Burn after reading

Acesta e un articol care se scrie chiar acum. Îl voi duce puţin mai încolo şi pe diacritice.opa.ro, ideea e că îl scriu chiar în acest moment. E un fel de „happening” aşa că, după ce îl voi lăsa în pagină ceva vreme, îl voi şterge. Nu îl voi salva. E vorba despre mine. Nu prea ştiu cum să încep. Cred că am avut o copilărie fericită. Tatăl meu a murit când eu aveam 9 ani, în 1988. Nu am plâns prea mult, am udat perna vreo 2 nopţi şi mi-a trecut repede. În 1992 a murit bunicul favorit, cel care m-a şi crescut. Atunci chiar am suferit. În 2008 a murit şi bunica, avea 92 de ani. Am întârziat la crematoriu şi, când am ajuns, maică-mea şi sor-mea deja ieşiseră din clădire. Am fugit pe trepte şi am găsit-o pe masă, în sicriu, acoperită cu o pânză care părea de borangic. Lucrătorii au venit, au luat-o şi au pus-o în vatră. Unul a zis : „biata bătrână”. 3 persoane, atâta a avut la căpătai. Mila lui a făcut ca sentimentul de grotesc să se mai atenueze. În 2011, a murit şi mama, s-a sinucis. Avea 59 de ani. Nu mai ţin minte dacă am plâns. Nu mai ţin minte multe, de fapt. Am ajuns la 32 de ani cel mai bătrân membru al familiei. Evident, nu intră la socoteală rudele soţului, soţul. Doar familia iniţială. De atunci, nu prea mai îmi pasă de moarte şi îmi zic că e rândul copiilor mei să sufere la dispariţia bunicilor, că nu mai e treaba mea să duc în cârcă alţi morţi, că nici măcar ideea de a scrie despre nu mi se pare interesantă. Blazare….indiferenţă….maturizare. Când eşti cel mai bătrân membru al unei familii ai anumite responsabilităţi…Azi m-am dus să plătesc gunoiul şi am ajutat o bătrână de 80 de ani, am condus-o de braţ la REBU şi înapoi, la tramvai. M-am oferit chiar să îi plătesc eu facturile….şi aş fi făcut-o, dacă ar fi fost de acord. Prin anii 90′ o conduceam pe bunică-mea la cumpărături, oferindu-i, galant, braţul. Copilăria mea nu a fost nefericită. Cred că cel mai potrivit cuvânt pentru a o descrie pe mama ar fi STATORNICIE şi nu SENTIMENT. EA era genul introvertit. Pe când bunica îmi povestea, cu frivolitatea graţioasă a bătrânelor cu un trecut de glorie, tot felul de întâmplări amuzante, uneori triste, despre călătoriile cu autobuzul prin Crimeea, despre sarcinile pierdute, despre avionul pe care l-a ratat şi s-a prăbuşit. Bunicul fusese ambasador şi călătorise prin multe ţări : Costă Rica, Egipt, Etiopia, Israel şamd. Numele de familie al tatălui meu este BUTCULESCU. Familie străveche, cu origini teleormănene, atestată cam de pe vremea lui Mihai Viteazul, numele provenind de la cuvântul „BUTCA” – trăsura, rădvan. „Familia Butculescu este atestată încă din secolul al XVI-lea, când Mihai, zis Roşioru, conduce în lupta de la Călugăreni oastea sa de călăraşi teleormăneni, alături de armata lui Mihai Viteazul, fiind înnobilat pentru faptele sale de vitejie.”(tvr.ro/mari-familii-române-ţi-la-lumea-i-noi-irina-vladuca-butculescu-marghiloman_7950.html) „Irina Vladuca, născută Butculescu-Marghiloman este fiica lui Mihai Butculescu Marghiloman, descendent al Elenei Marghiloman – singură sora a lui Alexandru Marghiloman, jurist, om politic, membru marcant al Partidului Conservator, al cărui preşedinte a fost între anii 1914-1925.”. La moartea mamei sale, tatăl sau s-a recăsătorit şi a adoptat cu numele Butculescu copilul de sex masculin al femeii .Să ducă numele mai departe. Dar când zic că sunt cea mai în vârstă, mă refer la adevăraţii Butculeşti, cei prin sânge nu prin căsătorie sau adopţie. Eu, sor-mea şi Daria, fiica-mea. Paradoxal, taică-meu a murit înaintea lu’ tat-su, aşa că, după Revoluţie, soţia a pus mâna pe toate moştenirile, case naţionalizate, terenuri la Calomfireşti, etc. Ce ciudat când o avere trece pe lângă tine cu viteză TGV-ului….am intrat în contact cu ea să ne dea nişte scrisori dintre mama şi tata. Măcar atât. Fii-su s-a făcut avocat şi împreună au intentat procese pentru retrocedări şi aşa mai departe. O copilărie fericită. N-am fost un plod năzuros, la şcoală – bine de tot, nici prea empatică nu eram, păstram un „low profile”. Trăiam intens totul, dar nu mă exteriorizăm. Preferam să răbufnesc în sinea mea, să absorb totul ca o gaură neagră, un big crunch, fără să dau nimic înapoi. Doar pe stradă ce mai legam prietenii ( am locuit cu bunicii în zona Piaţa Română, Intr.Orizontului, acum îi zice Intrarea Moneasa), la şcoală, avem doar preferinţe – băieţi, fireşte. În clasa a treia a fost un fel de concurs cum e triathlonul, dar cu alte probe. Fiecare echipă, formată din 3 membrii, trebuia să participe la trei încercări. Una, era mersul cu bicicleta printre jaloane, a doua – recunoaşterea semnelor de circulaţie, a treia- scrierea unei compuneri pe o tema dată. Neştiind a merge printre obstacole şi nici semne de circulaţie, a rămas să scriu compunerea. Am câştigat proba şi cred că asta a fost prima mea „opera literară”. Era ceva despre reguli şi alte aiureli. STOP ! ACCES PERMIS DOAR RIVERANILOR ! END TRANSMISSION!

Alexandra Gheghi

„Scriu si in urma mea apare sensul”.Nu stiu cine a spus-o, dar imi place. Finalist in 2016 ale concursurilor Adenium Start (proza) si Traian T. Cosovei ( poezie). Fara pretentii de genialitate, fan Lautreamont si Elena Passima. Citind de toate.