi traduceti numai ce nu a fost tradus iar Atonment a fost tradus deja la noi.
Mihai, mă surprinzi! Ai citit McEwan, nu glumă! Voi face și o recenzie a cărții de față, poate te voi determina să o citești. Este un roman genial!
Grigore Radu: Sigur, a fost tradus la noi, la Polirom. Cum însă e mai greu să publici traducerea altuia, fiecare membru al Liternauticii fiind responsabil de ”faptele” sale, e mult mai ușor (bine, ușor nu e, totuși) să traduci de unul singur (mai ales dacă traducerea universal recunoscută nu te satisface), atunci când vrei să aduci în atenția publicului o carte, să faci o recomandare. E o reclamă în plus făcută autorului, mai ales că este vorba despre o minusculă parte din întregul volum.
He he, daca asta nu te satisface ar trebui sa verifici niste traduceri la carti pentru copii. Mi-a cazut in mana Tunele si inca vreo doua. Jale mare! Ei, vorbesc si eu.. un comentariu aici, unul colea, poate-poate iau setul de carti e-book pe iulie, ca la recomandate n-am noroc sa intru vad! :)
Grig e destul. Grigore e prea lung.
Mult succes la extragere, Grig! Încântat de cunoștință. Sinceritatea ta absolută m-a amuzat :)))!
Multumesc, Pavel!
In vino veritas, cum se spune. E starea mea pe moment :)