Bunătatea cărămizilor roșii

Emilio Piperno a vizitat NAKAGIN Capsule Tower, construit de Kishou Kurokawa. Mereu se ducea să admire această construcție aflată lângă casa lui atunci când nu mai reușea să scrie povestiri. Acolo, se așeza pe un parapet ruginit și se holba la arhitectura aceea extrem de bizară. Această clădire sinistră, realizată din nenumărate capsule cubice, îi bloca spatele într-o reverență, fiind covârșitoare pentru Emilio. Amiko Zeze, iubita lui, se strâmba doar dacă se uita la vreo fotografie a clădirii, exclamând fără pic de respect „Mda, e aiurea rău”! Suferea de tripofobie. Emilio știa că ea nu ar fi putut nicicând înțelege măreția acelei arhitecturi.
Nakagin era întruchiparea posibilității pentru Emilio. Într-adevăr, această clădire era începutul unui stil arhitectonic în Japonia, denumit Metabolism, destinată însă să fie și sfârșitul acestuia. În Japonia anilor ‘70, arhitecți tineri, precum Kurokawa sau Kiyonori Kikutake, care priveau arhitectura ca pe un corp uman, mai concret, ca pe o celulă umană, încercau să reconstituie metabolismul corpurilor vii. Însă în perioada de tranziție, când arhitectura lor devenise hipertrofică, au subestimat scala ideală a proiectelor, așa încât posibilitatea aceea a Metabolismului a fost sufocată mult prea repede. Emilio însă se gândea că turnul Nakagin se înălța atât de sus, ca o posibilitate eternă, și, în același timp, efemeră – asemănătoare pisicii lui Schrödinger. Pentru el, așa era și creația. În timp ce își imagina asta, își simțea creativitatea zguduindu-se brutal înăuntrul lui.
Pentru o vreme, sub cerul de culoarea unei vânătăi, Emilio a admirat uriașul neclintit, însă curând a început să vină acolo și o femeie, să stea pe parapet, ca el, și să observe clădirea. Nu era prima dată când o vedea. N-a vorbit cu ea, dar a intuit că seriozitatea din privirea ei se datora fascinației sale față de arhitectura atât de deosebită, încât se distingea prin umiditatea și căldura verii japoneze. Și Emilio avea o afinitate pentru acea construcție. Acum însă, când o admira, privirea lui se îndrepta spontan și spre figura femeii, pentru a o observa în același timp. Repetând această mișcare de mai multe ori, a văzut-o pe femeie frecându-și ochii, ca și cum ar fi plâns.
– Și dumneavoastră vă place clădirea asta?
După ce s-a apropiat de ea, Emilio a deschis discuția, deși se vedea că era străină, ca el, dar o străină cu pielea albă și părul negru, senzual. Când îl priveau, ochii femeii se holbau de deasupra măștii chirurgicale cu gingășie.
– Pentru mine, această arhitectură e ca o posibilitate infinită, de aceea îmi place mult.
Emilio încerca să se exprime în engleză politicos și, în același timp, informal.
– Mda, eu urăsc clădirea asta.
Era surprins că femeia spusese atâtea cuvinte părând, în același timp, a fi rămas în tăcere.
– Sincer, mi-aș dori să se prăbușească.
În timp ce el era copleșit de acele cuvinte drastice, ea a adăugat replicii un râs zgomotos.
– Pare că aveți o opinie puternică, nu-i așa? Ați studiat arhitectură în facultate?
– Nu, nu am studiat. Dar am participat la un proiect care oferea asemenea interpretări, așa că am început să studiez și arhitectura. Îmi place, dar am început să o studiez doar acum câteva luni. „În mod inevitabil” sfârșești prin a avea o opinie…
Femeia s-a uitat cruciș.
– Știți, sunt dintr-o țară numită Muntenegru și…
– Aaah, atunci sigur ați auzit de Svetlana Kana Radević!
Ochii ei strâmți s-a deschis larg.
– Muntenegru a fost popular la Bienala de Arhitectură din 2021. Deși n-am putut merge la Veneția, am citit un articol și câteva comentarii critice. Așa am și descoperit-o pe Radević.
– Wow, e atât de cunoscută? Sunt muntenegreană, dar n-am știut de ea până de curând.
A văzut surâsul ei amar de sub mască.
– Sunteți arhitect?
– Nu, doar un diletant preocupat de arhitectură. Altminteri, sunt scriitor, în căutare de subiecte pentru o povestire, și ce vreau să scriu acum e despre arhitectură… Nu, de fapt, e exact invers, vreau să ajung la scris plecând de la arhitectură. Nu știu cum încă, dar voi da spațiu arhitecturii într-o povestire viitoare și… voi vedea cât de interesant poate deveni. Oricum, și eu vin uneori aici, la Nakagin.
– Hm.
Ridurile adânci din jurul ochilor ei s-au mișcat aproape imperceptibil.
– Dar bineînțeles, îmi place arhitectura de mai demult. Orașul unde m-am născut se numește Salto, e în vestul Uruguayului. Acolo sunt multe clădiri construite de un arhitect, Eladio Dieste. El a creat un tip de arhitectură din cărămizi roșii renumită în domeniu, sau cel puțin în Uruguay. De exemplu, era și o autogară lângă casa mea. Am fost mereu impresionat de acoperișul ei. Acoperișul e și el roșu, pe toată lungimea sa, iar asta îmi amintea de o diagramă la ora de matematică, care se ondula precum acoperișul în mintea mea. Când eram în preajma autogării, mă cuprindea o senzație reconfortantă, una care-mi plăcea. Tatăl meu mi-a povestit despre construcția aceea ca și cum mi-ar fi spus despre un prieten de-al lui, zicea că e persoana cea mai minunată din oraș. Și m-a dus prin Salto și prin alte locuri diferite, ca Montevideo, sau Canelones, și am văzut și acolo clădiri proiectate de Dieste.
Masca i-a alunecat, așa că Emilio și-a tras-o iar peste nas.
– Dar am aflat mai târziu că Eladio nu era din Salto, ci din alt oraș, numit Artigas. Rămâne faptul că a construit multe clădiri în Salto. Dacă tatăl meu a făcut o greșeală sau a mințit cu bună știință, nu știu. Nu mai pot afla adevărul, acum un an a dat strechea-n el și dus a fost.
Emilio prezentase intenționat moartea tatălui său în mod caraghios.
– Salto e renumit pentru un izvor termal, ceea ce e perfect pentru verile de rahat de acolo, a zis el, iar ea a râs în timp ce lua o gură de aer, de parcă ar fi mirosit apa izvorului.
– Haha, Japonia nu e rea, dar calitatea izvoarelor aici nu e la fel de bună ca în Salto. Vă recomand să mergeți la Salto dacă aveți de gând să călătoriți în Uruguay.
Apoi a spus, abătut.
– V-ați vaccinat?
– Nu, nu încă. Știți, e pentru că sunt gaijin, străină! a râs ea. Dar îmi place să iau partea bună a lucrurilor. De exemplu, am putut participa la acest proiect de care vă spuneam pentru că organizatorii Bienalei și-au propus să cerceteze trecutul lui Radević în Japonia. Ea lucrase în anii ‘70 la atelierul din Tokyo al lui Kisho Kurokawa. Însă proiectul a fost amânat din cauza virusului Corona. Fără amânarea asta, n-aș fi putut participa acum la acest proiect și, în primul rând, nu aș fi știut nimic despre Radević.
Pe când între ei se lăsa tăcerea, au auzit un strigăt puternic venit de nicăieri. Emilio nu a înțeles dacă era real sau doar o iluzie. Atunci, femeia i-a arătat o poză pe tableta sa. O poză veche.
– Nu știam de Radević până de curând, dar am vizitat clădirile pe care le-a construit ea chiar înainte să știu cine este. Asta e o fotografie a unui hotel din Zlatibor, în Serbia.
O umflătură hipertrofică ieșea din peretele exterior, ca și cum ar fi fost pe punctul de a naște ceva, iar între cele două femei din fotografie un zâmbet luminos se contura din acea energie uriașă, un zâmbet ce transmitea o sărbătoare apocaliptică. Luminozitatea sa ieșită din comun l-a făcut pe Emilio să zâmbească, la rându-i, duios.
– Asta e de când erați tânără. Și femeia, vă e prietenă?
– Mai mult decât o prietenă, e iubita mea! Deși niciodată nu o prezint astfel.
Într-o altă poză pe care i-a arătat-o, o femeie zâmbea în rochie de mireasă. O altă femeie, într-o rochie asemănătoare, stătea lângă ea.
– E o poză de la nunta noastră. În Muntenegru a fost legalizat parteneriatul civil acum un an, iar noi am organizat o petrecere ca de nuntă. Nu înseamnă că la noi e permisă căsătoria între persoane de același sex, ca în țările Americii Latine dar, oricum, pare că această lege a intrat în vigoare în Muntenegru mai devreme decât în alte țări din Europa de Est.
Au râs împreună.
După aceea, el i-a arătat un videoclip. La început, se vedeau doar picioarele goale ale cameramanului plimbându-se pe un gazon verde. Perspectiva camerei lui, tremurând intens, se mișca dinspre pământ spre împrejurimi, acolo unde se ridicau câteva case joase, verdeața răcoroasă extinzându-se, ca și cum ar fi fost cusută între clădiri. Acolo strălucea un peisaj simplu, de provincie, când brusc a apărut, în toată simplitatea ei, o clădire enormă din cărămizi roșii.
– Mi se pare copleșitoare, apăsătoare chiar.
Atunci Emilio a spus:
– Sigur, e o clădire masivă și presiunea materialității e extremă. Poate că pare masivă în poze sau chiar în videoclipuri. Dar experiență reală e complet diferită. Nu se distinge de fundal, ca un obiect absolut. Nu e deconectată de alte lucruri. Ați fi surprinsă dacă ați vedea cum această culoare maroniu-roșcată se suprapune perfect peste verdele gazonului. E bine înfiptă în spațiu, în special în acest teren. Clădirea trăiește împreună cu orașul și natura. Dieste a construit astfel de clădiri mereu.
Emilio și femeia traversau drumul larg care străbătea parcul, îndreptându-se spre o biserică numită Iglesia del Cristo Obrero. Enormitatea cărămizilor roșii era, cu toate acestea, mai puțin apăsătoare. Făcându-și simțită prezența uriașă și mărinimoasă, biserica saluta noii veniți cu o binecuvântare imparțială. Conduși înăuntru, au putut admira „spațiul”, care se umfla treptat, ca un cosmos, iar ei se scufundau într-un vârtej, îmbrățișați de o lumină delicată, minunată, ca într-o peșteră primitivă. Și au văzut că ceea ce ieșea în evidență ca o sabie, delimitat de acoperiș și de zidul lateral ondulat, atârnând deasupra unui rând de scaune, era crucifixul lui lisus Hristos.
– La ce te gândești? a întrebat Emilio, privind interiorul clădirii.
– De ce suntem aici acum? De ce am ajuns aici acum?
Nu a privit-o, și ea, ca și el, privea clădirea.
– Nu-mi place cuvântul „a ajunge”. Sună ca și cum am fi ajuns la destinația finală a vieții. Asta nu e destinația finală, nu e acesta rezultatul acțiunilor noastre.
– Atunci, ce e aici?
– Un punct de trecere, atât.
Femeia, Danijela Kastratović, a râs.
– Noi suntem ca un fluviu enorm. Ne scurgem, suntem aici doar pentru un moment. Nu rămânem pentru multă vreme și trecem mai departe, cum trece toată lumea. E bine… e rău? Cine știe?

Emilio s-a întors acasă, unde Amiko, iubita lui, se odihnea pe canapea scoțând un sunet ca goro-goro.
– Aa, ai ajuns! Mai târziu decât de obicei.
– Păi…
– Ei, te-ai întors inspirat?
– Da. Nu știu cât de repede voi putea folosi asta, dar mă gândesc că va ieși ceva frumos.
După ce s-a ridicat, Amiko a sărutat obrazul lui Emilio.
– Hai să gătim împreună!
– Împreună? Ce spui? Noi gătim împreună în fiecare zi!
– Nu contează. Am cumpărat un broccoli, hai să-l mâncăm!
– Okkee.
Emilio și-a pus brațul pe umărul ei, care era mai larg și mai voinic, probabil, decât al lui. Îi plăcea umărul ei. Când și-a rezemat capul de el, Emilio era, cu siguranță, fericit. Brusc, în mintea lui a apărut o metaforă: „Umărul lui Amiko e voinic și frumos precum cărămizile roșii ale lui Eladio Dieste”. Dacă i-ar fi spus-o, ea și-ar fi luat expresia obișnuită de nedumerire, „Ce naiba?”, sau poate că, de data aceasta, s-ar fi bucurat.
Însă acum vreau doar să păstrez această imagine în minte, s-a gândit Emilio.

← ÎNAPOI LA CUPRINS

Tettyo Saito

Tettyo Saito s-a născut în 1992, în prefectura Tiba, Japonia. A studiat literatura japoneză la Universitatea Meiji din Tokyo. După terminarea universități, a început să studieze limba română, datorită filmului românesc „Polițist, Adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu. După 5 ani, visul său s-a împlinit, a reușit să devină scriitor în România. În Japonia, este critic de film și literatură.